O abordare transdisciplinară a operei lui Vintilă Horia

[Crăciunescu, Pompiliu, Vintilă Horia: translittérature et réalité, Éd. l’Homme indivis, 2008, 230 p]

de Petrişor Militaru

Având experienţa de cercetător şi profesor la Universitatea „Jean Monet” de Saint-Étienne (1997-2001), actualmente conferenţiar doctor la Universitatea de Vest din Timişoara, Pompiliu Crăciunescu este, de asemenea, cercetător în cadrul Centrului Naţional de Studii „Mihai Eminescu” şi membru activ al Centrului Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare (CIRET) din Paris. Dintre numeroasele articole şi studii publicate în România şi Franţa, amintim Eminescu. Paradisul infernal şi transcosmologia (2000) şi Strategiile fractale (2003). Cea de-a treia carte a lui Pompiliu Crăciunescu este scrisă în limba franceză şi are în centrul travaliului hermeneutic opera de lui Vintilă Horia, înţeleasă ca lucrare de cunoaştere nedivizată a realităţii.

Pe scurt, scriitorul de origine română Vintilă Horia (1915-1992) este cunoscut ca autor de romane, eseuri sau studii de epistemologie literară şi a devenit un scriitor consacrat o dată cu decernarea premiului Goncourt (1960) pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Din punct de vedere tematic, opera lui Vintilă Horia este scrisă sub zodia căutării de sine, a cercetării Adevărului care nu de depinde de timpul istoric, o căutare pe care Pompiliu Crăciunescu o situează atât „prin” şi „de-a lungul”, cât şi „dincolo” de domeniile limitate ale ştiinţei, artei şi filosofiei, adică undeva la intersecţia acestora, în zona lor de dialog – fapt ce motivează pe deplin alegerea unei grile transdisciplinare, în condiţiile în care transdisciplinaritatea este prin excelenţă o metodologie a dialogului.

Prima parte a studiului se numeşte Portret în mişcare şi cuprinde două capitole: Patriile lui Vintilă Horia şi Adevărata patrie a lui Vintilă Horia. Primul dintre acestea se referă la perioada pe care scriitorul a petrecut-o în România înţeleasă ca sursă a „rădăcinilor tăiate” (1915-1945) ale scriitorului, de la naşterea la Segarcea pe 18/31 decembrie 1915, sub numele Caftangioglu, până la pasiunile din copilărie pentru poveştile cu haiduci, romanele de aventuri şi istorie, romanele lui Jules Verne sau cele din tinereţe pentru Eminescu, Baudelaire, Cervantes sau Schopenhauer. În 1923 se mută cu familia la Bucureşti, iar apoi va ajunge la Râmnicu Sărat, un alt important topos românesc, care va păstra o valenţă simbolică în memoria viitorului scriitor. În 1932, publică primul poem în revista „Vlăstarul” a Colegiului Naţional „Sf. Sava”, iar apoi acest debut îi va facilita pătrunderea în cercul cenaclului revistei „Gândirea”. Interesat de litaratură şi filozofie, el fondează în 1939, împreună cu câţiva prieteni, revista „Meşterul Manole”, opusă „Gândirii”, fiind preocupată de scoaterea României din provincialism şi tradiţionalism.

Construit în jurul a două teme predilecte pentru universul literar al lui Vintilă Horia – Eros şi Thanatos – primul său volum de versuri apărea în 1937 şi era intitulat Procesiuni, având ecouri livreşti din Eminescu, Baudelaire, Blaga şi Macedonski, iar din el reţinem ce aparţine unui imn închinat jocului vieţii: „Eu ştiu să mor, dar viaţa mă strigă undeva…” (Ludus princeps). În 1939 apare Cetatea de duhuri, un amplu poem ce descrie o călătorie în compania lui Caragiale şi în care se vede influenţa lui Dante, care alături de Rilke şi Kierkegaard vor constitui o parte din modele spirituale la care se va raporta în permanenţă. Fiind ataşat de presă la Roma din iulie 1940, el va fi alungat în septembrie de către regimul Gărzii de Fier, căci el nu a fost niciodată membru al acesteia, după cum subliniază Pompiliu Crăciunescu. În anul următor îi va apărea volumul de poeme Cartea omului solitar, inspirat din Rilke şi, în acelaşi an, primeşte bursa Humbolt şi pleacă la Viena. Încă din acest volum se întrevede triada tematică a viitorului romancier: dragoste,  sacru şi cunoaştere, pe care se bazează studiul universitarului timişorean. Proza pe care a scris-o în intervalul 1930-1940 este dominată de intruziuni fantastice, întărite de diverse episoade cu caracter oniric şi miraculos. În perioada următoare, din cauza războiului mondial diplomaţii români din Viena sunt constrânşi să plece, iar în septembrie 1945 scriitorul refuză îmbarcarea pe vaporul care trebuia să-l repatrieze, deoarece avea certitudinea sovietizării României, ceea ce s-a şi întâmplat. În acest punct al biografiei sale, începe exilul din care Vintilă Horia nu s-a mai întors niciodată. „Ce rămâne din această primă etapă de creaţie şi gândire?”, se întreabă Pompiliu Crăciunescu. Un intelectual pregătit să sondeze cele mai profunde articulaţii ale paradigmei în care se înscrie condiţia umană în dubla sa determinare: a existenţei şi a cunoaşterii.

Ce-a de-a doua patrie a lui Vintilă Horia este Italia „optimiştilor tragici” (1945-1948), după cum o numeşte exegetul român. Italia de după război reprezintă pentru Vintilă Horia spaţiul în care el simte cum creşte viguros în el antidotul exilului: „am devenit astfel, cu anii, un european de origine română, dar în sensul medieval şi român al cuvântului”, mărturiseşte el în Jurnal d’un paysan du Danube (p. 29). Semnificativ pentru anii italieni de exil este faptul că ei sunt marcaţi de două figuri emblematice: Sf. Francisc de Assissi, datorită căruia Vintilă Horia a avut revelaţia vieţii interioare şi Giovanni Papini pe care îl socoteşte „unul dintre fondatorii vârstei îndoielei” (p. 30). Între anii 1948-1953, la recomandarea lui Papini va preda un curs de literatură română în Argentina unde se va împrieteni cu Alexandru Frâncu şi Nelu Mânzatu (cu care va fonda două reviste literare) şi unde se va naşte ideea romanului Dumnezeu s-a născut în exil. Între 1953 şi 1960, va călători în Spania datorită unei burse şi începe să scrie în mari reviste spaniole, franceze, italiene, dar şi în cele dedicate exilului românesc din Canada şi Germania. Majoritatea articolelor vizează complexitatea fenomenului cultural al secolului al XX-lea, mai ales implicaţia cognitivă a creaţiei literare în general şi a celei româneşti în special, punând accentul pe unitatea cunoaşterii umane ce traversează operele literare – idee ce va sta la baza studiului său Introducere în literatura secolului al XX-lea (eseu de epistemologie literară), apărut în limba spaniolă în 1976. În 1960, revine patru ani în Franţa, unde primeşte premiul Goncourt (1960), dar începe „afacerea Vintilă Horia” – scandalul orchestrat de autorităţile comuniste române de la Bucureşti care îl acuzau pe scriitor că ar fi fost un gânditor de factură profascistă. Acum scrie romanele din „trilogia exilului”, în care tema exilului şi cea salvării prin sacru şi iubire ocupă un rol fundamental. Arta narativă a lui Vintilă Horia este creşte în complexitate o dată cu diversitatea jocului perspectivelor şi a nivelurilor narative, aspecte ce conduc spre o nouă viziune asupra lumii, teoretizată abia mai târziu. Complementaritatea contrariilor şi viziunea deschisă asupra lumii sunt idei fundamentale pentru universul prozodic al lui vintilă Horia şi ele traversează nivelurile tematice ale sacrului, iubirii şi exilului, ce devine o pecete a vizionarismului şi un semn al cunoaşterii complete – singura care poate scoate omul de sub tirania vremurilor dominate de cantitate şi entropie, după cum sublinia René Guénon. Din 1964 până în 1992, Vintilă Horia se va reîntoarce în Spania, fiind deja un cunoscut romancier de expresie franceză.

Adevărata patrie a lui Vintilă Horia, spune Pompiliu Crăciunescu, este cea a spiritului, iar în cea de-a doua parte a studiului, intitulată Exil şi transgresiune, autorul va aprofunda această idee. Astfel, în Divina Comedie, Ovidius se află în Limb, zonă ambiguă ce reprezintă atât posibilitatea, cât şi interdicţia de a ajunge în Rai (în latina ecleziastică limbus însemna „la marginea Paradisului”), unde ispăşeşte vina de a se fi născut înainte de a se împlini profeţia din cea de-a patra Eglogă a lui Vergilius. În viziunea lui Vintilă Horia, aşa cum reiese din capitolul Resemnarea metafizică sau despre libertate, exilul lui Ovidius la Tomis este înţeles nu numai ca o coborâre în Infern, ci şi ca fiind sfârşitul acestei ispăşiri. Dacă romanul Dumnezeu s-a născut în exil reprezintă primul pas al lui Ovidius spre Paradis, atunci putem spune că exilul poetului latin devine o reprezentare a mitului personal a lui Vintilă Horia, deoarece recreează personajului în lumina sacrului, trasând evoluţia spirituală a personajului ca proces de „autotranscendere”, aşa cum apare în concepţia lui Basarab Nicolescu. În aceeaşi ordine de idei, Pompiliu Crăciunescu surprinde cum edificiul epic este întotdeauna dublat de o viziune filosofică, prin urmare valenţa istorică a operei lui Vintilă Horia nefiind decât o modalitate de activarea a dimensiunii po(i)etice a romanescului, fapt ce îl apropie de alţi scriitori valoroşi precum Mann, Canetti, Jünger sau Hesse.

A treia parte a studiului, De la o orbită la alta, ne dezvăluie universul romanesc a lui Vintilă Horia ca univers terţ, aflat între universul cosmic (exterior) şi universul psihic (interior), caracterizat de discontinuitate, iregularitate şi mister. Ni se înfăţişează un univers prin excelenţă transgresiv, în care psycheul poate trece de la o orbită la alta, se auto-depăşeşte, scăpând de sub dominarea gândirii şi a simţirii binare şi realizând saltul spre o viziune asupra lumii în care terţul inclus joacă un rol fundamental, în sensul că susţine tocmai acest salt de conştiinţă de la un nivel de realitate la altul.

Fără îndoială că studiul lui Pompiliu Crăciuneascu repune în discuţie esenţa operei lui Vintilă Horia. Prin faptul că în literatura acestuia există o permanentă căutare a verticalităţii şi indivizibilităţii umane, opera sa literară este definită ca transliteratură, adică un tip de ficţiune ce oferă un anumit tip de cunoaştere prin mijloacele umane specifice de care dispune un scriitor, explorând de-a lungul mai multor nivele de Realitate corespunzând diferitelor tipuri de cunoaştere şi sugerând că dincolo de om poate fi ceva mai mult decât suma părţilor sale vizibile, anume lumile secrete ale fiinţei umane.