de Oliviu Crâznic
„Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate[1]!”
„Mai bine golan, decât activist!”[2]
„Să cadă patru-şapte-trei ce ţine TVR,
Legând în lanţurile ei chiar şi cuvintele!”[3]
(Imnul golanilor [4]; s.n.)
„You just hate freedom.”
(M. Mazurek, europarlamentar slovac,
către U. von der Leyen și către Comisia Europeană [5])
La sfârșitul secolului al XX-lea, părea de necrezut că ar putea redeveni vreodată necesară, în Occident, explicarea conceptului de Libertate; oamenii îl cunoșteau și îl înțelegeau perfect.
În 1992, F. Fukuyama lansa The End of History and the Last Man, afirmând (absolut corect, părea atunci) că omenirea a atins nivelul maxim – absolutul, pur și simplu – de evoluție din punct de vedere al organizării societății (foarte asemănătoare cu aceea din utopicul film serial artistic Star Trek – The Next Generation, n.n. O.C.) odată cu prăbușirea comunismului sovietic și cu răspândirea pe scară largă a democrației liberal-capitaliste occidentale.
Aceasta se întâmpla, firește, înainte ca Europa (și, parțial, chiar America – în perioadele de administrație „democrată” Obama și Harris „Biden”, în special) să părăsească drumul drept (al libertății, al păcii, al sănătății publice, al prosperității și al confortului individual – reamintim că în ultimul deceniu al veacului trecut fuseseră eradicate dictaturile, războaiele și pandemiile, iar nivelul de trai se dovedea ridicat, în genere) și să vireze, cu fermitate marxist-leninistă, la Stânga.
Iată-ne nevoiți, așadar, să scriem, totuși, iarăși despre Libertate, înainte ca această noțiune să își piardă complet înțelesul (sau să fie complet interzisă).
Deoarece, astăzi, mulți au ajuns să numească libertatea „haos”(!) și confortul asociat acesteia „risipă”(!) necesar a fi combătut/ă prin toate mijloacele [6]; în schimb, numesc „libertate” sau „civilizație”(!) o viață aflată sub semnul cenzurii, al delictului de opinie, al comportamentului normat și supravegheat (ajungându-se până la transformarea forțată a cetățenilor în lucrători – neplătiți! – la salubritate, prin revenirea la politicile gunoiului, de tristă amintire pentru supraviețuitorii epocii ceaușiste [7]), al birocrației și al osanalelor pretinse de autoritățile de tot felul – având, prin urmare, toate – absolut toate! – caracteristicile unei dictaturi[8]. Totodată, aceiași oameni vorbesc despre socialism și comunism numindu-le „liberalism” sau „neoliberalism”, uneori chiar (atunci când li se pare că nu sunt suficient de radicale) … „capitalism feroce”! …
De altfel, și Constituția Republicii Socialiste România proclama:
„Întreaga putere în Republica Socialistă România aparţine poporului, liber şi stăpîn pe soarta sa.”/„Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvîntului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstrațiilor”.
„Nouvorba” orwelliană nu este un limbaj fictiv; este limbajul-de-lemn caracteristic dictaturilor socialiste [9] – și este iarăși la modă (împreună cu fireasca tovarășă, „crima de gândire” – delictul de opinie). Ca-n ’84[10].
[George Orwell, Burma, Passport]
Ce este, totuși, Libertatea?
Simplu:
Libertatea este nimic altceva decât absența totală a constrângerilor exercitate asupra gândirii, exprimării sau comportamentului unui individ de către un alt individ sau de către un grup de indivizi – de către o autoritate publică, atunci când definim libertatea din punct de vedere politic.
Constrângerea constituie o acțiune nefirească, semnificativ și concret vătămătoare[11] (fizic, psihic, patrimonial etc.), neconsimțită conștient și voluntar – fiind, prin urmare, justificată doar în situații nefirești, semnificativ și concret vătămătoare (fizic, psihic, patrimonial etc.), neconsimțite conștient și voluntar.
Îndeplinite cumulativ, aceste condiții ale unei situații îndreptățesc o reacție echivalentă defensivă/punitivă[12] (în fond, pur reparatorie, prin îndepărtarea factorului perturbator al stării de libertate firești) posibil a fi manifestată în varii moduri, inclusiv prin exercitarea unei (contra)constrângeri asupra agresorului (agresiunea constituind, practic, o constrângere – prin urmare, agresorul, răpind libertatea victimei, pierde prin acțiunea sa și libertatea proprie, ambele părți situându-se, din momentul respectiv, în afara sferei Libertății și în interiorul sferei altui domeniu – Justiția).
Într-o societate liberă, constrângerea intervine, așadar, izolat (de-a lungul unor fisuri apărute accidental și temporar în starea de Libertate) și echilibrat (constrângere/contraconstrângere).
Atunci când, dimpotrivă, constrângerea își face simțită prezența în viața tuturor cetățenilor permanent și dezechilibrat (unilateral), ne găsim, prin definiție, într-o societate totalitară.
În continuare, ne vom opri asupra unor obiecții și argumente false, eronate și/sau semidocte împotriva Libertății sus-definite, deseori invocate de către adepții tiraniei (denumită, astăzi, cu seninătate, „democrație bazată pe reguli”[13] – vădit nonsens, deoarece, prin definiție, baza democrației o constituie puterea poporului, și nimic altceva – sau chiar pleonastic „ordine bazată pe reguli” [14]).
- „Argumentul” relativist sau al subiectivității:
„Totul este relativ. Cine decide ce este nefiresc, semnificativ, vătămător ș.a.m.d.? Ce este nefiresc pentru tine poate să fie firesc pentru mine!”.
Nefirescul, semnificativul, vătămătorul etc. sunt decise de către „cineva” – o persoană sau un grup de persoane – doar în societățile totalitare.
Nu „totul este relativ”, noțiunile în cauză nefiind relative/subiective, ci, dimpotrivă, identificabile/demonstrabile obiectiv, științific, juridic etc. (putem chiar vorbi despre un Drept Științific, născut din Dreptul Natural, însă superior prin atuul obiectivității dobândit în baza evoluției cunoașterii științifice).
