[cuvinte afurisite]
de Mihai Bogdan Lupescu
Noaptea se pot întâmpla lucruri ciudate și uneori importante. Noaptea cuțitelor lungi, noaptea de cristal, noaptea ca hoții, noaptea muzeelor, noapte albă sunt câteva nopți celebre. Dar cuvântul noapte este, poate, printre cele mai interesante în mai multe limbi europene. În italiană (N-otte), franceză (N-(h)uit), spaniolă (N-oche-o), portugheză (N-oite-o), română (N-oapte), germană, olandeză (N-acht), engleză (N-ight), islandeză (N-ótt-átta), albaneză (N-atën-tetë), poloneză (N-oc) și țările baltice toate încep cu litera N. Pentru noi înseamnă și negru, bezna nopții, pentru unii și bezna minții.
Ei bine, un alt cuvânt se poate compara cu noapte și în alte limbi, în afara celor latine, începe cu aceeași literă R – roșu (slovenă, suedeză, engleză, lituaniană, feroeză, luxemburgheză, islandeză, daneză) și semnifică același lucru. Concepția noastră despre culori este înrădăcinată, nu în limbaj, ci în biologia noastră umană comună, dacă puteți fi de acord cu Chelsea Wald (Why Red Means Red in Almost Every Language). Rețelele neuronale care arhivează culorile și, după părerea mea, și mirosurile.
În matematică, N reprezintă și mulțimea numerelor naturale, nesfârșită. Să revenim la noapte pentru că are ceva special, cifra opt, care urmează după N, în toate limbile amintite mai sus. Dacă îl culci, opt devine infinit. Opt sunt orele de odihnă, orele nopții, orele viselor.
Am o mică fabrică de vise care funcționează autonom și clandestin. Nu știu cine este în consiliul de administrație, dar îmi furnizează niște produse care câteodată mă îngrozesc. Luis Buñuel sau Cristian Mungiu le-ar fi transformat în capodopere cinematografice. Oscar asigurat. Într-unul din visele mele stranii aveam un program de guvernare. Noroc că m-am trezit la timp. Nici privit în oglinda retrovizoare programul guvernului nu pare mai apropiat decât este.
Dimpotrivă, şi oglinda îl respinge, îl îndepărtează. Oglinda nu se lasă înșelată.
Azi-noapte m-am visat președinte. Până dimineața aveam și guvern.
Președinte de (o) noapte a mai fost, Mircea Geoană, în 2009. Nu cred că va bate cineva, vreodată, recordul lui Pedro Lascurain care a fost președintele Mexicului timp de patruzeci și cinci de minute, pe 23 februarie 1913. Nici măcar o oră întreagă, nu o noapte!
Guvern de (o) zi am avut, Gheorghe Mironescu, 7-8 iunie 1930. Am avut guverne și de o săptămână, două, patru etc. Nu ne sperie pe noi nicio perioadă. Guvern să fie.
Dacă vom continua să negociem, vom uita pentru ce ne-am întâlnit, adică să facem un guvern. Dacă mai scazi standardele, mai înmulțești compromisurile, mai reduci pretențiile lumea te va îndrăgi? Politica este un lucru prea important ca să fie lăsată la cheremul oricărui analfabet care se visează politician. Unii sunt mai obraznici chiar și decât porumbeii din București. De salarii și alte învârteli nu mai vorbim. Digestia gândirii puține pe care o au le dă mari bătăi de re-cord de când se îmbuibă la cantina Parlamentului. Nu prind întregul înțeles al lucrurilor, al cuvintelor, dar e normal când trăiesc în epoca de aur a imbecilității. În fiecare zi sunt loviți de apostazie, nu de ataraxie. După câțiva Nero ai bugetului țării, avem parte zilnic de niște sinonime ale fatuității, niște frânturi de macac, așchii de bufon, care au smuls aureola ideii că ar putea gândi. Au dat jos guvernul și acum se spune că ar sta ascunși prin boscheți. Avem cei mai mulți și mai competenți profesioniști în incompetență. E prea mult.
În matematică poți fi autodidact, în politică ba! Politicienii nu învață niciodată nimic, de aceea nu au ce uita. Frățiile hoțiilor sunt dificil de conceput și alcătuit. Algoritmii i-ar putea ajuta pe matematicienii nației, dar sunt incompetenți și unii și alții.
Ca o paranteză, algoritm, varianta latinizată, vine de la numele cercetătorului persan din secolul al IX-lea Muhammad ibn Musa al-Khwarizmi (tratatul de aritmetică Al-Khwarizmi despre arta hindusă a calculelor). Și ca să fim mai riguroși, Elementele lui Euclid, publicate în jurul anului 300 î.Hr., conțineau un algoritm pentru găsirea celui mai mare divizor comun a două numere naturale. Elevii de clasa a VI-a îl cunosc (?). Uneori, un algoritm nu poate exista pentru rezolvarea unei clase infinite de probleme, în special atunci când se impun restricții suplimentare asupra metodei acceptate.
