Înfrîngerea

de Mihai Mateiu [România]

for the English version click here

La fluierul final tabela arată în continuare 2 – 0. Din boxe izbucneşte la volum maxim imnul gazdelor şi urletele entuziaste ale galeriei lor îl umplu de ură. În timp ce se-ndreaptă spre ieşire se uită la prietenii lui – sînt dezumflaţi, au feţele triste. Aşteaptă cu toţii-n tăcere pînă li se dă voie să părăsească stadionul, apoi pornesc la pas în urma unei maşini cu girofarurile pornite. Nu cîntă nimeni, se-aud doar înjurături înfundate, mormăite. La prima intersecţie rămîn mai în urmă şi se despart de pluton, luînd-o înspre Belvedere. Ocolesc hotelul şi coboară şirul lung de trepte spre Someş, apoi merg o vreme pe trotuarul îngust de lîngă mal. Nici unul nu scoate o vorbă, preferă să privească apa gălbuie în care se reflectă luminile albastre ale stîlpilor de înaltă tensiune. Traversează pe podul de lîngă Operă şi intră la Rainbow să cumpere bere şi ţigări, apoi se-afundă-n întunericul parcului – parcul lor, unde se simt în sfîrşit acasă.

Aşteptase meciul ăsta mai ceva decît pe Moş Crăciun cînd era mic, visase la el tot anul trecut, cînd ei jucau încă-n B şi ceferiştii se lăfăiau în prima ligă. Acum însă Şepcile se-ntorseseră în sfîrşit unde le era locul – Unica iubire, marea revenire. Chiar dacă de la-nceputul campionatului pierduseră aproape toate meciurile, nu vroia să se gîndească că vor retrogada din nou. Trebuia să se-ntîmple o minune şi sperase ca un nebun că se va-ntîmpla în meciul ăsta, nu puteau să piardă-n faţa CFR-ului. Se-ntîlnise cu Comi la Ancora încă de la trei după-masa – în ciuda codului portocaliu de caniculă veniseră amîndoi cu fularele la gît. Pe la patru apăruse şi Şarpele, Rică imediat după el. Apoi băuseră bere pînă la şapte, cînd porniseră spre Gruia uitîndu-se urît la vişinii întîlniţi în drum. Cu o oră-nainte de-nceperea meciului îşi ocupaseră deja locurile de la peluză, în mijlocul galeriei, şi-aşteptaseră cu sufletul la gură să-nceapă. Urlaseră apoi timp de 90 de minute, el mai tare decît toţi – zadarnic, nu se-ntîmplase nici o minune. „U” jucase dezastruos, se-nfierbîntase însă prea tare ca să recunoască asta, aşa că-njurase arbitrul, tuşierii, echipa şi galeria CFR-ului, pe toţi muiştii ăia nenorociţi. La sfîrşit se simţise-nşelat, mersese cu prietenii să bea de supărare.

După o oră sînt încă acolo, pe o bancă din parcul pustiu. Berea le-a dezlegat pînă la urmă limbile şi dezbat în gura mare fiecare fază a meciului, ca la Procesul etapei.

– O fost fault, mă, să-mi bag pula dacă nu! O ţinut cu ei!
– L-or cumpărat, mă! Pot cumpăra pe-oricine, be-mi-ar pula de unguri!

S-a-mbătat destul de tare şi dintr-o dată simte limpede cît de fără sens sînt toate discuţiile astea. Răul nu mai poate fi oricum reparat, probabil vor retrogada din nou – gîndul ăsta-i otrăveşte mintea. Îşi aminteşte mereu feţele fericite-ale labagiilor din galeria CFR-ului, urletele lor dispreţuitoare. Ce ştiu ăia despre fotbal? Nişte căcaţi care-şi închipuie că pot cumpăra orice. Au trei români în echipă şi fac pula mare. I-ar călca pe toţi în picioare, le-ar scoate fotbalul din cap… Se trezeşte-abia cînd îl vede pe Rică ridicîndu-se de pe bancă şi-alergînd să-i taie calea unui băiat care trece pe cealaltă alee.

– Stai, mă, că nu-ţi fac nimic! Îl conduce de braţ spre banca lor, de parc-ar vrea să le facă cunoştinţă cu el. Ştii a’ cui îi parcu ăsta?

E-nalt şi slab şi cînd ajunge-n faţa lor observă că are gîtul înfăşurat într-un fular vişiniu, dracu ştie cum îl ginise Rică-n întuneric. Se vede-n ochii lui că e paralizat de frică, c-ar da orice să nu fie acolo. Un slăbănog. Un ceferist nenorocit. În timp ce se ridică de pe bancă îl întreabă „Eşti fericit, mă?”, dar n-aşteaptă nici un răspuns şi-l îndoaie cu un pumn în stomac. Rică-i plezneşte şi el o palmă răsunătoare peste ceafă şi, cînd slăbănogul o rupe brusc la fugă, îl mai ajunge şi c-un picior în fund. Rîd cu toţii, el însă nu-i mulţumit. Se ia după el fără să-l asculte pe Rică care-i strigă să-l lase-n pace, simte-o ambiţie ciudată să-l ajungă şi să-i mai tragă cîteva palme. Avea o faţă care le cerea. Aleargă uşor, fără efort, şi după cincizeci de metri reuşeşte să-l apuce de geacă, silindu-l să se oprească.

– Unde fugi, măă?? îi urlă-n urechea pe care celălalt şi-o acoperă din reflex cu braţul ridicat. Unde pizda mă-tii crezi că fugi? Îl prinde de guler şi-l scutură, încercînd să-l facă să spună ceva – asta-l enervează cel mai tare, că slăbănogul n-a scos nici un cuvînt, că nu-l roagă să-i dea drumul. Eşti ungur mă, de ce nu vorbeşti? Băiatul începe să se smucească încercînd să scape şi pe neaşteptate-l loveşte cu pumnul în faţă. Are-o reacţie super rapidă, croşeul cu care bătuse toate recordurile la aparatele de lovit explodează-n tîmpla slăbănogului. Se-ntinde pe jos ca fulgerat şi capul lui scoate un sunet sec cînd se loveşte de dalele de piatră.

– Dumnezeii mă-tii de ceferist!, îi strigă de sus şi-i mai împlîntă un picior în burtă. Dai în mine, măă?? Spumegă şi se-apleacă să-l ia de fular, dar slăbănogul pare leşinat, atîrnă moale ca o cîrpă. La lumina slabă a celui mai apropiat felinar i se pare că vede o pată mică şi neagră lîngă capul lui.

– Mă, măă!!, îi strigă zgîlţîindu-l de umăr, dar celălalt nu se mişcă deloc.
– I-ai dat somn?, îl aude pe Rică, care-apare rînjind lîngă el.
– E, mă! Cred că-i curge sînge din nas…

Rică-şi scoate telefonul din buzunar şi-apropie display-ul luminos de faţa slăbănogului. În lumina electrică balta mică şi-ntunecată de sub capul lui devine dintr-o dată de un roşu orbitor şi-amîndoi simt că li se moaie genunchii. Sîngele nu-i curge din nas.
– Mă, măă…, zice şi Rică, scuturîndu-l la rîndul lui. Pula mea, ăsta-i mort!

Îşi simte mintea limpede dintr-o dată, în schimb mîinile şi picioarele-i sînt cuprinse de-un tremur neplăcut.

– Eu numai una i-am dat, n-avea cum… s-a lovit la cap cînd a căzut…

Se-ntoarce spre Comi şi Şarpe, care-ajung lîngă ei, şi-ncepe să le explice şi lor ce s-a-ntîmplat. Nici nu-şi dă seama că vorbeşte-n şoaptă. Şarpe se-apleacă deasupra slăbănogului şi-i pune palma la gură, încercînd să-i simtă respiraţia.

– Nu mai suflă, mă, să mor io!
– Şi ce să-i fac?, se-aude întrebînd
– Ar trebui să chemăm salvarea, îşi dă cu părerea Comi. Faţa lui e dintr-o dată cumplit de-ngrijorată.

Rică pare nervos, agitat.

– Dacă vine poliţia am pus-o toţi!

Îşi scoate telefonul şi se uită la el îngrozit, neştiind ce să facă. Apoi, în timp ce se-ndepărtează cîţiva paşi pe alee, se vede ca-ntr-un film formînd 112 şi-apăsînd butonul de apelare. Ceilalţi îl aud zicînd „în parcul central… cred c-a murit cineva”, şi-apoi „în drept cu Napoca”. Răspunde automat la cîteva întrebări după care-şi spune numele, care i se pare dintr-o dată ciudat de străin. După ce-nchide clapeta se-apropie încet de o bancă şi se lasă să cadă-n adîncitura ei neagră. E destul de-aproape s-audă ce vorbesc ceilalţi, dar cuvintele lor i se par lipsite de sens. Prin minte-i trec tot felul de imagini, farfuria cu cartofi prăjiţi pe care maică-sa i-o lăsase probabil pe masă pentru cînd se-ntoarce, sînii Monei în cupele triunghiulare ale costumului de baie – i-a promis că merg mîine la ştrand, de fapt e deja mîine… Încearcă să se scuture de gîndurile astea, să-nţeleagă ce se-ntîmplă, dar în afară de „Cum…?” nu-i mai vine nimic în minte. La un moment dat vede trupul întins pe pămînt în jurul căruia se-nvîrt prietenii lui şi-n aceeaşi clipă simte că fularul de la gît îl strînge – trage de el, şi-l scoate lăsîndu-l să cadă pe bancă. Cînd îşi recapătă suflul încearcă să recapituleze, să facă ordine. Plecase de-acasă la meci, înainte fusese la Ancora… Acolo mergea şi cu taică-so cînd era mic, înainte de meciurile lui U. Îl lăsa să soarbă spuma de pe bere, spunea c-aşa se face bărbat. După ce treceau podul cumpărau seminţe de la ţigani, îşi aminteşte paharele lor de lemn cu fundul atît de gros încît… Îl trezeşte sunetul sirenei, vede luminile rotindu-se ameţitor pe bolta de frunze a parcului, ca nişte stroboscoape. Rică vorbeşte cu o femeie-n salopetă roşie, doi brancardieri scot din spatele dubei o targă pe roţi. Un spasm violent îl cutremură, se-apleacă în faţă şi varsă.

Ridică ochii doar cînd cineva-l bate pe umăr, dar fasciculul alb al lanternei îl orbeşte. Nu-şi dă seama dac-a adormit şi cît timp a trecut. Se ridică cu greu şi-ntinde ascultător mîinile spre unul din poliţişti, privind curios cum i se strîng cătuşele-n jurul încheieturilor, apoi e condus spre o maşină albă. Urcă pe bancheta din spate şi portiera se trînteşte-n urma lui cu un sunet înfundat, plăcut, care-l izolează de lume. Rămîne o vreme singur, privind copacii smulşi din beznă de sclipirea intermitentă a girofarului. Radioul de la bord merge în surdină, se-aude vag o voce care-anunţă rezultatele etapei. „Am pierdut”, se gîndeşte.