de Andrei-Alexandru Aldea
Creierul nu generează gând — primește forțat. Zgomot static ce persistă încă de la prima eroare. Într-un radio protejat de os. Parazitul schimbă frecvențe — o sfoară întinsă, un spasm. Fiecare simptom, un filtru — remisie.
Dragostea
Două creiere îndoite în percepție — sub greutatea aceluiași static. Pulsând într-o migrenă împărtășită — euforică. Un dans pe static — aproape muzică. Ritmul scapă, dansul se desface — disonanță. Două chipuri familiare — închise în melancolia unei dureri ce nu le-a aparținut.
Arta
Creierul îmbuibat într-un semnal prea puternic — pulsează în febra unei meningite. Craniul stă să crape — mâna devine supapă. Numim reflexul vocație, propagarea — inspirație.
Admirăm puroiul cosmic regurgitat în materie.
Liberul arbitru
Mâna se mișcă înaintea gândului. Alt spasm, aceeași frecvență. Apoi justifică liniștitor — „Am vrut eu”. Gâtlejul se strânge — respirația-i tăiată.
Sfoara era propriul ștreang.
Ura
Transformă ștreangul în bici — mâna depășește intenția. Fiecare lovitură strânge nodul. Gândul tresare în rezonanța loviturii — prea lent să mai mintă.
Prăbușit într-un râs sufocat — sfoara trage mâna.
Nebunia
Filtrele cad, tumoarea curiozității metastazează. Bisturiul contaminat nu poate drena infecția — o adâncește. Introspecție sau autopsie?
Static articulat — întrebarea e odrasla răspunsului.