Într-o audiere despre interferența Rusiei în alegerile din 2016, liderul democrat al grupului, Adam Schiff, spunea „O parte din ceea ce a făcut de succes campania social media din Rusia este că au înțeles algoritmii pe care îi folosiți ceea ce face sa accentueze conținutul care se bazează fie pe frică, fie pe furie”.
2017 a fost anul în care am scăpat din dragostea cu algoritmii își intitula articolul Tom Simonite, în care se întreba dacă algoritmii amplifică teama și ajută puterile străine și pun un deget pe scara democrației. Cu câțiva ani în urmă algoritmul însemna modernitatea și inteligența companiilor de tehnologie.
Responsabilitățile, strategiile și alegerile aparțin numai celor care îi creează.
În concluzie, „algoritmii sunt opinii, nu mașini de adevăr, și necesită aplicarea eticii”.
I-au folosit politicienii noștri cum au vrut și cum s-au priceput, dar în ultimpul timp se pare că le-a dispărut apetitul.
Complicate sunt căile matematicii și ale politicii, în special cele dâmbovițene. Și atunci n-ar fi mai bine să le simplificăm? Să facem mai repede guvernul? Dar cum? Să încercăm și altceva. Pentru a construi ceva util pentru tine sau pentru societate trebuie în primul rând să fii capabil să-ți imaginezi acel lucru.
Pentru majoritatea oamenilor de astăzi, alegerile publice sunt sinonime cu democrația. Acum două milenii și jumătate, Platon, care nu iubea democrația, credea că adevărata elită – filosofi instruiți, desigur – ar trebui să conducă corabia statului, nu democrația. Între anii 508 și 322 î.Hr., atenienii au favorizat un sistem de loterie cunoscut sub numele de „sortare”. În mare parte, aceștia credeau că este mai echitabil, reprezentativ și mai receptiv la interesul public decât alegerile, care sunt adesea influențate de bani și pot favoriza o polarizare politică distructivă. Credeți așa ceva?
Așa numitele soluții câștigătoare pentru toată lumea, win-win, sunt o utopie ca și democrația. Realitatea nu lucrează așa. Ea creează în același timp și câștigători și pierzători. O loterie. Înlocuirea completă a politicienilor cu cetățeni aleatorii este un concept foarte dezbătut, cunoscut sub numele de tragere la sorți (sortition).
Să punem urnele să lucreze pentru noi. Introducem bilețele cu numele alese (prin alt procedeu, un algoritm?), dar înainte trebuie să găsim un Demetrius care să facă extragerea. Va rezulta viitorul guvern. Așa vom alege mai târziu și parlamentul, și președintele. Într-o scurtă animație de dată recentă (mai 2026), Michael Vazquez, director asociat al Centrului Parr pentru Etică de la Universitatea din Carolina de Nord la Chapel Hill, analizează atât potențialul sistemelor bazate pe loterie, cât și limitele acestora. În special, el evidențiază un sistem de loterie actualizat conceput de filosoful american Alex Guerrero, pentru a remedia deficiențele modelelor anterioare și unele dintre cele mai presante probleme din politica electorală contemporană (is-democracy-without-elections-possible-could-a-lottery-be-better?). Unii susțin că așa am avea o șansă mai mare de a scăpa măcar de sociopați și narcisiști politici. De hoți, incompetenți și mincinoși, mai greu. Alegerile electorale nu produc experți, ci doar șperțari pricepuți să triumfe în alegeri. Arta guvernării înseamnă să prevadă inevitabilul și să grăbească producerea lui, ne învăța Talleyrand, cel care se lăuda că regimurile pot cădea și eșua, dar el nu.
Ce mai așteptăm? Următorul inevitabil. Un alt grup prostituțional organizat care va duce mai departe lupta anti anticorupție. Pustietatea etică este crezul oricărui guvern în ultimii 36 de ani. Există ceva mai îngrozitor decât calomnia: adevărul spunea Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord. Vă dați seama dacă Talleyrand spunea asta?
Și mai îngrozitor decât adevărul ce poate fi? Promisiunea mincinoasă!
Stephen Clear în One country is trying to outlaw political lying, without curbing free speech, 2026, ne povestește despre convingerea unui membru al Parlamentului galez (Senedd): Minciuna înflorește în politică pentru că putem scăpa nepedepsiți. Un proiect de lege recent, care ar face ilegale declarațiile false sau înșelătoare în timpul campaniilor electorale galeze a trecut de prima etapă în Senedd, dar ar putea intra în vigoare cel mai devreme în 2030! Se referă la înșelăciunea deliberată.
