Autodistrugere și identitate

de Marius-Iulian Stancu

“The trees can’t grow without the sun in their eyes

And we can’t live if we’re too afraid to die.”

[The Black Angels]

Din insomnia lui Tyler Durden ia naştere Fight Club. Insomnia este instrumentul prin care protagonistul romanului lui Palahniuk descoperă caracterul inautentic a ceea ce desemnăm folosind noţiuni precum real și identitate: “copia unei copii a unei copii”[1]. Totul, până şi dragostea, se întemeiază pe o ficţiune (faţeta literară a nimicului): “Bob mă iubeşte fiindcă e convins că şi mie mi-au extirpat testiculele”[2], într-un cerc în care nimeni nu se alege cu nimic (“Eu îl vreau pe Tyler. Tyler o vrea pe Marla. Marla mă vrea pe mine. Eu nu o vreau pe Marla, iar Tyler nu mă vrea prin preajmă”[3]), dorinţa proiectându-se într-un celălalt de neatins, aflat de partea nimicului. “Cum n-am spus nimic, oamenii din grup şi-au închipuit ce-i mai rău”[4].  Ficţiunea îşi ia astfel revanşa asupra realităţii: “cancerul pe care nu-l am s-a întins acum peste tot”[5] (precum toate bolile imaginare pentru care participă la grupuri de sprijin – tuberculoză, melanom, leucemie, paraziți cerebrali, paraziți ai sângelui).

S-a remarcat faptul că maniera aceasta a naratorului de a-și descrie lumea se potrivește din punct de vedere conceptual celei descrise de Gilles Deleuze și Felix Guattari în Capitalism și schizofrenie, una în care natura este trăită ca proces de producție: “Pretutindeni numai mașini producătoare și dezirante, mașinile schizofrene, întreaga viață generică: eul și non-eul, exteriorul și interiorul nu mai înseamnă nimic.”[6] Aceasta este lumea în care schizofrenul trăiește – lumea noastră – una în care dorința îi determină curgerea și întreruperea, funcționarea potrivit imperativului ne-terminării și ne-încheierii ca imperativ al producției. Pe suprafața ei de înscriere se lasă reperat ceva de ordinul unui subiect: “un subiect bizar, fără identitate fixă, bântuind pe corpul fără organe, întotdeauna alături de mașinile de dorință, definindu-se prin participarea pe care o are la produs, culegând de peste tot răsplata unei deveniri sau a unui avatar, născându-se din stadiile pe care le consumă și renăscând la fiecare stadiu în parte.”[7] Astfel, “subiectul, produs ca reziduu alături de mașină, ca apendice sau ca piesă adiacentă mașinii, trece prin toate stadiile cercului și trece de la un cerc la altul. El însuși nu se află în centru, ocupat de mașină, ci pe margine, fără identitate fixă, mereu descentrat, dedus din stările prin care trece.”[8] O ontologie a fluxurilor în care distincțiile clasice (interior/exterior, subiect/obiect) nu mai sunt operante. Precum în Anti-Oedip-ul lui Deleuze și Guattari, și naratorul lui Palahniuk reprezintă un efect secundar, o figură-limită poziționată la periferia ființei, una căreia nu-i mai corespunde centrul figurat de cogito-ul cartezian. Suntem confruntați cu “o concepție radicală a dorinței, una care nu mai este legată de absență și lipsă, ci construită printr-un proces productiv al prezenței și devenirii. Spre deosebire de vechiul model oedipian al psihanalizei, în cadrul căruia subiectul își constituie sau dobândește o identitate prin intermediul identificării cu ceva întotdeauna deja pierdut (cu identitatea ca având un scop fix, un telos, ori altfel spus – ca având o esență reificată), Deleuze și Guattari propun o identitate care trece constant prin deplasări și transformări, ca răspuns, ori în acord cu situația în care se află.”[9] Pentru William Brown și David H. Fleming insomnia, foamea, cancerul, violența din Fight Club, trecute prin filtrul schizanalizei, funcționează ca forțe ale deteritorializării, “permițându-i naratorului să intre într-o stare liminală în care granițele dintre fantezie și realitate, interior și exterior, gândire și acțiune, încep să se estompeze.”[10] Violența – fizică și psihologică – nu îl ajută pe acesta doar să doarmă, ci este “parte a unei deteritorializări prelungite și mai satisfăcătoare momentan.”[11] Între insomnie, foame, cancer și violență, de la consumerismul burghez la terorismul anarhist, trupul și viața lui (ca viață a spiritului uneori) este transformat într-un prag al intensității în funcție de care putem identifica pentru un moment (doar) variații ale unui sine insuportabil de ușor.

Dacă raţionamentul teologic sfârşeşte în apofatism, raţionamentul filosofic sfârşeşte în nihilism, cel puțin acel “nihilism implicit în orice acceptare a devenirii”[12], despre care vorbește Gianni Vattimo. Structurii stabile i se substituie evenimentul, “o ființă slabă, în declin, care se deslușește în timp ce dispare…ființa al cărei sens trebuie recuperat e o ființă ce tinde să se identifice cu nimicul, cu caracterele efemere ale existării, fiind ea închisă între termenul nașterii și cel al morții.”[13] În Fight Club nihilismul radical se pune în scenă ca o succesiune de evenimente ce fac parte dintr-un proces de anihilare: “subiectul societății moderne care, nereușind să își găsească împlinirea în consumerismul necontenit, pornește într-o călătorie personală către anihilarea fiecărei valori a acestei lumi.”[14] Cum spune protagonistul romanului lui Palahniuk: “Poate că autoperfecționarea nu e răspunsul. Poate că autodistrugerea e răspunsul.”[15] Într-o lume a desăvârșirii publicitare promovată de capitalism pe toate ecranele lumii “poate că trebuie să distrugem totul ca să scoatem ceva mai bun din noi înșine.”[16] În romanul pus în discuție, după ce ți-ai îmbrățișat propria descompunere încercând să ajungi la fund potrivit unei teleologii a dezastrului, după ce ai căutat extraordinarul miracol al morţii într-o altfel de mortificare a trupului printr-o întindere a corzii mortale rămânând totuşi în viaţă, ca tot atâtea exemplificări ale nihilismului individual ajuns la aneantizatoarea cunoaștere de sine prin care te poți pierde în sfârșit pe tine, pretențiile ultime nu pot fi decât ideologice, vizând anihilarea fundamentelor societății moderne. Întrebat dacă există o filosofie a terorismului, Gianni Vattimo spunea că “terorismul e cea mai coerentă perspectivă revoluționară.”[17] Momentul în care evenimentul și sensul, existența și idealul (fie el și mortal) se identifică. Ceea ce gânditorul italian numește o ontologie a declinului, pentru care “ființa nu e ceea ce stă, ceea ce – potrivit lui Parmenide – este și nu poate să nu fie, și deci nici să devină; ci este tocmai ceea ce devine, ce naște și moare, și care tocmai astfel are o istorie, o “permanență” a ei trecând prin multitudinea înlănțuită a semnificațiilor și intepretărilor, multitudine ce constituie cadrele și posibilitatea experienței noastre despre lucruri.”[18]

Conştientizarea nimicniciei propriei fiinţe nu mai are nimic ascetic în ea într-o lume în care nimeni nu se mântuieşte. La Fight Club se simte în carne conștiința faptului că nimic nu este imuabil: “De când cu Fight Club-ul, mi se clatină jumătate dintre dinţi”[19]. Într-un astfel de orizont perfecţiunea nu poate fi găsită decât în experienţele în care aneantizarea îţi este aproape, când inima aproape că încetează să îţi mai bată: “Pentru o secundă, o secundă perfectă, în interiorul cald şi îmbrăcat în piele al maşinii nu mai există lumină, iar strigătele noastre ating la unison aceeaşi notă joasă, acelaşi geamăt surd al claxonului camionului, şi nu mai avem nici un control, nici o direcţie, nici o scăpare, şi am murit cu toţii.”[20]

Pentru Slavoj Žižek “întrebarea care se pune nu este: «Cum putem să evadăm din realitatea noastră obișnuită?», ci: «Există oare cu adevărat această realitate obișnuită?»”[21] E pusă în discuție astfel relația dintre necesitate și libertate. Să ne amintim soluția protagonistului din romanul lui Palahniuk: “Să-ți pierzi orice urmă de speranță însemna libertatea.”[22] Poate doar în această manieră paradoxală libertatea devine posibilă – o data cu gestul abandonului prin intermediul căruia totul este din nou posibil, deoarece nimic din ce voi face în continuare nu mai este condiționat. Relația dintre necesitate și libertate e sfâșiată violent, legătura cu orice perspectivă teleologică e dinamitată. “Totul, lămpile, scaunele, covoarele erau parte din mine. Vesela din dulapuri era parte din mine. Plantele erau parte din mine. Eu am fost cel care a sărit în aer.”[23] Căci ruptura prin intermediul căreia libertatea devine mereu posibilă este în primul rând o ruptură în raport cu sine, unul construit aproape fără excepție din mărfuri-obiect și mărfuri-plăcere. Cum spune Žižek: “singura cale de a explica statutul libertății este afirmarea incompletitudinii ontologice a «realității» însăși: nu există realitate decât în măsura în care ascunde în miezul ei un gol ontologic, o fisură.”[24] Fisura nu o putem produce decât noi, doar noi o putem asuma și tot noi o traversăm. Aceasta este lecția eliberatoare ce adună toate fragmentele exploziei literare numită de Palahniuk – Fight Club. Astfel, “în final, singurul Lucru este actul libertății însăși în abisul său terifiant.”[25]

“Prima lecție pe care ne-o oferă Fight Club este că nu putem trece direct de la o subiectivitate capitalistă la una revoluționară: abstractizarea, excluderea celorlalți, orbirea în fața durerii și a suferinței celorlalți, trebuie să fie mai întâi distrusă prin asumarea gestului riscant de a te îndrepta spre un celălalt suferind – un gest care, de vreme ce sfărâmă însuși nucleul identității noastre, nu poate decât să apară ca unul extrem de violent.”[26] Prin intermediul violenței ritualizate are loc o comuniune a durerii într-un sens aproape liturgic, o durere menită să demoleze vechile structuri în căutarea unui sine mai autentic. Violența trebuie concepută în primul rând ca auto-vătămare, “ca reformare a însăși substanței din ființa subiectului.”[27] La fel cum violența politică nu trebuie privită ca fiind opusă muncii, ci ca o consecință ultimă a acelui Bildung hegelian, ca proces al formării de sine prin intermediul educației.

Simptom al unei poziționări radicale din perspectivă identitară, autodistrugerea se transformă în Fight Club într-o metodă existențială, într-un opus închinat frumuseții violente a dispariției ca posibilitate permanentizată, acea negare a lumii practicii, subordonată rezultatului așteptat, înlănțuirii în durată, despre care vorbește Georges Bataille, a acelui om suveran care “trăiește în clipă”: “Clipa miraculoasă în care așteptarea se transformă în nimic.”[28]

Bibliografie:

1. Chuck Palahniuk, Fight Club, ed. Polirom, Iași, 2012.
2. Gilles Deleuze, Félix Guattari, Capitalism și schizofrenie, vol. 1: Anti-Oedip, ed. Paralela 45, Pitești, 2008.
3. William Brown, David H. Fleming, Deterritorialisation and Schizoanalysis in David Fincher’s Fight Club, Deleuze Studies 5 (2011).
4. Gianni Vattimo, Sfîrșitul modernității: nihilism și hermeneutică în cultura postmodernă, Editura Pontica, Constanța, 1993.
5. Gianni Vattiomo, Dincolo de subiect, Editura Pontica, Constanța, 1994.
6. Georgios Karakasis, Jonathan Lavilla de Lera, Fight for Nothing: Fight Club and Nihilism in Capitalist Society, The International Journal of European Film, Performing Arts and Audiovisual Communication 31 (2023).
7. Slavoj Žižek, Ați spus cumva totalitarism?, ed. Curtea Veche Publishing, București, 2005.
8. Slavoj Žižek, The Ambiguity of the Masochist Social Link, in Perversion and the Social Relation, Duke University Press, 2003.
9. Georges Bataille, Suveranitatea, ed. Paralela 45, Pitești, 2004.

# Note

[1] Chuck Palahniuk, Fight Club, ed. Polirom, Iași, 2012, pg. 21.

[2] Ibid., pg. 16.

[3] Ibid.., pg. 14.

[4] Ibid., pg. 23.

[5] Ibid., pg. 198.

[6] Gilles Deleuze, Félix Guattari, Capitalism și schizofrenie, vol. 1: Anti-Oedip, ed. Paralela 45, Pitești, 2008, pg. 6.

[7] Ibid., pg. 23.

[8] Ibid., pg. 28.

[9] William Brown, David H. Fleming, Deterritorialisation and Schizoanalysis in David Fincher’s Fight Club, Deleuze Studies 5 (2011), pg. 276.

[10] Ibid., pg. 281.

[11] Ibid., pg. 283.

[12] Gianni Vattimo, Sfîrșitul modernității: nihilism și hermeneutică în cultura postmodernă, Editura Pontica, Constanța, 1993, pg. 9.

[13] Ibid., pg. 119.

[14] Georgios Karakasis, Jonathan Lavilla de Lera, Fight for Nothing: Fight Club and Nihilism in Capitalist Society, The International Journal of European Film, Performing Arts and Audiovisual Communication 31 (2023), pg. 149.

[15] Chuck Palahniuk, op. cit., pg. 57.

[16] Ibid., pg. 61.

[17] Gianni Vattiomo, Dincolo de subiect, Editura Pontica, Constanța, 1994, pg. 17.

[18] Ibid., pg. 25.

[19] Ibid., pg. 57.

[20] Ibid., pg. 182-183.

[21] Slavoj Žižek, Ați spus cumva totalitarism?, ed. Curtea Veche Publishing, București, 2005, pg. 139.

[22] Chuck Palahniuk, op. cit., pg. 23.

[23] Ibid., pg. 136.

[24] Slavoj Žižek, op. cit., pg. 139.

[25] Ibid., pg. 140.

[26] Slavoj Žižek, The Ambiguity of the Masochist Social Link, in Perversion and the Social Relation, Duke University Press, 2003, pg. 116.

[27] Ibid., pg. 119.

[28] Georges Bataille, Suveranitatea, ed. Paralela 45, Pitești, 2004, pg. 18-19.