de Alexandru Voicescu
“To become a work of art is the object of living.” –
[Oscar Wilde, Only Dull People Are Brilliant at Breakfast]
În prelegerea susținută de la Dartmouth College în toamna anului 1980[1], Michel Foucault trasează câteva linii ale subiectivizării înțeleasă ca un început de hermeneutică a sinelui și ca acțiune de critică a propriului subiect. Supunerea (assujettissement) și subiectivarea (subjectivation) sunt cele două pliuri prin care individul situat într-o istorie apriorică[2] nu doar se conformează, se ajustează pe sine reglementărilor externe, regimurilor de adevăr, mecanismelor de putere care domină asupra sa, dar își impune și o guvernare de sine ca reinventare permanentă, într-un prezent continuu de reflecție a ceea ce este, ca sarcină a propriei vieți, grija de sine, le souci de soi, epimeleia heautou. Această îngrijire a propriului sine, o adevărată guvernare de sine, este menită, într-un timp întotdeauna actual[3], a transforma propria persoană ca rezultat al unei arte a existenței, o manifestare a propriei trăiri, o responsabilitate de devenire a sa. Viața este o operă de artă și suntem responsabili pentru realizarea și ducerea la bun sfârșit a propriei opere, ne spune Foucault[4].
***
Tehnica transformativă a askesis-ului și veridicția înțeleasă ca parrhesia se află sub iminența unei duble morți și a unei duble nașteri. Prima „moarte“ este cea a esenței, a originii, a fundamentului pozitiv, categorial, ce permitea începând cu Platon apariția și rezistența (an)istorică a unui plan care trebuie căutat, descoperit și urmat, acel adevăr mai mult sau mai puțin vizibil care stă ascuns sub pecetea cunoașterii. Cunoașterea a fost inventată, dar adevărul a fost inventat și mai târziu[5]. Adevărul corespondență a dispărut și odată cu el a dispărut și mitul originii. La mort de l’homme anunțată în Les Mots et les Choses este o dispariție a subiectului aflat în centrul obiectualității (res cogitans care examinează lumea) și obiect supus subiectivității (res extensa ce se examinează pe sine), dispariție a acelei capacități aproape „mitologice“ (masca lui Nietzsche[6]) de a fi în aceeași măsură și existență a posibilității (lucrurile sunt, apar în ființă în măsura în care le văd noetic), și posibilitate a existenței (existența mea este o manifestare a limitelor date de propriile condiții de vizualizare noematice)[7].
Cea de a doua „moarte“ este chiar cea a omului ca individ, realitatea permanentă a morții personale, finalul subiectivității prin excelență, care obligă în inevitabilitatea sa la adoptarea unui comportament pe de o parte de diagnosticare[8] a propriei vieți, a trecutului și a viitorului deopotrivă, cât și a prezentului actualizat (trecutul fiind descendență a prezentului și viitorul și el o punere în act a prezentului, devenir deleuzian, o despărțire de identitatea fixă, pragul unui eveniment), pe de altă parte obligând la o responsabilitate a ceea ce sunt, o autocorecție constantă[9], o balansare interioară a forțelor care animă lupta interioară, un techne creativ, un meșteșug al propriei vieți aflate sub spectrul morții[10]. Melete thanatou reprezintă un pas subînțeles către ethos[11], acel spațiu de manifestare a sinelui delimitat de hotarul temporal al propriei vieți. Avem o obligație de a ne trăi viața într-un mod etic pentru că putem muri în orice zi, ne spun stoicii. Trebuie să ne dovedim demni de ceea ce suntem, să ne guvernăm potrivit cu propria autenticitate ca o experiență reflexivă ce dezvoltă un tip de pseudo-corespondență a adevărului din sine cu cel al faptelor proprii, indiferent de risc (parrhesia).
Cele două „nașteri“ simbolice pe care le declanșează tehnica transformativă sunt în oglindă. O primă naștere a subiectului este Entstehung-ul nietzschean, apariția, formarea, crearea, ivirea a ceea ce se manifestă în momentul prezent permanent (rezultat al eternei reîntoarceri) prin aducerea în lumină a luptei dintre forțele care își caută preeminența una asupra alteia. Apariția, manifestarea inițială constă în intrarea în joc a forțelor formatoare, eruperea într-o scenă centrală impersonală, un spațiu care desparte energii primare contrare, o zonă de vid prin intermediul căruia instinctele își fac schimburile de gesturi, se incită unele pe altele și își arogă vorbele de amenințare. Așa cum coborârea spre o non-origine, văzută ca Herkunft, indică puterea și slăbiciunea unui instinct și înscrierea sa în trup, apariția, manifestarea primară marchează un loc al confruntărilor, dar nu ca un câmp închis care să ofere un spectacol între egali, ci ca un non-spațiu, o distanță pură, capabilă să evidențieze adversitățile. Nașterea-apariție cu rol de condiție de posibilitate a subiectului nu aparține cuiva anume, pentru că nimeni nu poate să fie cel responsabil pentru generarea manifestării ontologice. Apariția are loc în spațiul interstițial, într-un non-loc în care se repetă la infinit jocul dominațiilor și în care dominarea unui anumite forțe asupra alteia duce la diferențierea valorilor și generează ideea de libertate și de logică. Această relație de dominare este și ea un non-loc, nu o relație propriu-zisă, fiind fixată istoric în ritualuri impersonale, proceduri meticuloase care impun drepturi și obligații și stabilesc semne, mărci de putere cu valență juridică ce gravează amintiri pe lucruri și chiar pe trupuri, dând naștere universului de reguli menit nu să tempereze violența, ci să o satisfacă.[12] O naștere „dură“, așadar, goală în sine, violentă și nefinalizată, neaparținând cuiva, dar întipărită în orice subiect al epocii moderne.
Moartea omului ca un corolar al morții lui Dumnezeu (Gott ist tot este ea însăși apariție a omului, de altfel) este și nașterea unui spațiu de permisiune a individualizării, de alegere, de apucare (un greifen ce apucă din locul proxim pentru apropriere și un begreifen ca subjugare cognitivă a lucrului apropriat). Subiectul în devenirea sa ca subiect individualizabil ia din spațiul ontic permis, non-locul de interstițiu în care se află elementele fundamentale ale propriei potențialități de constituire, pentru a se personaliza prin variații proprii. Aici se petrece cea de a doua naștere, unică, autentică, creativă, ca act motric, vital, ce nu se oprește în mișcarea sa. Aici apare omul ca entitate pseudo-unitară, identificabilă. Spațiul exterior se înscrie în spațiul interior, Celălalt ca totalitate a unui apriori istoric se întipărește în sine prin gheara unui angreifen, unui atac ce predomină, câștigă într-un moment individual de acalmie, doar pentru ca un alt atac să răbufnească imediat, animat de noi forțe opuse, autofage[13].
Așadar putem spune că subiectul moare și istoric, din perspectivă regresivă, genealogică, dovedindu-se acum, dinspre noi, o invenție de dată recentă, și se și naște în același timp ca parte a unei rețele disparate de evenimente care îi dau constitutivitate. Dizolvarea unității subiectului în cadrul istoriei eficiente (l’histoire « effective »[14], efectivă ca prezență a unui efect ulterior, eficientă ca generatoare de forță) eliberează acele elemente din sine care permit subversiunea și distrugerea, drumul spre un sacrificiu al subiectului cunoașterii[15]. Cunoaștere care este cu totul diferită de cea științifică și epistemologică în sens clasic (adevăr pe care Foucault îl denumește adevăr-demonstrație, ghidat de principiul omniprezenței și al accesului universal) și a cărei exercitare are, deci, un alt rezultat, o altă „eficiență“ decât cea categorială[16]. Este adevărul discontinuu, dispersat, al profeților, al divinatorilor, inocenților, confesionalilor, al nebunilor, înțelepților etc. Un adevăr care nu este universal, dar care are caracteristici întemeietoare, de apariție a unui eveniment, și care nu anunță un raport de ordine între obiect și subiect, nu are drept conținut un raport de cunoaștere, ci unul de șoc, de hăituire, riscant și beligerant. Un raport de putere în care adevărul demonstrativ își ia, paradoxal, forța din interiorul adevărului eveniment[17]. Acesta este spațiul brut din care subiectivitatea se servește în pofta sa de apariție pentru constituirea ca tehnică transformativă. Adevărul nu este niciodată oferit subiectului ca un drept al său[18] și subiectul trebuie să prindă acest adevăr propriu printr-o schimbare de sine, printr-o extensie a ceea ce e către ceea ce poate fi, o conversie elaborativă în care adevărul apare în sinele subiectului printr-o mișcare de iluminare a eros-ului (dorință, o mișcare ascendentă, de accedere) și una de progresie a askesis-ului (oprire, înfrânare infirmă, responsabilitatea unei acțiuni laborioase de sine)[19].