E greu de crezut că va exista o astfel de lege, dar cel puțin au apărut unii care s-au gândit la asta și încearcă s-o pună în practică, sancțiunile fiind penale.
În conformitate cu articolul 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, oamenii – inclusiv politicienii – au dreptul la libertatea de exprimare, în special în dezbaterile politice, dar nu scrie nicăieri că pot fi și mincinoase.
Liderii extremiști, naționaliști și populiști care dau vina pe alte grupuri pentru problemele societății au beneficiat electoral de pe urma acestor evoluții. (The Psychology of Political Polarization, 2021 – Jan-Willem van Prooijen).
Am și eu o propunere. Cei care vor să intre în guvern și în parlament trebuie să semneze un contract cu societatea, respectiv cu alegătorii pe care-i reprezintă. Nu mai vrem alt guvern artizanal, fantasy, cu un program de mister și science fiction.
Ștergeți vechii algoritmi de guvernare și creați unul inteligent, și corect, și cinstit. Eliminați din vocabular cuvântul, infect, de rotativă. Sună a cooperativă! Înlocuiți-l mai bine cu rotisor, unde vor fi învârtiți miniștrii incompetenți și corupți, când va fi cazul. Și va fi! Conştiinţa nu poate fi încă măsurată, despre cea politică nici nu poate fi vorba. S-ar putea ca rezultatele să conducă la extincţia politicienilor. Ce pierdere…Toți politicienii care mint prin omisiune, prin promisiune și prin agresiune provoacă dezgust. Vor fi prezentați zilnic, la o oră de maximă audiență, pe toate posturile TV, la fel ca cei dați în urmărire generală. La sfârșitul anului, guvernul trebuie judecat pentru rele tratamente aplicate poporului și pentru zădărnicirea combaterii sărăciei. Finitiștii din guvern au crezut că bugetul este mai mare decât universul. Aceste platitudini sinistre care trebuie măturate odată cu sărăcia. Trebuie introdus ostracismul de urgență.
Se vorbește de reformă. Un fel de salată nespălată, servită crudă.
Aceasta nu este o reformă, este o luare de prizonieri neajutorați. Cam mulți! Schimbul trebuie făcut cu cei prea ajutorați, prea speciali și prea fericiți.
Reforma este un lucru prea important și serios ca să fie lăsată la cheremul politicienilor. Ei înțeleg prin reformă să prescrie o rețetă pentru acnee unui om care are nevoie de un tratament pentru cancer. Sigur că fiecare problemă dispare în cele din urmă, și din urnă, de la sine, dar ne permitem o astfel de soluție?
Cu această ocazie, îi amintesc domnului N. Dan, cu care am avut nedumerirea de a mă întâlni acum vreo 10 ani, într-o zi însorită, în Grădina Botanică, cu un prilej literar, vorbele lui Jean Piaget: Inteligența este ceea ce folosești atunci când nu știi ce să faci, când nici abilitățile înnăscute, nici învățarea nu te-au pregătit pentru situația particulară.
Trebuie să-și aleagă niște consilieri mai înfloriți, care să-și poată umple pantofii, nu buzunarele. Vă repet vorbele matematicianului Leopold Kronecker „Dumnezeu a făcut numerele întregi; toate celelalte sunt opera omului”. Nu umblați cu jumătăți de măsură, nici cu numere imaginare. Să calculați bine!
Urmați pașii algoritmului pe care îl scriu aici.
Primul pas. La începutul și la sfârșitul fiecărei ședințe de guvern, toți miniștrii să pună un genunchi pe parchet și, la comanda prim ministrului, să strige: „nu, corupției!” Strigătul să fie întâi în română și apoi în toate limbile cunoscute, inclusiv cele ale minorităților. Urmează primul jurământ: Jur că nu voi insulta niciodată, prin cheltuieli nesăbuite, sărăcia națională! O parafrază la spusele filosofului Diderot.
Această dorință, care este exprimată liber, dar cu valoare adăugată, asemenea pieței de energie, să fie expusă pe peretele din spatele jilțului prim ministrului, lângă tricolor, în sala de ședințe a guvernului și transmisă și impresarului de consilieri și guverne de la Cotroceni, pentru a savura în direct primul pas, mic pentru guvern, dar imens pentru societate.
Pasul următor. Partidele, și cele care-și spun partid, după ce se înțeleg care-i calul, cine-i călărețul, șaua o știm, duplicitară, e nelipsită din toate guvernele, să încheie o constatare amiabilă și să-și demită toți miniștrii din guvern în caz că nu livrează, cum spun ei. După demitere, toți miniștrii fac un schimb cu documentele care au fost trecute la secret. Documentele ies, miniștrii intră la secret. Un picolo Guantanamo.