Exemple, considerăm, edificatoare:
– fumatul este nefiresc (neconstituind o necesitate biologică și contravenind, chiar, instinctului de autoconservare) și, totodată, semnificativ și concret vătămător nu doar pentru fumător, ci și pentru persoanele din jurul fumătorului (Știința Medicală a dovedit-o, analizele medicale o pot dovedi de la caz la caz, însă duhoarea persistentă impregnată în îmbrăcăminte și lăcrimatul în încăperile afumate constituie oricum suficiente dovezi pentru vătămare patrimonială și fizică), prin urmare este firesc să fie interzis și sancționat atunci când persoane sunt expuse fumului fără voia lor (această interdicție nu constituie o știrbire a Libertății, nefiind sancționată acțiunea de a fuma, ci acțiunea de a expune fumului alte persoane, fără consimțământul acestora; fumatul în propria locuință – fără a exista în locuința respectivă nefumători și fără ca fumul să pătrundă în locuințele învecinate – sau în aer liber – într-un loc izolat –, de pildă, nu ar trebui interzise/sancționate; în sfârșit, proprietarul unui local ar trebui să poată decide liber permiterea sau interzicerea fumatului în localul respectiv, afișând decizia la intrare);
– zgomotul (muzică, bocănituri, râsete etc.) într-o locuință nu este nefiresc (dimpotrivă, nefirească este liniștea, aceasta fiind caracteristică cimitirelor, spitalelor, închisorilor, cazărmilor etc. [15]) și nici vătămător (exceptând atunci când, prin repetare/durată/intensitate exagerate, amenință cu adevărat să cauzeze probleme de sănătate vecinilor – de pildă, împiedicându-i frecvent să se odihnească pe timpul nopții), prin urmare nu ar trebui sancționat (decât în cazurile excepționale enunțate, judecate în funcție de circumstanțele concrete).[16]
Iată și câteva exemple-școală din domeniul libertății de exprimare [17]:
– o afirmație publică adevărată (deci firească, exceptând anumite cazuri speciale [18]) și nevătămătoare nu va fi sancționată într-o societate liberă;
– o afirmație publică adevărată (deci firească, exceptând anumite cazuri speciale [18]) și vătămătoare (semnificativ și concret) nu va fi sancționată într-o societate liberă;
– o afirmație publică eronată (deci firească, a greși fiind omenește, exceptând anumite cazuri speciale [19]) și nevătămătoare nu va fi sancționată într-o societate liberă;
– o afirmație publică eronată (deci firească, a greși fiind omenește, exceptând anumite cazuri speciale [19]) și vătămătoare (semnificativ și concret) nu va fi sancționată într-o societate liberă (ne referim aici la sancțiuni legale, putând însă exista sancțiuni sociale – reacții critice, refuzarea interacțiunii –, politice – nealegerea în cazul unei eventuale candidaturi la o funcție de demnitate publică –, comerciale – boicotarea produselor și serviciilor etc.);
– o afirmație publică falsă (deci nefirească) și nevătămătoare nu va fi sancționată într-o societate liberă (ne referim aici la sancțiuni legale, putând însă exista sancțiuni sociale, politice, comerciale – a se vedea deasupra);
– o afirmație publică falsă (deci nefirească) și vătămătoare (semnificativ și concret) va fi sancționată într-o societate liberă (civil, contravențional sau penal, după caz).
- „Argumentul” imposibilității sau Primul „Argument” al lui Mussolini[20]:
„Nu există libertate absolută!”.
În fapt, Libertatea nu poate fi decât absolută, în caz contrar nefiind Libertate, ci, eventual, cvasiLibertate.[21]
Am arătat deja că, atunci când sunt justificate, constrângerile nu știrbesc Libertatea – constituind simple incidente și având loc în afara sferei acesteia; arestarea unui tâlhar, de pildă, nu constituie o încălcare a libertății unui membru al societății, ci, dimpotrivă, o restabilire a stării de Libertate a membrilor societății, pentru simplul motiv că tâlharul nu este un membru al societății, ci, incontestabil, un inamic al acesteia.
[Benito Mussolini by Philip Alexius de László, 1923]
Foarte important: constrângerile într-o societate liberă trebuie să fie stabilite ipotetic și punctual. Cu alte cuvinte, într-o societate liberă constrângerea este posibil să nu se concretizeze niciodată; atunci când se concretizează totuși, respectiva concretizare este strict temporară și strict limitată la inamicii stării de Libertate.
- „Argumentul” sclavagist sau aristotelic[22]:
„Libertatea este greșit înțeleasă: nu înseamnă lipsă de responsabilitate față de comunitate!”.
Amintim aici (pare a fi absolut necesar, spre mirarea noastră!) faptul că Aristotélēs a fost un filozof al Epocii Sclavagiste (epocă imediat următoare, în istoria evoluției omenirii, Comunei Primitive [23]); el credea cu tărie, printre altele, în „sclavia naturală”.
[Aristotel]
Opiniile aristotelice nu pot fi considerate, prin urmare, tocmai Biblia Libertății.
Libertatea este o stare individuală; nu poate exista „la comun”, căci partea unui întreg nu își aparține (aparținând, prin definiție, întregului) și, prin urmare, nu poate fi liberă.[24]
Singura „comunitate” posibilă într-o societate liberă este aceea agreată de membrii societății respective, responsabilitățile fiind stabilite de către indivizi pentru comunitate (adică pentru reprezentanți aleși și plătiți ai membrilor comunității), nu invers.
Este rostul comunității să îmbunătățească viața individului, nu rostul individului să îmbunătățească viața comunității (adică a reprezentanților comunității; odată ce am stabilit că fie și un singur individ trebuie să renunțe la ceva „pentru a îmbunătăți viața comunității”, nu se poate vorbi despre îmbunătățirea vieții comunității cu înțelesul de „îmbunătățire a vieții tuturor membrilor componenți”, deoarece avem deja un minus).
Nimic nu îl împiedică pe un cetățean liber să își asume responsabilități și nimic nu îl împiedică să refuze să își asume vreo responsabilitate; de aceea este liber și de aceea nu există, într-o societate liberă, „regulile comunității” – există numai regulile acceptate liber de către individ.
- „Argumentul” necesității sau al haosului (Al Doilea „Argument” al lui Mussolini[25]):
„Fără reguli, societatea nu poate exista; ar fi anarhie, haos!”.[26]
În primul rând, nici măcar anarhia nu înseamnă neapărat absența regulilor – înseamnă doar absența unui conducător (de asemenea, asocierea obligatorie a ideii de violență cu ideea de anarhie este greșită, anarhia putând fi pașnică).
Libertatea ar putea însemna la fel de bine: absența regulilor (anomie); absența unui conducător (anarhie); absența regulilor impuse și a unui conducător impus (contractualism[27], societatea fiind constituită și condusă – când și cât este necesar/util – pe baza unor reguli reduse ca număr, vizând doar aspecte cu adevărat importante, stabilite prin contracte[28] liber încheiate între membrii societății).
În al doilea rând, societăți lipsite sau aproape lipsite de reguli impuse au existat de-a lungul istoriei, și nu au fost tocmai societăți de coșmar [29] – Vestul Îndepărtat american al secolelor al XVII-lea – al XIX-lea, de pildă, Leagăn al Democrației Moderne și părinte al Puterii Mondiale Nr. 1 de astăzi (majoritatea problemelor și dificultăților prezente în viața de zi cu zi din „Vestul Sălbatic” – adică tocmai cauzele „Sălbăticiei”[30] acestuia – nu ar exista astăzi într-o societate similară – capitalistă, cu autorități fără nici un fel de putere autonomă acționând strict în subordinea cetățenilor, ca simpli agenți plătiți ai acestora –, datorită cunoașterii științifice avansate).
Putem oferi, însă, și un exemplu sută la sută pașnic: prospera Republică (italiană) Cospaia (1440-1826), lipsită de taxe și de orice fel de sistem legislativ-judiciar și având deviza: „Perpetua et firma libertas”![31]
- Argumentul prohibiționist sau al superiorității:
„Libertatea ta sfârșește unde începe libertatea mea”.
Atribuit îndeobște greșit unor diverși gânditori de seamă (deseori, liberali, firește!), argumentul aparține, în fapt, americanului J.B. Finch – Președinte al Partidului Prohibiției la finalul secolului al XIX-lea.[32]
Nimic din scurta viață a lui J.B. Finch nu ne îndreptățește să îl considerăm gânditor de seamă (nu spunem că nu a avut merite, însă acestea au fost doar meritele unui politician îndârjit în susținerea unei idei – interzicerea alcoolului [33] – ca urmare a unei tragedii de familie) sau liberal (dimpotrivă).
De altfel, conștient de necesitatea existenței unei vătămări semnificative pentru a justifica o interdicție, și-a pigmentat figura de stil condamnând aplicarea de lovituri în nas și sub ureche în numele Libertății și aducând ca justificare pentru intervenția guvernului necesitatea prevenirii vărsării de sânge (invocând, așadar, Principiul Vătămării).
Fapt este că J.B. Finch nu a formulat un argument, ci a stabilit o ierarhie subiectivă a libertăților: el pretinde că o libertate (libertatea „ta”) nu are puterea de a limita altă libertate (libertatea „mea”) și că, din acest motiv, o libertate (de data aceasta, libertatea „mea”) … are puterea de a limita altă libertate (desigur, libertatea „ta”)!
După cum lesne se poate observa, „libertatea mea” este superioară „libertății tale”.
[John B. Finch]
Dincolo de aforismele prohibiționiste, atunci când două libertăți se ciocnesc, nu „sfârșește” nici una, ci apare un conflict de libertăți.
Într-o societate liberă, conflictul de libertăți este soluționat punctual și în funcție de circumstanțe (pentru a nu impieta asupra Libertății, soluția rămâne pur jurisprudențială, fără a deveni lege, adică nu se aplică decât respectivului conflict, nenăscând vreo interdicție extinsă și asupra altor conflicte, oricât de asemănătoare ar părea a fi acestea – identice nu pot fi! – și va include o compensație/despăgubire pentru învins, atunci când nu există altă posibilitate decât declararea unui învins).
În acest fel, soluția nu va afecta Libertatea, ci doar exercitarea acesteia circumstanțial, de către o anumită persoană într-o anumită situație, persoana în cauză fiind despăgubită pentru pierderea suferită – pierdere justificată de faptul că, pur și simplu, nu pot fi exercitate ambele respective libertăți deodată în respectivele circumstanțe și, prin urmare, o alegere trebuie făcută (astfel cum un medic poate ajunge, la un moment dat, în imposibilitate efectivă de a își salva ambii pacienți aflați în stare gravă, fiind nevoit să aleagă, salvând doar unul; asemenea alegere nu va reflecta și nici nu va consfinți vreo regulă privind nesalvarea anumitor categorii de pacienți, rămânând o simplă, tragică, inevitabilă excepție/decizie de circumstanță).
La soluționarea acestor conflicte de libertăți se poate ajunge amiabil (prin negocieri purtate de către părți), prin arbitraj (convenit de către părți) sau prin decizia unei autorități (învestită în acest scop prin consensul membrilor societății – deci și al părților implicate în conflict – și având în componență fie specialiști în Științe Juridice, fie jurați selectați din rândurile cetățenilor onorabili).
Lista argumentelor „liberale” (în fapt, așa cum am arătat, fasciste, sclavagiste, prohibiționiste) împotriva libertății „excesive”/„greșit înțelese” etc. ar putea continua.
Credem, însă, că ne-am făcut înțeleși, Formula Libertății fiind evidentă: gradul de libertate (sau de liberalism) într-o societate este invers proporțional cu numărul regulilor impuse și cu gravitatea sancțiunilor instituite în societatea respectivă.[34]
[ADENDĂ]
[1] Diferența dintre „neolibertate” și „nelibertate” poate fi observată fără efort: este un zero.
[2] Recent, activiștii socialiști au reînceput să îi numească pe dizidenți „golani”.
Respectivii „golani”, în loc să urmeze, cu mândrie, exemplul anilor `90, „schimbând porecla în renume” (vorba Bardului de la Mircești), au tendința să se rușineze – străduindu-se apoi, prin comportament, discurs și vestimentație „adecvate”, să scape de etichetă și să devină, la rândul lor, oameni bine văzuți.
Adică nondizidenți.
[3] După cum s-a dovedit, din păcate, trebuie să dăm dreptate fostului poet național:
„Vreme trece, vreme (re)vine/Toate-s vechi și nouă toate” … (s.n.)
Spunem „fostului”, deoarece ne pare puțin probabil ca eticheta „poet național” să fie valabilă, în continuare, pentru M. Eminescu (deținerea anumitor scrieri ale acestuia a ajuns să fie considerată, în prezent, material probant în dosare penale).
[4] A se asculta în întregime Din cîntecele Golanilor (I) (C. Pațurcă, L. Botolan, Dr. Barbi, 1991), Din cîntecele Golanilor (II) (C. Pațurcă, Dr. Barbi, 1992; în special: Imnul Golanilor liceeni), Măi animalule! (Din cântecele Golanilor – supliment) (C. Pațurcă, Dr. Barbi, C. Juncu, 1992) și La Majorat (C. Pațurcă & Kilometrul Zero, 2010).
Imnul golanilor ar fi fost firesc să devină Imnul României.
De asemenea, tricolorul cu stema smulsă (simbol absolut al respingerii dictaturii comuniste cu prețul pierderilor de vieți omenești, evidențiat prin golul zdrențuit din centrul steagului) ar fi fost firesc să devină Drapelul României.
În absența firescului, nu trebuie să ne mire nefirescul.
[5] A se asculta întregul discurs; este pe cât de scurt, pe atât de relevant pentru situația (catastrofală) de astăzi a Europei.
Transformarea Uniunii Europene într-o Uniune Sovietică (dictatorial-socialistă) renăscută a fost condamnată, în mod oficial și în repetate rânduri, de către actuala administrație SUA (de pildă, în istoricul Discurs de la München – J.D. Vance, 14 feb. 2025, sau în National Security Strategy of the United States of America November 2025).
Fenomenul nu este tocmai surprinzător, actuala Uniune Europeană (a nu se confunda cu anterioara Comunitate Europeană, complet diferită de UE și superioară din toate punctele de vedere!) fiind creația unor foști membri ai partidelor comuniste de dinainte de 1989 (matriarha A. „Mutti” Merkel, F. Mogherini) sau socialiste ulterioare (E. Macron, F. Timmermans) – grijulii, cu toții, și în privința modelării moștenitorilor tronului (reamintim aici că UE nu este condusă de politicieni aleși de către cetățeni prin vot – nefiind, prin urmare și prin definiție, o Uniune democratică): U. von der Leyen, de pildă, a fost, se știe, „copilul favorit” al „Mamei” Merkel.
„Ce naște din pisică …”.
[6] Războiul pe toate fronturile (legislativ, propagandistic etc.) împotriva confortului de orice fel (și a vieții civilizate în genere) este oficial declarat în Uniunea Europeană.
Exemple șocante vizează descurajarea (în unele cazuri, s-au făcut și primii pași spre raționalizare/interzicere) încălzirii locuințelor în sezonul rece, a utilizării aerului condiționat în sezonul cald sau a utilizării autoturismului personal, înlocuirea încăperilor individuale de lucru la locul de muncă cu odioasele hale și grajduri „open-office”, micșorarea obiectelor de mobilier, înlocuirea căzilor de spălat din locuințe cu cabine de duș neigienice (pentru cine nu știe, dușul se face după ieșirea din apă, nu în locul intrării în apă – constituind etapa finală, nu singura etapă, a spălării corpului), reducerea (în unele cazuri, până la eliminare – invocându-se „nevoia de economisire”, de „protecție a mediului”, de „responsabilizare a cetățenilor”, sau formula magică de gurvernare „trebuie să ne învățăm/obișnuim să trăim cu …” – a se vedea, spre exemplu, recentele planuri proșobolan avansate de primărița Parisului și de adjuncta ei, două femei puternice, independente și pline de o duioasă venerație atât față de finanțe, cât și față de dușmanul natural al Omului) frecvenței și puterii deratizărilor/dezinsecțiilor ș.a.m.d.
A se vedea, în aceeași ordine de idei, și [7].
Ne vom opri însă asupra unui exemplu prea puțin conștientizat (îl vom numi Operațiunea „Dark Age” sau „Orbetele”):
Vedem, astăzi, atât în viața reală, cât și în filme artistice, în locul încăperilor dotate modern cu becuri-neon sau cu lustre-candelabru (și, deci, scăldate în lumină sănătoasă), oameni trăind asemenea cârtițelor (cu grave efecte asupra sănătății – cazurile de miopie, spre exemplu, inclusiv în rândurile populației juvenile și impubere, se înmulțesc galopant –, din pricina supunerii organului ocular unui efort nefiresc și continuu, cauzat de încercarea permanentă, conștientă sau inconștientă, de a distinge detalii în întuneric sau în semiîntuneric), mijindu-și ochii în odăi sau holbându-se la ecrane cufundate în beznă punctată ici-colo de lumina firavă a unor becuri chioare de veioză sau a unor jalnice lămpi de perete, inferioare ca putere de iluminare torțelor, sfeșnicelor sau opaițelor epocilor preelectrice (actualmente, iluminatul de interior se află, pe timpul nopții, la nivelul de lumânare – pe timpul zilei trăindu-se într-un semiîntuneric „natural”, adică utilizându-se exclusiv atâta lumină naturală câtă poate pătrunde prin ferestre).
Precizare: în filmele artistice recente (foarte utile pentru reeducare!) se pot vedea personaje purtând discuții de afaceri, mâncând, citind(!) sau … efectuând percheziții(!!) în încăperi întunecate.
[7] Nu vom comenta aici „necesitatea” reciclării (este evident că doar o societate lipsită de resurse sau incapabilă să le exploateze – adică incompetent guvernată, prin definiție – ar putea avea o asemenea „necesitate”), nici văditele probleme de disconfort și totodată de igienă – mergând până la periclitarea sănătății publice – rezultate din dispariția supraambalajelor/ambalajelor și a sigiliilor mărfurilor, refolosirea pungilor/altor obiecte, impunerea dopurilor nedetașabile, înlocuirea ghenelor-tobogan moderne cu … gheene – „insule ecologice” primitive, situate nu tocmai la îndemâna cetățeanului (putem numi această operațiune „Operațiunea Thule”!) și absolut infecte etc., preferând să ne oprim puțin asupra unei alte foarte grave probleme:
Acceptând, de dragul discuției, ideea acestei „necesități” într-o societate liberal-capitalistă modernă, participarea cetățenilor la reciclare ar putea fi doar una facultativă, stimulată financiar (nici măcar actualul „Sistem Garanție-Returnare” nu se încadrează în această categorie, cetățenilor neoferindu-li-se o plată suplimentară pentru efort, transport și disconfort – obligații de la sine înțelese ale cetățenilor-gunoieri ai UEtopiei –, ci „oferindu-li-se”, „generos”, restituirea unor plăți … obligatoriu efectuate de către ei!), în nici un caz prin obligativitate (în schimb, ar fi absolut firească munca silnică efectuată de către infractori – însă UE are grijă de infractori, că doar nu sunt aceștia simpli cetățeni, ci s-au distins prin fapte de toate soiurile!).
Altminteri, îmbogățirea fără justă cauză este vădită și frizează absurdul: adevărații responsabili cu salubritatea încasează de la cetățeni o plată pentru munca efectuată nu de responsabilii respectivi, ci tocmai de … cetățenii plătitori!
Nu în ultimul rând, obligarea unui cetățean onest și neangajat la Salubritate să se deplaseze pe stradă cu sacii (atenție, nici măcar nu este un singur sac!) de gunoi în spinare sau exploatarea minorilor obligați la „muncă patriotică” în cadrul unor „experimente” școlare sunt practici pur sclavagiste (nefiind, de altfel, nici pe departe singurele – de pildă, exploatarea persoanelor vârstnice prin continua creștere a vârstei de pensionare este, de asemenea, sclavagism pur).
Precizare: puteți găsi, cu ușurință, în Internet (și nu numai) mesaje propagandistice (nu este vorba despre simple opinii, căci au un format specific, pseudodidactic) blamând anii „lipsiți de reglementări” în acest domeniu ai României-de-Tranziție și elogiind explicit experiența dobândită în perioada ceaușistă – „fericită” și de real ajutor pentru implementarea normelor UEropene (!).
[8] „(…) liberty of conscience, in the most comprehensive sense; liberty of thought and feeling; absolute freedom of opinion and sentiment (..). (…) liberty of tastes and pursuits; of framing the plan of our life to suit our own character; of doing as we like, subject to such consequences as may follow: without impediment from our fellow-creatures, so long as what we do does not harm them, even though they should think our conduct foolish, perverse, or wrong. (…)
No society in which these liberties are not, on the whole, respected, is free (…); and none is completely free in which they do not exist absolute (…).
(…) there is also in the world at large an increasing inclination to stretch unduly the powers of society over the individual, both by the force of opinion and even by that of legislation: (…) to strengthen society, and diminish the power of the individual, this encroachment is not one of the evils which tend spontaneously to disappear, but, on the contrary, to grow more and more formidable. The disposition of mankind, whether as rulers or as fellow-citizens to impose their own opinions and inclinations as a rule of conduct on others, is so energetically supported by some of the best and by some of the worst feelings incident to human nature, that it is hardly ever kept under restraint (…) unless a strong barrier of moral conviction can be raised against the mischief, we must expect, in the present circumstances of the world, to see it increase.”
(J.S. Mill, On Liberty, 1859; s.n. O.C.)
[John Stuart Mill, byLondon Stereoscopic Company, c. 1870]
[9] A se vedea și G. Orwell, Politics and the English Language (1946):
„(…) languages have all deteriorated (…) as a result of dictatorship. But if thought corrupts language, language can also corrupt thought”.
[10] A se vedea capodopera lui G. Orwell – Nineteen Eighty-Four (1949), frescă de avertisment în privința distopiei socialiste occidentale.
[11] Principiul Vătămării („The Harm Principle”), fundamental pentru Libertate, a fost consacrat de J.S. Mill (op. cit.):
„(…) the only purpose for which power can be rightfully exercised over any member of a civilised community, against his will, is to prevent harm to others. (…) He cannot rightfully be compelled to do or forbear because it will be better for him to do so, because it will make him happier, because, in the opinions of others, to do so would be wise, or even right. These are good reasons for remonstrating with him, or reasoning with him, or persuading him, or entreating him, but not for compelling him, or visiting him with any evil in case he do otherwise” (s.n. O.C.).
Un principiu similar (Principiul Pericolului Social) a guvernat legislația noastră penală până în anul de grație 2014 (actuala posibilitate de renunțare la aplicarea pedepsei în anumite situații este un vădit, uriaș pas în spate din punct de vedere al protejării Libertății).
Antiteza Principiului liberal al Vătămării o constituie Principiul Crimelor-Fără-Victime (interzicerea unor fapte cu toate că acestea nu cauzează nici un rău nimănui), respectiv, Principiul „Malum Prohibitum” (nu sunt interzise faptele rele, ci sunt rele faptele interzise!) – ambele, caracteristice totalitarismului.
De ce, de pildă, este nevoit un cetățean liber să obțină permisiunea autorităților publice pentru a desfășura (fără sprijin guvernamental) anumite activități, apoi să raporteze autorităților publice câștigurile obținute și să plătească acelorași autorități o taxă pentru munca astfel depusă și riscurile astfel asumate de către … cetățeanul în cauză?!
Răspunsul este simplu (și dictatorial): pentru ca autoritățile publice să obțină, astfel, venituri necuvenite (avem de a face, iarăși, cu îmbogățire fără justă cauză).
Taxele sunt justificate numai atunci când corespund unor servicii guvernamentale concrete (spre exemplu, taxele plătite pentru utilizarea autostrăzilor, pentru frecventarea sistemului de învățământ public sau pentru apelarea la serviciile sistemului public de sănătate); atunci când nu corespund unor asemenea servicii, taxele nici măcar nu constituie simplu furt, ci sunt de-a dreptul tâlhărie (plata făcându-se forțat).
A se vedea, în această ordine de idei, și F. Bastiat (La Loi, 1850):
„la spoliation légale peut s’exercer d’une multitude infinie de manières; de là une multitude infinie de plans d’organisation: tarifs, protection, primes, subventions, encouragements, impôt progressif, instruction gratuite, Droit au travail, Droit au profit, Droit au salaire, Droit à l’assistance, Droit aux instruments de travail, gratuité du crédit, etc., etc. Et c’est l’ensemble de tous ces plans, en ce qu’ils ont de commun, la spoliation légale, qui prend le nom de Socialisme” (s.n. O.C.).
[F. Bastiat]
Alt exemplu șocant de antiliberalism îl constituie reglementarea protestelor social-politice și obligația de a obține o autorizație pentru desfășurarea acestora în locuri publice: un protest autorizat și reglementat nu este protest, este audiență la stăpân – permițându-se astfel prezentarea, în condiții strict stabilite de către deținătorul puterii, a unor doleanțe și permițându-se, totodată, ignorarea completă a doleanțelor respective (solicitantul fiind deposedat, în prealabil, de orice putere prin normarea acțiunilor sale și adâncindu-se, astfel, decisiv, dezechilibrul de putere existent – prin definiție – între guvernant și guvernat).
Fără a epuiza în vreun fel subiectul „Crime-Fără-Victime”/„Malum Prohibitum”, oferim și un exemplu din altă sferă – concret și recent: un bărbat a scris o declarație de dragoste pe o stâncă. Gest romantic? Gest juvenil-ridicol? „Nu! Gest criminal!” (chiar „Sacrilegiu împotriva Mamei Natură!”, exact ca în epoci „progresiste” precum Comuna Primitivă sau Antichitatea Timpurie – căci în Antichitatea Târzie venerarea Naturii își pierduse semnificativ forța).
Bărbatul a fost denunțat(!), opinia publică s-a indignat (!?) și Poliția(!) l-a identificat, urmând ca „vinovatul”(!?) să suporte rigorile(!) legii.
Nu are nici o importanță faptul că nimeni nu a avut de suferit de pe urma mâzgălirii bolovanului (nici măcar bolovanul – căci nu a fost sfărâmat, scrijelit etc.!); nici faptul că, în cauză fiind un obiect fără proprietar, nimeni nu are vreun motiv rațional și îndreptățit de a pretinde altora o anumită conduită în privința pietrei respective (justificarea sancțiunii este pur subiectivă: unor cetățeni și autorităților NU LE PLACE cum arată acum PEISAJUL; invocând același principiu, ar putea fi interzis prin lege, de pildă, persoanelor cu o înfățișare neplăcută unora să „strice peisajul” – istoria demonstrează că nu este deloc imposibil să se ajungă la asemenea reglementări, odată ce legiuitorul a început să alunece pe panta subiectivității); și nici faptul că pe aceeași stâncă își lasă constant excrementele toate „orătăniile” fără a stârni indignarea cuiva și fără a pune Poliția în mișcare.
Are, însă, o deosebită importanță faptul că un cetățean a acționat așa cum a avut chef, și nu conform dresajului – punând, astfel, într-un real pericol însăși fundamentele tiraniei.
O sancțiune exemplară devine absolut necesară, înainte ca altor cetățeni să înceapă să le vină idei (din propriile capete) necorespunzătoare comportamentului stabilit în mod oficial pentru ei.
Și, neapărat, înainte să ne trezim pe vreo stâncă cu mesaje într-adevăr periculoase pentru „orânduirea socială”, precum „Jos comunismul!”.
[12] „(…) s’il est une chose évidente, c’est celle-ci: La Loi, c’est l’organisation du Droit naturel de légitime défense; c’est la substitution de la force collective aux forces individuelles, pour agir dans le cercle où celles-ci ont le droit d’agir, pour faire ce que celles-ci ont le droit de faire, pour garantir les Personnes, les Libertés, les Propriétés, pour maintenir chacun dans son Droit, pour faire régner entre tous la Justice” (F. Bastiat, op. cit.).
„(…) the sole end for which mankind are warranted, individually or collectively, in interfering with the liberty of action of any of their number, is self-protection” (J.S. Mill, op. cit.).
Referitor la funcția de ripostă („retaliatory force”) a unei autorități acționând ca agent al victimelor, a se vedea și teoriile obiectiviste ale A. Rand (Atlas Shrugged, 1957; The Nature of Government – în The Objectivist Newsletter, 1963).
[13] Visul iliescian-autohton al „democrației originale”, eșuat în anii `90, s-a împlinit, între timp, la nivel UEropean.
[14] A se vedea și „Argumentul” nr. 4.
[15] „Obsesia Sanatoriului” (astfel credem că ar trebui denumită; pretenția de a trăi la oraș, alături de un număr impresionant de alți oameni, „în liniște”, adică fără ca respectivii să producă zgomot – nici măcar în timpul zilei! – este, fără dubiu, irațional-patologică) a început să se manifeste, recent, și referitor la mijloacele de transport în comun și chiar la orice loc public, agitatorii socialiști solicitând și autoritățile publice impunând cu entuziasm tot soiul de interdicții și sancțiuni (însoțite de inevitabila propagandă comunist-deconstructivist-reeducaționistă) menite a impune grupurilor eterogene de oameni o liniște de spital (sau de mormânt).
[16] Problema zgomotului locativ ar putea fi cu ușurință rezolvată, în majoritatea cazurilor, într-un mod liberal: prin simpla construire adecvată a locuințelor.
Din păcate, astăzi nu se rezolvă problemele într-un mod liberal și nici nu se construiește adecvat – se construiește doar ieftin (și se vinde, desigur, scump – regulă de bază a escrocheriei).
Cât despre așa-numitele „ore de odihnă”, într-o societate liberă acestea ar putea fi stabilite numai prin acordul tuturor locatarilor.
[17] A nu se confunda libertatea de exprimare (domeniu larg, incluzând și exprimarea prin gesturi, de pildă – a se vedea și [11], exemplul final –, sau prin creații artistice) cu libertatea cuvântului (vorbit și scris) sau cu libertatea de opinie (domeniu restrâns strict la opinii – neincluzând, așadar, de pildă, insultele, calomniile sau amenințările).
[18] O afirmație publică, adevărată sau neadevărată, nevătămătoare sau vătămătoare, este vădit și, totodată, demonstrabil nefirească, de pildă, atunci când:
– încalcă secretul militar, profesional, civil (dezvăluie, spre exemplu, conținutul unei scrisori personale, fără a se fi obținut în prealabil acordul expeditorului) sau este făcută prin încălcarea obligațiilor profesionale;
– dezvăluie informații șocante previzibil a cauza sau intenționându-se a cauza unor persoane nevinovate (sau cu vini mărunte) atac de cord, sinucidere etc.;
– constituie agresiune verbală, cauzând suferințe concrete și semnificative, previzibile sau chiar intenționate, unor persoane nevinovate (insulta, amenințarea).
În toate aceste exemple, putem observa că nu este o vorba, în fapt, despre o simplă afirmație, ci despre încorporarea unei afirmații (printr-o utilizare abuzivă – deci nefirească – a libertății de exprimare) într-o cu totul altă acțiune (nefirească, de asemenea; în majoritatea cazurilor, și vătămătoare).
[19] O afirmație publică eronată, nevătămătoare sau vătămătoare, este vădit și, totodată, demonstrabil nefirească, de pildă, atunci când:
– eroarea este grosolană, puerilă etc.;
– informația eronată ar fi fost ușor de verificat înainte de publicare;
– nu este făcută în calitate de simplu cetățean, ci în calitate de reprezentant al unei autorități publice, societăți comerciale etc. (acestea având atât obligații, cât și posibilități de diligență sporită comparativ cu cetățeanul de rând).
A se vedea și [18].
[20] „Il concetto di libertà non è assoluto (…)” (B. Mussolini, La nuova politica dell’Italia: Volume 3, 1926).
În această formă sau cu unele variații, „argumentul” apare constant în discursurile dictatorului fascist.
[21] În aceeași ordine de idei, a se vedea și [8].
[22] Îl găsim în Politiká (sec. IV î.d.C.), într-o formă dezvoltată demonstrativ.
[23] Paradoxal (și nu tocmai): adesea, „progresiștii” – (Nou)vorba vine! – își extrag ideile și argumentele din epoci … de mult apuse.
[24] A se vedea și A. Rand, Collectivized Rights – în The Objectivist Newsletter, 1963.
[25] „(…) la libertà senza ordine e senza disciplina significa dissoluzione e catastrofe” (B. Mussolini, Discursul către Torino, 1923).
Citatul poate fi găsit la rubrica Slogan fascisti (!) de pe it.wikiquote.org.
Ideile adepților „democrației UEropene bazate pe reguli” coincid, se pare, nu doar o dată (a se vedea și [20]), cu ideile dictatorului fascist.
Însă nici de data aceasta fenomenul nu este tocmai surprinzător: extremismul și dictatura (a se vedea, de pildă, Prima Republică Franceză, Republica Sovietică Bolșevică, Republica Populară Română ș.a.m.d.) au purtat, de regulă, masca democrației, iar B. Mussolini a fost, înainte să înființeze fascismul, membru al Partidului Socialist Italian.
„Ce naște din pisică …”.
[26] Contraargumentează F. Bastiat (op. cit.):
„Puisque les tendances naturelles de l’humanité sont assez mauvaises pour qu’on doive lui ôter sa liberté, comment se fait-il que les tendances des organisateurs soient bonnes? Les Législateurs et leurs agents ne font-ils pas partie du genre humain? Se croient-ils pétris d’un autre limon que le reste des hommes? Ils disent que la société, abandonnée à elle-même, court fatalement aux abîmes parce que ses instincts sont pervers. Ils prétendent l’arrêter sur cette pente et lui imprimer une meilleure direction. Ils ont donc reçu du ciel une intelligence et des vertus qui les placent en dehors et au-dessus de l’humanité; qu’ils montrent leurs titres. Ils veulent être bergers, ils veulent que nous soyons troupeau. Cet arrangement présuppose en eux une supériorité de nature, dont nous avons bien le droit de demander la preuve préalable. (…) Le Socialisme, comme la vieille politique d’où il émane, confond le Gouvernement et la Société. C’est pourquoi, chaque fois que nous ne voulons pas qu’une chose soit faite par le Gouvernement, il en conclut que nous ne voulons pas que cette chose soit faite du tout. Nous repoussons l’instruction par l’État; donc nous ne voulons pas d’instruction. (…) Nous repoussons l’égalisation par l’État; donc nous ne voulons pas d’égalité, etc.” (s.n. O.C., apropo de pretențiile „progresiste” ale socialiștilor).
[27] A se vedea și Teoria Contractului Social în perspectiva:
– A. Rand (The Nature of Government – în The Objectivist Newsletter, 1963);
– D. Gauthier (Morals by Agreement, 1986 – ș.a.).
Precizare: a nu se confunda contractualismul capitalist cu mutualismul socialist propus (în secolul al XIX-lea) de către P.-J. Proudhon.
[28] O problemă deosebit de gravă și prea puțin conștientizată de către populație constă tocmai în dispariția aproape completă a contractelor în societatea actuală.
Numeroasele documente necesar a fi semnate de către cetățeanul de astăzi (vizând furnizarea de utilități – inclusiv de servicii de telefonie – sau de educație școlară, depozitarea de finanțe ș.a.m.d.) nu sunt contracte (cu toate că, din motive lesne de intuit, „Nouvorba” le denumește astfel) – pentru simplul motiv că nu stă în puterea cetățeanului să negocieze clauzele (în unele cazuri, nu stă în puterea cetățeanului nici să refuze semnarea „contractelor” respective: de pildă, educația școlară este obligatorie).
Prin urmare, „contractele” au fost înlocuite, în fapt, în majoritatea cazurilor, cu simple înștiințări, instrucțiuni sau regulamente – formulare tipizate reflectând nu voința părților, ci voința unei singure părți.
Nici refuzul (atunci când este permis) de a semna un asemenea „contract” nu constituie o soluție, deoarece alternativa (atunci când aceasta există) constă într-un „contract” … similar sau chiar identic (consecință directă a pieței socialist-aliniate).
Presați de timp și de griji, puși în fața unui text stufos, redactat în limbaj-de-lemn pur, și, totodată, demoralizați din cauza inexistenței unor opțiuni reale, majoritatea cetățenilor semnează resemnați „contractele” fără a le citi măcar.
[29] Merită menționat aici, credem, și un fenomen social natural – cunoscut în biologie sub denumirea de „autoorganizare emergentă”.
Întâlnită la diverse specii de ființe vii (începând cu microorganisme, continuând cu insecte, pești, păsări, și sfârșind cu mamifere precum antilopele gnu), această formă de organizare necentralizată (conducătorul lipsește cu desăvârșire, nimeni nu dă și nimeni nu primește nici un fel de porunci) se bazează pe capacitatea membrilor unui grup de a adopta un comportament avantajos (pentru individ și pentru grup deopotrivă) învățând (prin experiență) din interacțiunea cu un număr redus de membri ai grupului aflați în apropiere (cooperare de proximitate transmisă în lanț – cam cum are loc și la ființele umane, în situații ideale, între vecini, colegi, prieteni).
Astfel, fiecare individ își formează și își urmează propriile reguli (să rămână aproape de anumiți alți indivizi din grup păstrând însă o distanță rezonabilă pentru a evita busculada, să se deplaseze în aceeași direcție cu respectivii, să reacționeze similar cu respectivii în cazul apariției unui obstacol sau a unei amenințări etc.); prin cumul, acestea devin regulile grupului, fără a le fi impus cineva – pur și simplu, pentru că sunt benefice tuturor (observăm aici o formă de contractualism – a se vedea deasupra – primitiv, implicit/am putea spune: instinctual).
Din existența autoorganizării emergente naturale putem trage următoarea concluzie – o vom numi Efectul de Führer:
Apariția unui conducător într-un grup nu se datorează nevoii membrilor grupului de a fi conduși, ci nevoii conducătorului de a îi conduce (este semnificativ faptul că, de regulă, au conducător grupurile de prădători); „ambiția” nu este altceva decât un viciu primitiv devenit, odată cu regresul moralității (până în Epoca Modernă: „ambitious: (…) a grievous fault” – W. Shakespeare, The Tragedie of Ivlivs Cæsar, 1599), „virtute”(!).
Precizare: fiindcă am vorbit de conducători, îi informăm pe fanii sloganului socialist (atotprezent în Internet astăzi, uneori întovărășit – cuvântul nu este ales întâmplător – de o schiță „motivațională” triumfător-proletară) „Lider, nu șef!” că „lider” (ger.: „Führer”) este o titulatură preferată de către dictatorii socialiști, fie aceștia din ramura nazistă („Nationalsozialismus”, s.n. O.C.) sau comunistă (ca „beloved leader” N. Ceaușescu, spre exemplu) a socialismului.
„Liderul” are următoarele caracteristici principale (simțim nevoia să ne oprim puțin asupra acestui subiect, deoarece nu este lipsit de relevanță pentru conceptul de Libertate):
– pretinde nu doar supunere (absolută!), ci și venerație (nu uita să zâmbești larg în timp ce depui eforturi pentru el, altfel îi vei părea dușmănos), fără să îl intereseze absolut deloc calitățile/defectele profesionale ale „apostolilor” (adesea, desfășoară activități vădit neprofitabile și răsfață oameni vădit incompetenți, doar pentru că îl fac să se simtă important);
– crede sincer că oamenii trebuie să îi fie recunoscători pentru „oportunitatea” de a îl sluji și de aceea îi plătește prost (uneori deloc), indignându-se teribil de materialismul „obraznicilor” cu pretenții financiare;
– crede sincer că oamenii sunt proprietatea sa și de aceea se indignează teribil când află că aceștia își caută sau și-au găsit alt loc de muncă;
– incapabil să evolueze și necunoscând concepte fundamentale în domeniu (cum ar fi acela de diviziune a muncii), se va implica insistent în activitățile de execuție (rezultatul fiind îndeobște dezastruos), asumându-și, cu această ocazie, și meritele executanților (anonimizarea acestora se desăvârșește prin transformarea indivizilor într-o așa-zisă „echipă” – deci simplă anexă abstractă, fără individualități evidențiate – a „liderului”).
În antiteză, șefului capitalist nu îi pasă ce părere au despre el subordonații, așteaptă de la aceștia rezultate – nu osanale – și (re)cunoaște atât diferența dintre decident și executant, cât și diferențele dintre executanți (de asemenea, nu va simți niciodată nevoia să demonstreze sau să se laude că este … executantul nr. 1, lăsând loc altuia să se remarce în acest fel).
Feriți-vă de lideri, nu de șefi: nimic nu crește în umbra liderului, în afară de umbra însăși.
[30] De altfel, adjectivul „Sălbatic” avea în epocă, de regulă, un sens propriu (= nedomesticit), evocând teritorii întinse nepopulate/neindustrializate sau slab populate/incipient industrializate, aflate în momentul respectiv în stăpânirea unei Naturi îmblânzite doar pe alocuri și/sau parțial, nu sub controlul ferm al omului. (Căutătorii de aur și alți aventurieri numeau „Northland Wild” regiunea arctică, din exact același motiv).
Astăzi, asemenea teritorii s-ar numi „Vestul Natural” sau „Vestul Ecologic”.
În aceeași ordine de idei, atât în privința violenței, cât și în alte privințe, comparația obiectivă cu țări de pe alte continente (inclusiv din Europa) din aceeași perioadă istorică (aruncați o privire, vă rugăm, masacrelor comise atât de către populație, cât și de către autorități, în numele libertății, egalității și fraternității, în timpul deja amintitei Prime Republici Franceze!) și chiar din zilele noastre (numărul anual de omucideri comise în multe orașe din Uniunea Europeană sau chiar din România postdouămiistă depășește – în unele cazuri, cu mult – numărul anual de omucideri comise în rău-famatele localități ale pistolarilor „Bat” Masterson, W. Earp și „Doc” Holliday; incluzând nu doar asasinatele, ci și persoanele decedate ca rezultat al duelurilor sau al atacurilor amerindienilor – adică, practic, victimele unui război –, numărăm … de la una-două omucideri/an în Dodge City sau Wichita până la în jur de zece omucideri/an în Tombstone, în alte localități ale epocii respective trecând ani fără să aibă loc vreo omucidere – a se vedea prof. em. R.R. Dykstra, The Cattle Towns, 1968, și J. Gressinger, Southern Arizona Guide – Tombstone Boothill Graveyard: How They Lived; How They Died, 2024) favorizează Vestul „Sălbatic”; de aceea a și atras coloniștii de pe întregul mapamond!
Precizare: numeroase creații artistice (literare, cinematografice etc.) științifico-fantastice imaginează (cu o frecvență îndeajuns de semnificativă pentru a se fi cristalizat chiar o subspecie artistică specializată, denumită, îndeobște, „Neo-Western”) un „Vest Sălbatic” recreat (într-o formă modernizată, desigur) pe alte planete – un ideal? …
[31] S-a încercat acreditarea ideii că respectiva Republică ar fi fost o anarhie socialistă sau comunistă.
Teza este semidoctă: Cospaia a fost, în esență, o piață liberă, existau certe inegalități între cetățeni din punct de vedere al poziției sociale (capii familiilor și clericii se bucurau de un deosebit respect) și al averii ș.a.m.d.
[32] The People Versus the Liquor Traffic: Speeches of John B. Finch, Delivered in the Prohibition Campaigns of the United States and Canada, 1887.
[33] Spre deosebire de fumat (a se vedea deasupra), consumul de alcool nu cauzează vătămări neconsimțite (posibilitatea de a dezvolta un comportament infracțional în urma consumului de alcool există, însă o societate liberă nu va pedepsi niciodată un comportament infracțional … ipotetic; odată asemenea comportament concretizat, va urma o pedeapsă, desigur – însă nu pentru consumul de alcool, ci pentru comportamentul ulterior propriu-zis).
[34] În aceeași ordine de idei, a se vedea și teoriile economiei politice liberale a Franței secolului al XVIII-lea (cu ample ecouri peste Ocean, au influențat decisiv – și sub multiple aspecte – dezvoltarea democrației americane):
– „Pour gouverner mieux, il faudroit gouverner moins. (…) Laisser faire, telle devrait être la devise de toute puissance publique, depuis que le monde est civilisé. (…) Laissez faire, morbleu! laissez faire!” (R.L. de V. de P., marchiz d’Argenson, Mémoires et journal inédit du marquis d’Argenson, ministre des affaires étrangères sous Louis XV. Tome V, 1858 [publicare postumă, autorul decedând în 1757]; s.n. O.C.);
[Marchizul d’Argenson]
– „M. de Gournay concluait que lorsque l’intérêt des particuliers est précisément le même que l’intérêt général, ce qu’on peut faire de mieux est de laisser chaque homme libre de faire ce qu’il veut” (R.J. Turgot, baron de l’A., Éloge de Vincent de Gournay, 1759; s.n. O.C.)/„Il[J.C.M.V., marchiz de Gournay, d. 1759] en tira cet axiome: Laissez faire et laissez passer” (P.S. du Pont de Nemours, Sur les économistes – în Œuvres de Mr. Turgot, ministre d’État, précédées et accompagnées de mémoires et de notes sur sa vie, son administration et ses ouvrages. Tome III, 1808; s.n. O.C.);
– „Instruits par l’expérience, comme nous le sommes, que trop gouverner est le plus grand danger des gouvernements (…)” (H.G.R., conte de Mirabeau, în Archives parlamentaires de 1787 a 1860. Recueil complet des débats législatifs et politiques des Chambres françaises. Tome XX. Du 23 octobre au 26 novembre 1790).
[Mirabeau]
Precizare: un exemplu de Libertate nu absolută, însă remarcabilă, l-a constituit România Postdecembristă/-de-Tranziție – în unele domenii, Libertatea a încetat odată cu primii pași spre aderarea la UE; în altele, s-a păstrat până la câțiva ani după aderare, fie datorită întârzierii unor reforme, fie datorită implementării respectivelor reforme doar la nivel formal (între timp, majoritatea s-au implementat și la nivel practic, cu rezultate vizibile – nu neapărat și comprehensibile – pentru toată lumea).