Foucault consideră că pentru elaborarea oricărei teorii a subiectivității este necesară depășirea nu numai a perspectivei pozitiviste a cunoașterii obiective și cea structuralistă a sistemelor de semnificații[20], ci și abordarea marxistă care ideologizează și ascunde o realitate politică inerentă discursului umanist și schema freudiană a interiorizării regulilor ca acceptare de către un sine conștient. Aceste posibilități de teoretizare sunt limitate pentru că nu dezvăluie complet mecanismul istoric al constituirii de sine, realizare a faptului că nu posedăm un singur suflet nemuritor, ci o multitudine de suflete muritoare care ne arată nu o identitate uitată, gata să se renască, și nici una teleologică, îndreptată spre un viitor ideal și inevitabil. Situarea subiectului este rezultat al acțiunii unui sistem complex de elemente distincte[21] care nu pot fi stăpânite de către puterile sintezei[22]. Nu avem o ordine interpretativă (hermeneutică, în cazul creștinismului și al său confesional[23]) în afara regimurilor de adevăr și a acțiunilor critice și nu putem ajunge la o critică transformativă fără o genealogie ca ontologie critică a prezentului. Istoricul și contingentul nu ne obligă să acceptăm un anumit regim de adevăr, nu avem o descoperire naturală sau necesară pe care să o îmbrățișăm în subiectivitate și care să ne îndrume în viața noastră. Din contră, subiectivizarea înseamnă să folosim o libertate, o alegere pe de o parte reactivă, de împotrivire la ordinea care vine asupra noastră, dar de supunere (assujettissement) conștientă[24] către o putere de tip juridic, și subiectivarea creativă (subjectivation) a acceptării propriei elaborări de sine, pe de altă parte. Acești doi pași sunt legați împreună și împreună constituie subiectul. Nu există subiect în afara procesului de supunere (puterea cunoaștere pozitivă) și a procesului de subiectivare (asumare a unui exercițiu vital). Subiectul el însuși este un proces[25], un efect de acționare, operaționalizare[26], un prezent creat. Supunerea (assujettissement) nu vine doar din afară, impusă indivizilor, ci este o implicare în exercitarea adevărului în fața unei autorități, precum mărturisirea sau confesiunea, și o terapie a adevărului, în același timp, precum cazul doctorului François Leuret, în care pacientul își recunoaște delirul în urma dușurilor reci. Însă acțiunea asupra sinelui doar prin această supunere „slabă“ nu ar fi decât o „moarte“ a subiectului (și ea „slabă“, la rândul său, dar nu mai puțin tanatic, oprimare ca sublimare), nu ar capta decât parțial relația de forțe din spațiul non-loc în care se manifestă genealogia subiectului. Ar fi, în ontologia critică a prezentului, o rămânere în urmă, o uitare a subiectului, un decalaj față de sine care nu ar mai permite demascarea capcanei guvernării de către celălalt, respectiv retragerea voinței și deschiderea spațiului de contra-voință[27]. Subiectul are datoria nu numai de a răspunde la putere, dar și de a produce și „publica“[28] adevărul propriu. Gnothi seauton devine astfel insuficient pentru subiectivizare, despărțind exteriorul (posibil „rău“ ca dominație, partea negativă din putere și din ethos) de obiectul interior (subiectul transformat în simplu obiect definit ca cel asupra căruia se aplică dominarea). Apare necesitatea unui pas suplimentar, de coeziune a planurilor, de spațializare fără discontinuități, un exercițiu de îngrijire, epimeleia heautou.[29]
***
Grija de sine induce și un discurs, și o menire: este și subiect al cunoașterii, și subiect al voinței, un gnome grecesc ca unitate prin care adevărul transpare cu întreaga sa forță și se imprimă în sufletul (persoana) omului[30]. Sinele gnomic dezvăluie necesitatea discursului parrhesiastic, acceptarea unui adevăr ca fiind propriu și cu valoare indicativă și, în final (ca loc de manifestare, margine a evenimentului, nu ca finitudine), la constituirea subiectivității creative, la noi modalități de a fi[31]. „Moartea“ și „nașterea“ subiectului se îmbină ca două pliuri între dincolo și dincoace[32], constituind o profunzime, o stratificare retrasă în sine[33].
Exercițiul esteticii existenței denotă aducerea în permanență a actului de alteritate prin excelență: inventarea propriei vieți față de celălalt care este tocmai interiorul intim, lupta autofagă. Curajul creației de sine de dinainte de memento-ul ultim, confruntarea cu adevărul final. « Ce sur quoi je voudrais insister pour finir c’est ceci : il n’y a pas d’instauration de la vérité sans une position essentielle de l’altérité. La vérité, ce n’est jamais le même. Il ne peut y avoir de vérité que dans la forme de l’autre monde et de la vie autre. »[34]
Bibliografie primară:
DELEUZE, Gilles, Foucault, Les Éditions de Minuit, 2013, versiune ePub
FOUCAULT, Michel, „Subjectivity And Truth“ și „Christianity And Confession“, în Political Theory, Vol. 21, No. 2. (May, 1993), pp. 198-227
FOUCAULT, Michel, Les Mots et les Choses, Gallimard, 1966
FOUCAULT, Michel, Le discours philosophique, Seuil/EHESS/Gallimard, 2023
FOUCAULT, Michel, „One Truth, Power, Self: An Interview with Michel Foucault, October 25, 1982“, intervievat de Rux Martin, în Technologies of the Self. A Seminar with Michel Foucault, Luther H. Martin, Huck Gutman and Patrick H. Hutton (eds.), The University of Massachusetts Press, 1988
FOUCAULT, Michel, Leçons sur la volonté de savoir. Cours au Collège de France (1970-1971), Seuil/Gallimard, 2011
FOUCAULT, Michel, Le pouvoir psychiatrique. Cours au Collège de France (1973-1974), Seuil/Gallimard, 2003
FOUCAULT, Michel, L’herméneutique du sujet. Cours au Collège de France (1981-1982), Seuil/Gallimard, 2001
FOUCAULT, Michel, Le Courage de la vérité, Le gouvernement de soi et des autres II. Cours au Collège de France (1983-1984), Seuil/Gallimard, 2009
FOUCAULT, Michel, „Nietzsche, généalogie, l’histoire“, în Dits et écrits, Vol. 2, Gallimard, 1994, pp.136-156
FOUCAULT, Michel, „Qu’est-ce que les Lumières?“, în Dits et écrits, Vol. 4, Gallimard, 1994, pp. 562-577
Bibliografie secundară:
DREYFUS, Hubert L. & RABINOW, Paul, Michel Foucault: Beyond Structuralism and Hermeneutics, University of Chicago Press, 1982
GROS, Frédéric, Michel Foucault, Presses Universitaires de France, 2017, versiune ePub
IFTODE, Cristian „Cinismul și practica adevărului“, în Critică, marginalitate, cinism, Cristian Iftode, Cristina Voinea (eds.), Editura Universității din București, 2016, pp. 35-80
IYER, Arun, „Death“, în The Cambridge Foucault Lexicon, Leonard Lawlor and John Nale (ed.), Cambridge University Press, 2014, pp. 94-98
LORENZINI, Daniele, „Foucault, the History of Truth and the Genealogy of the Modern Subject“, în Sociological Problems, 3–4. 2016, pp. 219-233
TAYLOR, Charles, „Foucault on Freedom and Truth“, în Political Theory, Vol. 12, No. 2 (May, 1984), pp. 152-183
# Note
[1] Michel Foucault, „Subjectivity And Truth“, prelegere susținută în limba engleză în data de 17 noiembrie 1980, și „Christianity And Confession“ din 24 noiembrie 1980, versiuni ușor schimbate a unei alte serii de prelegeri avute loc la University of California, Berkeley, apărute în About the Beginning of the Hermeneutics of the Self. Lectures at Dartmouth College, 1980, Edited by Henri-Paul Fruchaud and Daniele Lorenzini, The University of Chicago Press, 2016, aici citate din Political Theory, Vol. 21, No. 2. (May, 1993), pp. 198-227.
[2] „Une telle analyse, on le voit, ne relève pas de l’histoire des idées ou des sciences : c’est plutôt une étude qui s’efforce de retrouver à partir de quoi connaissances et théories ont été possibles; selon quel espace d’ordre s’est constitué le savoir; sur fond de quel a priori historique et dans l’élément de quelle positivité des idées ont pu apparaître, des sciences se constituer, des expériences se réfléchir dans des philosophies, des rationalités se former, pour, peut-être, se dénouer et s’évanouir bientôt.“, Michel Foucault, Les Mots et les Choses, Gallimard, 1966, p. 13.
[3] „Si on [le] compare à [celui] des exégètes et des thérapeutes, ses ancêtres et parrains, le labeur du philosophe apparaît maintenant bien léger et discret – doucement inutile : le philosophe doit dire tout simplement ce qu’il y a. Non pas l’être, ni les choses mêmes, car il faudrait dévoiler, revenir à un originaire à la fois présent et retiré, retrouver le vraiment naïf à travers l’usure du familier, traverser en sens inverse toutes les accumulations de l’oubli. Mais ce qu’il y a, sans recul ni distance dans l’instant même où il parle. Et le philosophe sera quitte s’il lui arrive, enfin, de ramener, pour le faire scintiller un moment au filet de ses mots, ce que c’est qu’« aujourd’hui ». Il est seulement l’homme du jour et du moment : passager, plus près que personne du passage.“ Michel Foucault, Le discours philosophique, Seuil/EHESS/Gallimard, 2023, p. 17.
[4] „I don’t feel that it is necessary to know exactly what I am. The main interest in life and work is to become someone else that you were not in the beginning“. „One Truth, Power, Self: An Interview with Michel Foucault, October 25, 1982“, intervievat de Rux Martin, în Technologies of the Self. A Seminar with Michel Foucault, Luther H. Martin, Huck Gutman and Patrick H. Hutton (eds.), The University of Massachusetts Press, 1988.
[5] Michel Foucault, Leçons sur la volonté de savoir. Cours au Collège de France (1970-1971), Seuil/Gallimard, 2011, p. 206.
[6] „Pourquoi Nietzsche généalogiste récuse-t-il, au moins en certaines occasions, la recherche de l’origine (Ursprung) ? Parce que d’abord on s’efforce d’y recueillir l’essence exacte de la chose, sa possibilité la plus pure, son identité soigneusement repliée sur elle-même, sa forme immobile et antérieure à tout ce qui est extrême, accidentel et successif. Rechercher une telle origine, c’est essayer de retrouver « ce qui était déjà », le « cela même » d’une image exactement adéquate à soi ; c’est tenir pour adventices toutes les péripéties qui ont pu avoir lieu, toutes les ruses et tous les déguisements ; c’est entreprendre de lever tous les masques, pour dévoiler enfin une identité première. Or, si le généalogiste prend soin d’écouter l’histoire plutôt que d’ajouter foi à la métaphysique, qu’apprend-il ? Que derrière les choses il y a « tout autre chose » : non point leur secret essentiel et sans date, mais le secret qu’elles sont sans essence, ou que leur essence fut construite pièce a pièce à partir de figures qui lui étaient étrangères. La raison ? Mais elle est née d’une façon tout à fait « raisonnable » – du hasard“, Michel Foucault, „Nietzsche, généalogie, l’histoire“, în Dits et écrits, Vol. 2, Gallimard, 1994, p.138.
[7] „Mais à l’expérience de l’homme, un corps est donné qui est son corps – fragment d’espace ambigu, dont la spatialité propre et irréductible s’articule cependant sur l’espace des choses “, Michel Foucault, Les Mots et les Choses, p. 325.
[8] „The genealogist is a diagnostician who concentrates on the relations of power, knowledge, and the body in modern society.“, Hubert L. Dreyfus, Paul Rabinow, Michel Foucault: Beyond Structuralism and Hermeneutics, University of Chicago Press, 1982, p. 105
[9] „(…) un retour à soi comme libération s’opérant dans l’immanence du monde ; elle n’est pas rupture mais achèvement, accomplissement d’un retour à soi : processus continu d’autosubjectivation. Cette conversion du regard qui accepte de se tourner vers soi ne prend pas pour autant la forme d’une contemplation narcissique, ou d’un examen douloureux de ses imperfections. Il s’agit d’une concentration sur soi de type athlétique : effort et tension maintenus dans la trajectoire de soi à soi.“ Frédéric Gros, Michel Foucault, Presses Universitaires de France, 2017, versiune ePub, Cap. III. „Les pratiques de subjectivation“, Subcap. III „Le souci de soi“, §5.
[10] „The vantage point of death brings to the fore the truth of one’s present and past. The past and the present are stripped of all the delusion and denials one normally harbors when one is secure in the knowledge that death is nowhere near. To think of one’s death is not to think of the future but is only a means to ascertain the true value of one’s present and past life.“ Arun Iyer, „Death“, în The Cambridge Foucault Lexicon, Leonard Lawlor and John Nale (ed.), Cambridge University Press, 2014, p. 97.
[11] „L’ontologie critique de nous-mêmes, il faut la considérer non certes comme une théorie, une doctrine, ni même un corps permanent de savoir qui s’accumule; il faut la concevoir comme une attitude, un ethos, une vie philosophique ou la critique de ce que nous sommes est à la fois analyse historique des limites qui nous sont posées et épreuve de leur franchissement possible.“, Michel Foucault, „Qu’est-ce que les Lumières?“, în Dits et écrits, Vol. 4, Gallimard, 1994, p. 577.
[12] Michel Foucault, „Nietzsche, la généalogie, l’histoire“, pp. 144-145.
[13] Ibid., p. 144.
[14] „L’histoire sera « effective » dans la mesure où elle introduira le discontinu dans notre être même. Elle divisera nos sentiments; elle dramatisera nos instincts; elle multipliera notre corps et l’opposera à lui-même.“ Ibid., p. 147.
[15] Ibid., p. 156. În acest sens, de cunoaștere sacrificială, se poate face o legătură directă cu pharmakon-ul lui Derrida, în același timp remediu și otravă. Deși Derrida folosește termenul în contextul limbajului, Foucault privește genealogia și ca palimpsest – pergamentele, documentele care au fost scrise si rescrise (chiar în primul paragraf al eseului: „La généalogie est grise; elle est méticuleuse et patiemment documentaire. Elle travaille sur des parchemins embrouillés, grattés, plusieurs fois récrits.“, Id. p. 136).
[16] „(…) une vérité dispersée, discontinue, interrompue, qui ne parlerait ou qui ne se produirait que de temps en temps, là où elle veut, en certains lieux ; une vérité qui ne se produit pas partout tout le temps, ni pour tout le monde ; une vérité qui ne nous attend pas, car c’est une vérité qui a ses instants favorables, ses lieux propices, ses agents et ses porteurs privilégiés.“ Michel Foucault, Le pouvoir psychiatrique. Cours au Collège de France (1973-1974), Seuil/Gallimard, 2003, p. 236.
[17] Ibid., pp. 238-239.
[18] „La vérité n’est donnée au sujet qu’à un prix qui met en jeu l’être même du sujet“. Michel Foucault, L’herméneutique du sujet. Cours au Collège de France (1981-1982), Seuil/Gallimard, 2001, p. 17.
[19] „(…) un travail de soi sur soi, une élaboration de soi sur soi, une transformation progressive de soi sur soi dont on est soi-même responsable dans un long labeur qui est celui de l’ascèse (askêsis)“. Loc. cit.
[20] „Two hitherto-hidden theoretical paradoxes could no longer be avoided. The first one was that the philosophy of consciousness had failed to found a philosophy of knowledge, and especially scientific knowledge, and the second was that this philosophy of meaning paradoxically had failed to take into account the formative mechanisms of signification and the structure of systems of meaning.“ Michel Foucault, „Subjectivity And Truth, p. 202.
[21] „The grand strategies of the macrocontexts – state, ruling class, or whatever – form the context in which the microrelations come to be, modify, or reproduce themselves; and reciprocally these provide the soil and point of anchorage for the grand strategies. Thus more than saying that power comes from the bottom, we should say that there is endless relation of reciprocal conditioning between global and microcontexts.“ Charles Taylor, „Foucault on Freedom and Truth“, în Political Theory, Vol. 12, No. 2 (May, 1984), p. 167.
[22] Michel Foucault, „Nietzsche, la généalogie, l’histoire“, p. 154.
[23] În creștinism, exomologesis și exagoreusis ca tehnici confesionale au semnificația restrictivă a sacrificiului de sine, pe când și confesionalul greco-roman, și instituțiile moderne judiciare, psihiatrice, politice și filosofice caută fondarea hermeneuticii, înțelegerii sinelui pe o pozitivitate emergentă. În final, rolul tehnologiilor sinelui, ne spune Foucault, nu este nici de a face o interpretare indefinită ca subordonare față de contemplarea divinului, nici fundamentarea pe un postament pozitiv al constituirii de sine, ci de politizare a sinelui ca guvernare responsabilă. Vezi Michel Foucault, „Christianity And Confession“, p. 222-223.
[24] „Știm că, împotriva unui concept de putere strict represiv, Foucault a evidențiat modul în care puterea este productivă: (a) produce «adevăr»; (b) «fabrică» identități prin imprimarea unui anumit tip de raportare la sine – gânditorul francez era inițial interesat de subiectivarea «biopolitică», adică de măsura în care subiectul este activ în procesul supunerii (assujettissement) sale, altfel spus, în care nu este niciodată vorba de simplă «servitudine voluntară»; (c) totodată, raporturile de putere, complexe și reversibile, reprezintă oricând o sursă de plăcere. Să adăugăm, la acestea, faptul că legătura dintre guvernamentalitate, subiectivare și veridicție reprezintă articulația cea mai importantă în problematizările foucauldiene târzii.“ Cristian Iftode, „Cinismul și practica adevărului“, în Critică, marginalitate, cinism, Cristian Iftode, Cristina Voinea (eds.), Editura Universității din București, 2016, pp. 53-54.
[25] Daniele Lorenzini, „Foucault, the History of Truth and the Genealogy of the Modern Subject“, în Sociological Problems, 3–4. 2016, p. 232.
[26] „I became more and more aware that there is in all societies, I think, in all societies whatever they are, another type of techniques: techniques which permit individuals to effect, by their own means, a certain number of operations on their own bodies, on their own souls, on their own thoughts, on their own conduct, and this in a manner so as to transform themselves, modify themselves, and to attain a certain state of perfection, of happiness, of purity, of supernatural power, and so on. Let’s call this kind of techniques a techniques or technology of the self.“ Michel Foucault, „Subjectivity And Truth“, p. 203.
[27] Daniele Lorenzini, Op. cit., p. 230.
[28] Michel Foucault, Op. cit., p. 204.
[29] „(…) a subject could not have access to the truth if he did not first operate upon himself a certain work which would make him susceptible to knowing the truth – a work of purification, conversion of the soul by contemplation of the soul itself.“ Michel Foucault, „On the Genealogy of Ethics: An Overview of Work in Progress“, în Hubert L. Dreyfus, Paul Rabinow, Michel Foucault: Beyond Structuralism and Hermeneutics, p. 251.
[30] Michel Foucault, „Subjectivity And Truth“, p. 209.
[31] „L’homme moderne, pour Baudelaire, n’est pas celui qui part à la découverte de lui-même, de ses secrets et de sa vérité cachée; il est celui qui cherche à s’inventer lui-même. Cette modernité ne libère pas l’homme en son être propre; elle l’astreint à la tache de s’élaborer lui-même.“ Michel Foucault, „Qu’est-ce que les Lumières?“, p. 571.
[32] „Le dehors n’est pas une limite figée, mais une matière mouvante animée de mouvements péristaltiques, de plis et plissements qui constituent un dedans : non pas autre chose que le dehors, mais exactement le dedans du dehors.“ Gilles Deleuze, Foucault, Les Éditions de Minuit, 2013, versiune ePub, Cap. „Les plissements, ou le dedans de la pensée (subjectivation)“, §3.
[33] Loc. cit.
[34] Ultimele cuvinte, nerostite, din ultimul manuscris, al ultimului curs de la Collège de France. În Michel Foucault, Le Courage de la vérité, Le gouvernement de soi et des autres II. Cours au Collège de France (1983-1984), Seuil/Gallimard, 2009, nota 1*, p. 309, cu sublinierea lui Frédéric Gros, în Situation du cours, p. 328.