Medicină şi Filosofie în Antichitatea Greco-Latină

de Lucia Dărămuş

În toată antichitatea greacă, şi nu numai, medicina este strîns legată de şcolile filosofice ale momentului. Fenomenul este unul mult mai amplu şi complex, implicînd atît factorul economic, cît şi pe cel istoric, explicîndu-se nu doar prin ceea ce s-a numit la un moment dat miracolul grec.

Medicina nu grecii au inventat-o. Dacă ştiinţe ca astronomia, geometria, botanica s-au născut în Grecia, avînd nume greceşti, ei bine, medicina vede zorii în Egiptul antic, fiind în directă legătură cu progresul politic şi economic. E drept, avîntul medical ulterior îl identificăm în Vechea Eladă, medicina hipocratică reflectînd evoluţia istorică, evoluţia unei societăţi timp de cîteva secole.

Primele trepte de dezvoltare s-ar înscrie în perioada determinată de Minos, regele din Cnossos, şi Agamemnon. E vorba de cele două civilizaţii, minoică şi miceniană, multe amănunte despre acestea parvenindu-ne o dată cu săpăturile realizate de Arthur Evans (The Palace of Minos at Knossos, I-IV, Londra, Macmillan, 1921-1936) şi Heinrich Schliemenn (Pe urmele lui Homer, Editura Meridiane, Buc.).

Desoperirile arheologice moderne, dar şi scrierile istorice ale vremii, cum ar fi textele lui Tucidide şi Herodot, constituie dovezi ştiinţifice care mărturisesc despre o reală dezvoltare socială ca urmare a talasocraţiei minoice. Mărturii ale puterii maritime în perioada Miceniană avem în special la Homer, în Iliada.

Se ştie foarte bine că drumul pe mare a favorizat progresul, chiar dacă acesta a fost neunitar, după cum arată dovezile arheologice. În urma descifrării textelor de pe tăbliţele de lut, în 1952, de către J.Chadwick (Corpus of Mycenaean Inscription from Knossos, Cambridge University Press, 1986) şi M. Ventris (Documents in Mycenaean Greek, Cambridge University Press, 1973), avem date, deşi evazive, cu privire la administraţie. Este perioada palatelor cum a fost numită, cunoscînd trei faze:

• 2000-1700 perioada palatelor Cretane
• 1700-1450 a II-a perioadă a palatelor Cretane. Cu privire la acest moment, textele egiptene vorbesc despre relaţia dintre Babilon şi Creta, consemnată de egipteni sub numele de Keftiu. Această perioadă marchează expansiunea civilizaţiei minoice.
• 1450-1180 epoca palatelor Miceniene.

Conlucrarea, schimbul material şi spiritual între Egipt şi Creta este vizibil. Medicina se va hrăni din această expansiune socio-culturală, din aceste timpuri datînd numele unor medicamente, desigur, în forma lor arhaică, precum şi denumirea unor plante cu acţiune curativă, cum ar fi asplerionul, o specie de ferigă, din familia Polypodiaceae, întrebuinţată de egipteni şi greci în diverse afecţiuni ale splinei.

Relaţia dintre medicina primitivă şi credinţele antice este mult mai adîncă. Trocul pe mare favorizează un alt schimb la nivel spiritual. Are loc o migraţie a mitologiilor, a credinţelor religioase. Bunăoară, Hecate, fiica lui Perses şi a Asteriei, protectoare a vrăjitoarelor, vrăjilor, magiei şi descîntecelor, descoperă aconitum, plantă otrăvitoare. Şi, poate nu în mod întîmplător, protectoarea farmecelor este cea care descoperă “calităţile” acestei plante, dacă ne gîndim la substratul termenului farmacie, care provine din gr. pharmakeia – leac, descîntec. Pe aceeaşi rădăcină grecească există pharmakon – descîntec, leac, otravă, dar şi farmec.

Aconitum, ca simbol al Hecatei, este întîlnit destul de des în scrierile antice, avînd rol curativ, dar şi distructiv. Planta era folosită la prepararea unguentelor halucinogene, recomandate împotriva durerilor. Extractul de aconitum era întrebuinţat şi ca otravă pentru săgeţi. Despre aceasta anticii credeau că se dezvoltă doar în grădina Hecatei. Legenda acesteia, aşa cum apare la Ovidius în Metamorfoze, spune că s-ar fi născut din spuma cleioasă căzută din botul lui Cerber pe iarba dintre bolovani. Planta este asociată cu zeiţa Hecate, datorită înfăţişării ei, floare cu trei capete (trei petale), cum, de altfel, este descrisă şi fiica lui Perses, numită Trivia, zeitate cu trei capete.

În doze foarte mici, în apă fierbinte, planta era întrebuinţată în răceli, dar devenea letală în fierturi cu destinaţie exactă. Apuleius, în Măgarul de aur, o asociază magiei, avînd puterea de a transforma un om în animalul dorit.

Altă zeitate legată de medicină este Apollo, una dintre cele mai cunoscute divinităţi ale mitologiei greceşti. El este întemeietorul Jocurilor Pitice, de unde apelativul Pythius. El este cel care a ucis şarpele Python, el este cel care i-a răpus pe ciclopi. Despre acesta se spune că ar fi un zeu răzbunător, dar şi un vindecător piceput, transmiţînd acest talent fiului său, Asclepius. Controversat, ca orice  spirit înalt, nu se limitează doar la arta lecuirii, ci îmbrăţişează artele frumoase ca muzica şi poezia.

Într-o lume osmotică, puternic înrădăcinată în credinţele ancestrale, dominată de zei puternici cu însuşiri vizionare, nu e de mirare că cei care practicau arte precum medicina, poezia erau consideraţi profeţi, crezîndu-se că peste ei s-a coborît o divinitate. Despre poeţi, nu de puţine ori, s-a spus că prin vocea lor vorbeşte un zeu.

Melampus, de asemenea, prezicător care înţelegea graiul jivinelor, era un cunoscut vindecător. Cu ajutorul lui, Bias reuşeşte să o ia de nevastă pe Pero, fiica lui Neleus, care se învoi în privinţa căsătoriei cu condiţia ca acesta să-i ofere tinerii mirese cirezile lui Phylacus, drept dar de nuntă.

Ca în orice mit trebuie să existe şi un factor miraculos. Ei bine, nu erau tocmai obişnuite, ci păzite de un cîine fioros, cu puteri amplificate, pe care nimeni nu le putea doborî. Phylacus avea un fiu, Iphicles, bolnav de o boală rară. Melampus intervine şi, fiind dăruit de divinitate cu arta lecuirii, îl vindecă pe tînăr. Regele, ca răsplată, îi dă acestuia cirezile, care, în cele din urmă, ajung la fratele lui, Bias, la rîndu-i dăruindu-le frumoasei Pero.

Lui Melampus i se atribuie şi alte vindecări miraculoase. Acesta vindecă nebunia fiicelor regelui Proetus. Cu adevărat dăruit acest Melampus, dacă ţinem cont de aspectul nebuniei la greci. Platon, în Phaidros, 244A aruncă un paradox prin vorbele “cele mai mari binefaceri ajung la noi prin calea nebuniei.” În fapt, este vorba de nebunia divină şi, