Virtualitate corporală şi genealogii emergente

[Introducere la poetica volumului Chipurile de Stoian G. Bogdan]

de Igor Ursenco

Patria poetică detaşată (În loc de Prolegomene)

Aşa cum menţionam şi cu alte ocazii, fiecare generaţie artistică (dacă nu) şi biologică declarată vine pe tărîmul procesului literar-cultural intricat cu iluzia deschizătorului ontologic pe care o resimţea din plin în plămîni Cristofor Colon la palpabilitatea continentului american. Optînd inevitabil pentru o oareşicare formulă ”meta-narativă” (J. F. Lyotard) sau construct teleologic care se mulţumeşte în crepuscul cu resturile rămase de la dejunurile optimismului, orice canon generaţionist emerge cu Biblia sa proprie cu tot, sfîrşind, de fiecare dată, într-o Apocalipsă expresionistă de toată splendoarea şi demnă de tot comentariul critic. De facto, nu putem face referinţă la o istorie literară evolutivă cu specii conturate definitiv, preferînd mai degrabă să vorbim despre un transfer contrapunctic în cadrul circuitului cultural promiscuu, aflat la graniţa mentalului freudist cu schizoanaliza artisticului.

Conştient de aceste capcane, douămiismul ca ultima generaţie de scriitori configurată pe cerul Patriei literare refuză programatic să îşi asume vreo identitate care i-ar putea fi reproşată ulterior. Inclusiv de către generaţiile succesoare care o pîndesc la răscrucea mileniului. Deocamdată starea mentală actuală a cohortei generaţioniste în cauză aminteşte foarte mult de un mecanism împotmolit în veşnica ecuaţie ontologică, în care termenii de bază sunt marcaţi de tensiunea provenită de la raporturile tangibil-intangibil şi reversibil-ireversibil. Recognoscibilă deja la radiografia vectorilor deplasării în poetica şaizeciştilor, după un hiatus optzecist, această calitate redevine inerentă atît noilor teoreticieni, cît şi practicienilor învederaţi ai formulei douăzeciste. Cel mai bine răspunde acestei provocări existenţiale poemul o atingere completă din seria programatică corpuri româneşti iniţiată de Răzvan Ţupa: ”… privirea primeşte imprimă/ duritatea pe care ochiul o are încît poate să cedeze/ atît cît trebuie spaţiu cărnii obscure care o să fie trecutul / am putea să ne strîngem iarăşi unii în alţii chiar dacă / nu mai credem în asemenea fapte simple tu în mintea cui crezi / că te mişti şi dacă spui minte spune mîini coloană vertebrală ţesuturi / sistem circulator limfatic o seară ca oricare alta unică / din care restul suntem duşi într-o volatilizare sigură”.

Aparent plasat la polul opus, nu poate evita această paradigmă şi un text ca ”Neputinciosul” din prima carte a lui Stoian G. Bogdan, întitulată dualist Chipurile: ”Încă îl mai privesc pe omul cu tîrnăcopul / el are barba mai lungă decît viaţa / el are umbra culcată în afara timpului / şi-n versul ăsta i se observã cordonul ombilical / el loveşte cimentul de parcã l-ar înjura / doar asta a făcut / doar asta va face / noapte şi zi / fără să înceteze / ca o maşinărie a veşniciei / nu l-a născut nimeni / nici nu ştiu dacă există cu-adevărat”. Finalul melancolic al textului în cauză nu face decît să substituie ceea ce dorea să oculteze în incipitul său sanguinic: ”cînd l-am întrebat de ce continuă toată povestea asta / nu mi-a răspuns / a lovit iar şi iar şi iar şi iar / în cimentul neschimbat”.

1. Corpuri şi Generaţii

Tema ”corpului” ca realitate artistică şi estetică luată în dezbatere de revista “Cuvîntul” (nr. 7, iulie 2005) mi-a întărit preeminenţa presupoziţiei anunţate, scutindu-mă totodată de unele teoretizări plictisitoare, suficient cît să avansez o simptomatologie a literaturii în corpul ei cultural, înţeles ca un ciclu jupiterian dejucat la aproximativ fiecare 12 ani. ”Corp ireal – corp textual – corp emergent”, sunt fazele acestui ritm ontogenetic care, intrînd în faza imediat următoare, vine cu elemente îmbunătăţite ale filogenezei pentru a da seamă de profilul actualizat al scriitorilor luaţi în discuţie.

Pe scurt, poetica şaizecistă, dar şi cea a şaptezeciştilor exemplari, duce pînă la ultimile consecinţe corpul modernist „respins sau refulat”, „monstuos sau amputat” (Gabriel H. Decuble), de unde doar un dezgheţ semantic îl mai putea elibera. Noile generaţii care au urmat contrapunctic, nouăzecistă şi douămiistă, nu au scăpat marea şansă a revigorării corporale în care s-a împotmolit optzecismul cu insistenţă post-modernistă cu care Semnificantul masoretic se revendică încontinuu de la un Semnificat contextualizat sau o de-construcţie derrideană actualizată, niciodată revelate pe deplin conform teoriei scrierii (încă în vigoare) a lui Roland Barthes.

Accesînd din mers memoria akaşică culturală, exponenţii ultimei generaţii literare configurate au declanşat mecanismele viziunii pre-moderne, eliberînd gîndirea scolastică şi aruncîndu-se într-un nou mise en abîme. Expediată în grabă de către istoriile milenariste, literatura îşi caută astfel reabilitare precum cîndva Aristotel în Topică: „Pentru a vă aminti lucrurile, e suficient să recunoasteţi locul unde acestea obişnuiau să se afle”.

Proiectul teoretic a lui Răzvan Ţupa din seria corpurilor româneşti poate fi o întreprindere avantajoasă în acest sens.

2. Status Quo şi Teosofie

În succintul dar pe deplin informativul eseu ”Economia corporală”, găzduit în numărul revistei amintite mai sus, Andrei Terian venea cu revelaţia de canon a generaţiei 2000 văzut ca o frontieră care trece „de la conotarea metafizică a corpului şi, trecînd prin inventarea unei ”utopii senzitive”, fără ca niciuna să poată evita „alienarea totală”.

Pornind de la presupoziţia eseistului că o asemenea experienţă ”poate fi parcursă şi în sens invers”, voi încerca să demonstrez valabilitatea aserţiunii pornind de la scenariile posibile de interpretare a volumului lui Stoian G. Bogdan. Pornind de la titlul sugerat, s-au făcut şi, probabil, se vor mai face trimiteri explicite la măşti sau feţe, înţelese ca tehnică intrisecă a picturii pointiliste ce combină într-o impresie totală scene distincte ori separate. Procedeul este similar ochiului privitorului exigent care uneşte punctele de culori diferite într-un singur ton. Alţii vor fi văzut o tehnică cubistă gen Picasso, care să conveargă spre diversele scenarii şi personae: în cel mai rău caz oferind o şansă multiplelor ”chipuri” de a recompune pe pînza cărţii un subiect fărîmiţat. Recenziile şi cronicile la carte pe care le-am văzut pînă în acest moment utilizează în mod explicit şi unilateral aceste două metode de compunere, recompunere, asociere şi disociere a galeriei de personaje cu viză de reşedinţă în ”Chipurile”.

Mult mai profitabilă pentru receptarea volumului mi se pare însă disocierea noţiunilor elementare de teosofie, care vor da seamă de frecvenţa temelor ”totale”, diseminate în/prin textele cu care face casă bună: enantiodromia versus alteritatea identităţii, soarta (afirmarea ca şansă) versus destinul (şansa ca afirmare), antropologia generativă generată ca transcendenţă verticală cu imanenţa orizontală etc.

Foarte pe scurt, modelul structural teosofic cuprinde şapte corpuri (nivele sau principii) într-o ierarhie ontologică cu finalitate nedeclarată:

1. corpul fizic, configurat de componentele neorganice la nivel molecular al proceselor chimice, inerente organismului uman.

2. corpul eteric sau vital (Stainer), inconştient prin definiţie şi, astfel, indispensabil de mecanismul viselor.

3. corpul astral (Stainer) sau corpul dorinţelor (Hendel) e compatibil cu conştiinţa vizitată de vise. Ca purtător de dorinţe, sentimente şi afecte, corpul astral e supus acţiunii permanente a forţelor de atracţie (simpatie) şi respingere (antipatie), inclusiv cele de interes ori indiferenţă, ambele acutizate de plăcere şi suferinţă, bucurie şi nefericire.

4. corpul mental: ”Eu” (Stainer) sau ”raţiunea” (Hendel). ”Omul caută adevărul în propriul său suflet. Prin adevărul care rezultă se exprimă nu doar sufletul, ci şi lucrurile lumii”. Datorită raţiunii, ideile capătă un tipar (care se poate constiui într-un egregor energetic), fiind utilizat ca vector asupra corpurilor inferioare: corpul eteric, corpul astral sau chiar asupra unei raţiuni străine (sugestie). În toate cazurile examinate, imaginile mentale influenţează memoria şi procesele mnemotice.

Examinarea majorităţii nivelelor elementare poate fi urmărită diacronic (filogenetic) inclusiv la analiza operelor artistice şi culturale. Știind, de exemplu, că pînă la vîrsta de 7 ani e mai activ corpul fizic; după schimbarea dinţilor ia tonul corpul eteric; corpul astral se activează în perioada maturizării sexuale (12-16 ani); de la 20 de ani corpul mental preia guvernarea ş.a.m.d., textul Poemului din ultima cameră nu numai că îşi dejoacă inventarul fiziologic adecvat vîrstei (” aştept obosit ceva / ceva cu venele rupte cu ochii ieşiţi din orbite / adineauri mi-am înghiţit o bucată de dinte / dac-aş crăpa / nici dracu nu mi-ar primi sufletul”), dar propune o etică ontologică la propria sa existenţă: ”măcar glontele care mă urmăreşte prin toate visele / să-mi spargă creierii / resemnarea schiroasă răsfirată prin toată conştiinţa / cei 24 de ani pierduţi degeaba”. Într-un alt text al volumului, simpla urmărire a cadrelor de cinema în care etapele îşi delimitează frontiera cu utilitate maximă, mai ales sincronic (ontogeneză) aşa cum e fragmentul de mai jos, în care recunoaştem imediat experienţa facilă trăită în corpul eteric şi corpul astral, filtrată de un corp mental aflat la faza sa incipientă, dar înarmat pînă în dinţi cu viitoarele strategii ale eşecului (a se vedea ultimele rînduri din ultimul text al volumului, întitulat inevitabil acasă: ”te ghemuieşti într-un colţ al salonului / şi-ai vrea să plîngi, dar parcă fuţi finalul”): ”aveam vreo 15 ani, neîmpliniţi, cum îmi erau şi creierii / pe-atunci. eram cu tata, victimă a datoriei părinteşti / de a fi dus la curve de timpuriu. dar fesele andreei / mi se unduiau între tîmple mai ceva ca-n savoy şi / fluturaşul tatuat pe sînul ei îmi aluneca prin toate / venele, pînă-n subconştient” (prima dată cînd am fost într-un club / de striptease).

3. ”Să te ridici mai sus decît însăşi imaginaţia”

Cît priveşte registrul celorlalte corpuri rămase valabile, în număr de trei, ele prezintă modificări superioare a primelor trei corpuri enunţate, şi se referă la domeniile ocupate de fantezie, imaginaţie şi extazul divin.

Tensiunea energetică şi dialectică sofisticată în care transferul, total sau parţial, al corpurilor ierarhice se face, nedeclarat sau nenunţat de vreo instanţă decretoare, în dimensiuni neobişnuite sau incompatibile face deliciul lecturii. Putînd fi confundate iniţial cu nişte mostre veritabile ale conştiinţei monstruoase, textele cele mai bune ale lui SGB îşi etalează esenţa anume din aceste resurse: ”Costumul meu s-a pricopsit cu nuanţele pămîntului / el este sufletul care n-a putut să fugă prea departe de / mine / el îmi acoperă fiinţa rece / n-am altul / şi asta mă face să mă simt deja mort” (Costumul); ”… paralizez într-o baltă de vomă / cu ochii fixaţi pe cîte-un rest de mîncare / care mă duce departe departe / aici. tu nu eşti / duhnesc / ca un om al canalelor la ieşirea din iarnă / duhnesc / ca un om al dragostei la ieşirea din trup” (Sunt. O lichea); ”mi se chirceşte trupul” /, ”am spasme îmi cad dinţii / mi se lichefiazã ochii şi îmi curg pe faţă / îmi înghit limba / năpîrlesc / imaginea mea de bărbat se fărîmiţează / am devenit o scamă / tot ce sunt e rupt din mine şi ars / chiar şi amintirea mea e decupată ca o poză / dintr-un album vechi / exist în creierul tău ca pe-o altă planetă” (calvar tango).

Urmînd scenariul invers al unui binecunoscut pasaj biblic care va anticipa Calvarul christic real, eul liric al autorului trece ”prin toate legile ca prin nişte ziduri de hîrtie / cu iadul ca o tumoră pe creier / c-o sticlă de cola necenzurată dusă la gură”, resuscitat într-un Isus ce îşi primeşte merituos îngrijirile de la o Marie archetipală: ”adormit pe bănci în parcuri sau în gară / fugeam din somn când simţeam poliţiştii / mă ascundeam în tomberoane sleit de puteri / şi vomitam cu ciudă de miros de frică / dar ei tot mă găseau … / dar ei tot mă pocneau cu pulane şi cu bocanci / pînă cînd mă lăsau inconştient printre gunoaie” / ”abia atunci mă găseai pe trotuar / bîzîit de muşte distrus / îmi sărutai mîinile zdrobite / îmi spălai sîngele-nchegat cu părul tău / şi-ţi păsa numai de mine” (A girl to remember).

În sfîrşt, ultimul text invocat aici care se întrece pe sine şi tema pe care o abordează explicit: ”să pierzi cu graţia şi eleganţa unei lebede / şi după un travaliu de 9 luni / să te ridici mai sus decît însăşi imaginaţia” (Casino).

4. Între claustrofofia şi libertatea totală a spaţiului închis

Frecvenţa spaţiilor închise la care face referinţă naratorul volumului examinat mă determină să dedic un paragraf separat, în care să fac iarăşi trimitere la ”forma nesigură pe care o pui în fiecare colţ al camerei” (Răzvan Ţupa, o atingere completă) trecută prin registrul metaforei vegetaţiei abundente şi astronomice. E vorba desigur ”despre o cameră a minţii / plină de mere şi canapele vişinii cînd mi se taie picioarele de oboseală / în mijlocul străzii” şi ”spaţiul tău în care înfloresc pomii din mintea ta / fructele străpung aerul plin de lumina agripantă a serii / în sfîrşit mută cu soarele gata să mă primească”.

În două-trei cazuri exemplare, la SGB corpul fizic pendulează între acceptareastării vegetale şi revolta de a fi încorporat unui sistem psihic superior: ”… degeaba / mă întreb unde mă duce camera asta”, ”mă întorc / şi intru în cameră”, ”resemnarea schiroasă răsfirată prin toată conştiinţa / cei 24 de ani pierduţi degeaba / degeaba / mă întreb unde mă duce camera asta” (Poemul din ultima cameră), ”înaintez pe culoare / întunecoase şi reci. cît un copil lepădat / mi s-a fãcut inima. aici între ziduri / ca-ntr-o bulă de linişte (…) / înaintez pe culoare / e ca şi cum aş pluti decojit de trup” ( Sanatoriu).

Experienţa decisivă vine, totuşi, din corpul astral, inclusiv cînd vine vorba despre crîşma din rosetti în care ”unu bea bere / altu vin / iar altu vodcă / depindea de caracter / sau de noapte”: ”Am intrat în metrou / într-o aglomeraţie care mă copleşea” (Poemele din România literară), ”pe ghiridumba am cunoscut-o cînd creierul îmi era ca o / fabrică ce producea rebut după rebut. (…) / am mers în mansarda în care locuia” (Chip chirip), ”(andreea) s-a aşezat lîngă mine, mi-a sărutat mîna / şi mi-a băgat-o între picioarele ei. / să mergem într-o cameră a zis ea” (prima dată cînd am fost într-un club / de striptease).

Altădată naratorul se identifică chiar cu ”corpul” automobilului (între paranteze fie spus: ce marcă decît BMW care să sfideze bunul simţ al oamenilor care cumpără marca ”Logan” cu garanţie?) în care au intrat jumate din scriitorii români ai ultimilor / douăj de ani, iar cealaltă jumate mi-au zgîriat-o şi / mi-au scuipat-o (Vînd BMW 318). Cititorul trebuie să îl creadă pe cuvînt că îi e aproape imposibil să se despartă ”de maşina asta… e / ca şi cum aş pierde ceva din mine / şi gîndul că ai putea să mi-o cumperi, mă scoate din / minţi! / Adevărat îţi spun: maşina asta duce spre fericirea veşnică”. Dacă în fragmentul de mai sus pot fi identificate clar mecanismele corpului mental, în exemplul de mai jos corpul eteric e cel care dirijează firul memoriei: ”cobori din maşină pe ţărîna în care ţi s-a terfelit copilăria / acum eşti om în toată firea nu ca atunci cînd ai plecat / jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu / trînteşti portiera în urmã tragi din ţigară fum după fum / îţi faci curaj deşi-năuntru nu te mai aşteaptă nimeni”: o gaşcă de ani ţi-a pîngărit casa (…) / ”aici era uşa / intri / aici te-ai blocat / şi parcă simţi leşinul apropiindu-se din camerele goale” (acasă).

5. Animism şi imaginar medieval

În observaţia pertinentă din cronica lui Cosmin Ciotloş conform căreia în Chipurile ”se împlinesc nu caractere, ci destine”, rămîne neobservată disponibilitatea nativă a lui SGB de a atinge registrele teosofice extreme (corpul fizic şi cel divin). Paradigma aminteşte foarte mult de predilecţia pentru violenţe de limbaj şi entităţi supraetajate gen struţo-cămilă din Istoria ieroglifică avansată de Dimitrie Cantemir şi prisma alegorică rezultată din disputa filosofică între cele două principii plasate la capete opuse, simbolizate de Corb şi, respectiv, Inorog. Or, printr-o împrejurare psihică sau de altă natură pe care o vom vedea mai jos, aici se declanşează mecanismele archetipale ale culturii din perioada Evului Mediu şi, încă palpabile, regulile anarhice ale carnavalului.

Precursorul său moldovean (cu care SGB împarte nu numai un spaţiu geografic şi zodiacal) rezona cîteva secole mai în faţă, în opera sa de căpătîi Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, asupra disputelor medievale despre predestinare, natura ocultă a sufletului şi conştiinţa empatică sau încerca să integreze, în disertaţia filosofică de la 1700 intitulată Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante, elementele de fizică într-un sistem teist, ca o cale de mijloc între ştiinţă, astrologie şi religie. Astfel, o expresie gîndită ca fiind proaspătă devine clişeu (”glontele care mă urmăreşte prin toate visele / să-mi spargă creierii”, Poemul din ultima cameră), pentru că nu e decît imaginea modernizată a viermelui necrofor abuzată de textierii medievali.

Tema sorţii şi obsesia predestinării poate fi urmărită, spuneam, explicit dar şi în cele mai neaşteptate pasaje ale discursului poetic. Recurenţa motivelor amintite (”eu sunt papagalul / cu gîtul tăiat / cîntecul meu răsună în surdină”, ” îţi întinzi rîsul pînă-nlăuntrul meu / ca pe o gumă / îţi zgîrii cuvinte / pe tastatură / primeşte-mă / primeşte-mă în listele tale / zilele mele sunt salturi peste sinucidere / nopţile mele sunt salturi peste sinucidere”) nu conduce totuşi la funcţia eliberatoare de kaïros, înţeles ca moment oportun de intervenire în desfăşurarea destinului, aflat în “custodia” celor trei moiré. Moira Clotho care toarce fiecărui muritor firul vieţii, sorocindu-i cît va trăi întrupat în karma lui terestră, Moira Lahesis care trage sorţii omului cu ochii închişi şi Moira Astropos care înscrie-înregistrează pe un sul lung rezultatul celor două partenere sunt chiar prototipele nedesluşite ale avocatei, procuroarei şi grefierei din poemul Chip chirip. În unele cazuri, ursitoarelor li se alocă un credit mai mult sau mai puţin dramatic sau comic. Moira Clotho, de exemplu, e localizată în chiar poemul de deschidere (”din blocul de vizavi o bătrînă mă priveşte insistent”, ”îi simt privirea ca pe o andrea mişcîndu-mi-se pe sub / piele / moartea îi iese prin pori ca un abur”). Sau în tuşurile atribuite ”doamnei de vîrsta a treia / simplă dar elegantă care mă privea sever / ca pe un glolan o a r e c a r e” recunoaştem chiar fantoma ”poetesei Constanţa Buzea”, responsabilă, cu toate atribuţiile delegate Moirei Astropos, de ”rubrica post restant” a unei reviste literare încă importante în peisajul activităţii culturale româneşti (Poemele din România literară).

O anumită libertate specific scolastică şi predestinare chiromantică la nivel socio-comportamental poate fi urmărită şi în volumul Chipurile nu numai prin reabilitarea unor tipologii umane (”psihopaţii, paranoicii, oligofrenii” din textul Sanatoriu) care vor fi abolite ulterior pînă la cruzime penală (”o bătaie / un blestem o înjurătură / un scuipat”), dar şi dislocarea falocentrică a discursului: ”toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca / de parcă liniile din palmele mele se termină / în palmele lor” (toate femeile de care mă îndrăgostesc). Sau, în expresia lui Răzvan Ţupa, ”un corp românesc este celălalt / căruia îi transferi tot ce eşti” (Stelele demarează la blană). În implacabila Săgeată neagră a geneticii, genealogia naratorului se transmite tot prin diseminare contaminată de rasele care cred în ocultism, divinaţie, numerologie (strămoşii săi turci, ţigani, greci, evrei etc) şi desigur în spaţiul hermeneutic datorită intercalării temei scrisului: ”Am ochiul tău / rostogolindu-se ca o minge de ping-pong / peste acest poem pe care-l scriu”.

În alte texte, experienţa corpului neorganic este substituită de ”magia contagioasă” la care se referea J. Frazer în culegerea sa monumentală de credinţe şi religie general Creanga de aur: ”Cîndva, imaginea lui în memorie distrugea familii. Cîndva / mătasea era prea aspră ca să îmbrace mătasea lui – / se zicea / că, dacă o atingeai, ţi se îndeplineau toate dorinţele, / fiindcă / pe lume nu mai era nicio femeie ca ea” (Jairica). Din această perspectivă poate fi înţeleasă mai bine şi fraza incipientă ”un ghiveci cu pămînt din şapte morminte” din primul text afişat al volumului (Poemul din ultima cameră)

În contextul amintit se înscrie şi tema posedării psihice (”fac flic-flacuri pînă-n vis / şi-napoi, ca să te trag în poem / aşa cum eşti / tartor al infernului de sub pleoapele mele / vampir care trăieşti cu lacrimile de peste zi / fiinţă fără trup trezită de somnul meu / scriu despre tine cu frică”, Prima gură de aer a lui Sadail) sau fizice (”creierul meu se învîrte dintr-o parte în alta mă / sprijin într-o rînă de zidul bisericii / şi parcă-s căzut / dintr-un vis / chipul tãu mi se adînceşte în ochi ca o galeră / raluca / genele tale încă îmi mai înţeapă inima”, toate femeile de care mă îndrăgostesc), provenite cu intensitate şi violenţă dinspre/spre entităţi reale sau imaginate (incubus-sucumbus). Nu e de mirare că viaţa Jairicăi (femeia fatală care ”dupã ce-a fugit/din orfelinat/a crescut din buzunarele călătorilor / pe traseul tramvaiului 14”) e ”ca o nesfîrşită plimbare / în vagoanele unui tren gata să deraieze / fiindcă o dată la cinşpe minute îşi pierde minţile”. E de înţeles atunci şocul trăit de naratorul care a ”văzut-o izbindu-şi capul / în geamurile unei şaormerii / de parcă-n locul pieptului de pui / s-ar fi perpelit un înger”( Jairica).

Pînă şi din mediocrul text Oliviu poate fi reţinută comunicarea telepatică surprinsă ironic între planurile kosmice (”Oliviu a spart într-o zi, de geamul liceului vecin, un ou / probabil simtea cã, peste nici cîteva zile, va veni paştele / şi că, ai lui fiind divorţaţi, nu are pe nimeni mai aproape / de-atît”) care vor sufletul doar pentru ele. Printr-o răzbunare a zeilor (hamartia?), colegul Oliviu ajunge la puşcărie pentru omucidere din culpă. Aici intervine spectaculos contagierea semantică (”Oliviu” – ”livada de măslini”, de la spaniolul ”olivas”). Sugestia (”şi-acum / într-o superbă livadă de măslini / o fac din nou”) e tulburătoare: înainte de a se decide să se îndrăgostească, pentru narator devine suficient de clar că tragedia nu poate fi evitată.

6. Stihie carnavalescă şi Jocurile substituirii

Sub dedicaţia de pe prima pagină a cărţii lui SGB, deghizată în armura profanării ( ”Asimptoticã reverenţă / întru virtutea / majestăţii sale Gorică / Gorică Pirgu”), se ascunde un joc al mistificărilor identitare şi a fenomenelor enantiodromice care se revendică organic la primul apel al poeticii confuziei generată de cultura carnavalului. Pentru a-l invoca iarăşi pe teoreticianul ”corpuri-lor româneşti” din care iese (puţin) confuză generaţia douămiistă ca într-un carnaval în care nu ”vezi actele de identitate”: ”pe străzi pestriţe (…) / între corpurile transpirate aproape tăcute / pline doar de veselia unor cămăşi deschise la gît”, ”rîd cu toate feţele posibile”, ”gîndurile corpolente pline / cu dorinţe” exhibate cu non-şalanţă.

Într-un interviu acordat lui Un_Cristian, Stoian G. Bogdan pune toate cărţile identităţii pe masa cititorului, pe aceeaşi linie narativă cu ”Nătărău’ Gimi / păcăliciul oraşului” (S-a luat lumina): ”pe mine mă cheamă George-Bogdan (…) Pun “G.” pentru că nu-mi place deloc George, mi se pare un nume de păcălici, şi Bogdan, că ăsta e mai de om”. Mai jos, în acelaşi material, crede de cuviinţă să vină cu următoarea precizare, deloc necesară: ”criticii destepţi şi tari de înger vor recepta bine cartea, pentru că nu vor fi tulburaţi de cuvintele obscene pe care le mai conţine pe alocuri”. Pentru că teribilismul, golănia, dorinţa de epatare şi alte calificatice care i se atribuie lui SGB ca o calitate intrinsecă nu îl scoate în faţa altor congeneri de ai săi, mult mai violenţi şi mai năbădăioşi, ci atmosfera carnavalescă prin excelenţă în care îşi scrie textele: după ce ”păcăliciul oraşului / i-a convins pe ai lui că a cîştigat (…) la un loz răzuit în trei culori”, era de aşteptat în spiritul carnavalului ”au sosit rudele de la Buhuşi cu căţel cu purcel”, ”trei zile şi trei nopţi au băut ca porcii cu scroafele de gît / tac’su cînd îl bătea cînd îl căra în cîrcă cînd îl pupa / cînd îl înjura de toţi morţii” (S-a luat lumina). Fie că e vorba de personaje marginale, teme periferice sau discurs profanator, toate excluse de societatea oficială, la momentul oportun acestea îşi inversează rolurile sau coexistă paşnic: ”Coboram într-o noapte pantele de la mănastirea Nicula, / beat mort…”, ”gagicile mele, (…) / toate una şi una, toate icoane cu picioare lungi”(Vînd BMW 318), ”S-a măritat / cu noaptea-n cap cu-n şpringar / Și după două luni l-a omorît. A fugit la cehi. În cîţiva / ani a ajuns / milionară. S-a-ntors. Și ca să nu uite / de unde-a plecat / mai făcea din cînd în cînd cîte-o incursiune / prin buzunarele tramvaiului 14. / Aşa s-a-ndrăgostit / şi cred că de dragul rimei / ea s-a ruinat, iar / el a ajuns deputat” (Jairica). Anume din această perspectivă nu trebuie să ne mire informaţia suplimentară cum că Jairica ”l-a votat pe bărbatul care-a / distrus-o”.

Textul Casino vine cu importante detalii care parcă sunt scrise fără voia lui SGB. Eul auctorial asistă neputincios cu ochii ”înroşiţi de hora numerelor ruletei” la spectacolul aproape celest în care surprinde ”norocul mîna-n mînă cu pierzania”. Karma, inclusiv cea literară, are scenariile ei proprii pe care nu are de gînd să le împărtăşească nici cu autorul cel mai rebarbativ. Ceea ce ”gîndea Flavius prima oară cînd a intrat în / The Platinum Casino” şi ceea ce ”gîndea flavius ultima oară cînd a ieşit din / The Platinum Casino” e ocupat de un impostor un corp alien (sic, ”cel puţin aşa îmi place mie să cred”). Era inevitabilă năucirea creierului produsă de confunzia de personalitate (”ce-am fost şi ce-am ajuns”, se întreabă naratorul Flavius, care intră în circuitul textului cu troponimul scris cu majusculă şi iese cu minusculă). Acesta nu e decît archetipul umbrei, teoretizat şi identificat de Jung ca fiind chiar Tricksterul mitic: ”gîndurile astea erau mai negre decît literele cu / care sunt scrise / pentru că-i întăreau ideea că el / aparţinea mai mult lucrurilor care-i aparţineau / decît invers / şi că astfel libertatea lui nu era decît una de jucărie”. La o asemenea turnură SGB evident nu era pregătit, simţindu-se ”împresurat de chipuri pe care nici Chipurile n-ar putea / să le-nghită”. Descrierea lor fiziologică care urmează (”ochi languroşi, bulbucaţi, de pică”) se face printr-un automatism în transă, parcă ar fi luată direct din farsele carnavaleşti ale lui Gargantua şi Pantagruel.

7. Trickster-ul Generaţiei 2000

Aşa cum aminteam mai sus, la nivel energetic se declanşează anumite pattern-uri sau archetipuri culturale, adesea fără acordul conştient al autorului, aşa cum e şi cazul naratorului trickster din volumul Chipurile semnat de Stoian G. Bogdan. În acelaşi interviu amintit acordat lui Un_Cristian, îl surprindem pe avocatul SGB mărturisind că ”într-adevăr, mă pregăteam pentru o altă viaţă… vroiam să mă fac mafiot. Şi cred că prin minune mi-am terminat şcolile şi am ajuns avocat. Că aveam tot ce-mi trebuie să ajung ce-mi propusesem să fiu iniţial” (subl. mea).

După C. Kerenyi, cercetătorul avizat al temei, complementaritatea diferitelor căi şi metode — spaţiul hermetic, succesul şi ghinionul — sunt tot atîtea realităţi psihice ale substanţei hermetice, devenirile ei, prin deschidere şi furt, în artă hermetică (nu fără o anumită doză de şmecherie), în iubire, poezie şi orice alt mijloc de abolire a legilor, obiceiurilor, circumstanţelor şi a sorţii. Conform lui Doueihi, textele ce au ca eroi tricksteri juxtapun “aspectul discursiv, signifiat cu cel referenţial, significant al textului” (”Populînd spaţiul dintre discurs şi subiect naraţiunile cu tricksteri”). Printre caracteristicile de bază identificate de către A. Hynes, tricksterul e mesagerul ideal al zeilor, bricoleur ambiguos, anomalic şi polivalent, maestru al travestiurilor şi a situaţiilor neaşteptate: „a? eşti studentă? la drept?” am făcut cu ochii cît / cepele. / „da. ce, n-am faţă?” chiar n-avea faţă” (Chip chirip), ”cînd eram mic / aveam casa-n pană / de-aceea nu mă mir că hornul era ca turnul din pisa / că mingile mele erau cumva mai sferice în stînga / că trupul meu e puţin lăbărţat”, ”tata mă trimitea să bag o piatră sub roata din spate a / Dricului / după fiecare înmormîntare”, ”am băgat o piatră sub Salvare după ce l-am bătut pe / moş ciobanu / una sub duba ce-l transporta pe tata la puşcărie”( Cap de broască).

Universul tricksterului se întinde de la frontiera falică la graniţa psihopompă: esenţa simbolului falic poate fi urmărită, de exemplu, atît în imaginea obsedantă a viermelui şi a glontelui care urmăreşte naratorul prin toate visele, cea a grenadelor cu inelele scoase (Poemul din ultima cameră), dar şi a şobolanului Vasilică care s-a făcut cît o pisică (Vasilică).

Între ecotip şi autoficţiune (În loc de Încheiere)

Aşa cum sugeram în incipit, corpul mental al generaţiei 2000 se înscrie în limitele unui egregor energetic constituit în epoca Evului Mediu la frontieră cu Renaşterea, iar preocupările scolastice o conduce, inconştient dar ferm, spre imaginarul medieval şi topoii lui caracteristici. Din păcate SGB nu a ajuns să experimenteze total experienţa teosofică din ultimul corp clasificat ceva mai înainte: extazul divin. Poate o va face într-o altă carte, pe care i-o solicit, în avans alb, de pe acum. Raportat inevitabil la energia discursului Divina Comedie a lui Dante Alighieri, volumul lui SGB nu trece mai departe de Infern, foarte puţin de Purgatoriu şi niciodată de Paradis.

O parte din piesele propuse în volum pot fi citite profitabil cu ochiul trecut prin grilă culturală generală şi universală. Textul Vînd BMW 318, un fel de Kamayama, transport fabulos care duce pasagerii în orice parte a Universului, poate fi citit de exemplu, ca un ciclul al clanului Buendia din Un veac de ani de singurătate. Egoficţiunea lirică Ion sau Ioana aminteşte în structura sa de adîncime de filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămîini şi 2 zile. Sau poemul întitulat Halucinaţie în drum spre oraşul natal e o paralelă perfectă cu dantesca Divina comedie şi romanul simbolist Petersburg de Andrei Belîi, dar oricînd poate invoca un precursor local în ieudul fără ieşire lui Ioan Es. Pop: „De-aici nimeni nu pleacă! (…) aici prietene ar fi fost mai bine să nu intri / ăsta-i oraşul comăneşti. aici m-am născut eu / aici te aşteaptă disperarea în rochie de mireasă / şi moartea dacă ai noroc”.

Textele cuprinse în volum sunt aşadar de o valoare inegală. De partea puternică a baricadei rămîn piesele analizate în ordinea ontogenicii estetică. Textul cel mai reuşit? Nu aş ezita între secvenţele cele mai memorabile în care autoficţiunea şi devenirea merg pe aceeşi mînă (Vînd BMW 318, Sanatoriu, acasă, la crîşma din rosetti).

De celalată rămîn fableurile de cartier, stilizate după modelul Topîrceanu. Atunci cînd reuşesc să evite manelizarea lirică, textele cu galerii (Tipul ”d, Super, sunt zile, astăzi împlinesc 25 de ani, Familia pulii, S-a luat lumina, Liviu Naţia) sfîrşesc în seriale soap cu valoare sentimentală şi sentinţe finale cel mult melodramatice. Și totuşi anume în spaţiul lor se putea desfăşura o adevărată mitologie de trickster veritabil, contribuţia de esenţă pe care SGB o aduce generaţiei şi Patriei sale literare.