Al treilea pas. Împrumuturile demențiale, datoria suverană, cheltuielile guvernamentale și ministeriale, contractele parlamentarilor și tuturor funcționarilor publici cu statul să fie publicate în Monitorul Popular, zilnic.
Secrecy is the beginning of tyranny credea Robert A.Heinlein. Secretul este inclus în compoziția oricărui regim politic, de la tiranie la democrație și retur. Este ingredientul fără de care nu pot exista nici societățile secrete. Secretul este liantul dintre putere, influență, incompetență, hoție și frică. Un exemplu, acest diabolic PNRR. După primul abandon al USR, PNRR devenise triunghiular? Sau triumvirat? Sau triojugulare? Asta v-a ajutat la mult e-furt, nu? Bună țară, rea tocmeală…de socoteală. Nu, s-au răzgândit și a devenit bipolar. În doi este o altă împărțeală. Programul infracțional – infrastructura mare.
Au devalizat bugetul și fondul de rezervă. Atât am avut. CE ne-a cerut tăieri și noi am înțeles mângâieri. Și iar ne ducem să negociem hoțiile. N-ați obosit?
Acum se încearcă o altă alianță, stelară, în grup dezorganizat. Și vor să ne introducă și pe noi în hora solidarității să le astupăm pierderile pentru care nimeni nu răspunde.
Mai facem un pas. Trebuie înființat, în regim de maximă urgență, Ministerul Respectului și Decenței. Machiavelli spunea: Nu titlurile onorează oamenii, ci oamenii onorează titlurile.
Funcționarii publici nu au nevoie de doctorate. Miniștrii-PhD nu pot fi numiți în funcție decât dacă doctoratul este susținut la o universitate de prestigiu din afara României. Cei fără doctorate trebuie să fi studiat la cel puțin o facultate recunoscută din țară sau străinătate. Așa, ca în perioada interbelică, liberalii știu mai bine, că de țărăniști au reușit să scape demult.
Și încă un pas, dar nu ultimul. Ne gândim la următorii, nu stăm degeaba. Dezgustul nu este doar un fenomen biologic. Cel mai mare provocator de dezgust este politica.
Toţi politicienii ar trebui antetestaţi psihologic, la alexitimie patriae (inclusiv sentimentele de superioritate), cu detectorul de minciuni şi măsurarea gradului de inteligenţă naturală. Dar cred că a fost deja externalizată, spre alte meridiane.
Fiindcă veni vorba, țineți minte cum se chinuiau să introducă testul poligraf la ANAF?, nu găsii altă rimă. Guvernul SUA nu face angajări decât pe bază de test poligraf! La noi pe bază de test de sarcină sau de rudenie biologică sau de hoție.
Poligraful indienilor de acum 2000 de ani era un bob de orez pe care cel testat trebuia să-l ţină în gură un timp, apoi să-l scuipe. Dacă nu scuipa nimic însemna că i s-a uscat gura din cauza minciunilor. La noi cred că s-ar ruşina şi poligraful de câte minciuni ar auzi.
Repet ce scriam la început: nu mai negociați prea mult că uitați de ce v-ați întâlnit.
România este azi, Marea Britanie a lui Orwell (My Country Right or Left), din 1940: o familie cu membri greșiți la control. Diferența de 50 de ani, de care auzeam că ne desparte de lumea occidentală în epoca de aur, s-a mărit și nici nu știm care-i stânga, care-i dreapta. Deosebirea față de acea perioadă este că azi avem eurocrați, versiuni stupide de presupuși patrioți, naționaliști și suveraniști, și mulți antiglobaliști. Globalismul miilor de ani din istorie a devenit o rușine.
Masele sunt întotdeauna dornice să creadă în ceva, în cineva, de aceea ajung să-și facă idoli din niște șarlatani.
Încet, încet că se prostește nația, cum spunea magistrul meu de franceză, dar n-a mai apucat să vadă că deja s-a produs. Boală lungă, moarte sigură. Adică alegeri anticipate, și ciclul se reia identic. Un fel de ciclu Tytler (ciclul fatal al democrației) știrb, adică românesc. O altă dictatură (noi suntem învățați, poate ne-ar face bine un Franco), cea a dezastrului, trei într-una, guvernamentală, parlamentară și judecătorească. Parafrazându-l pe Aristotel, și ontologia atomiștilor lui Democrit, dacă vidul este absența politicii, prezența politicii este ceea ce pângărește vidul, și nevidul.
Mai bine luați un sucit, ca în reclamă.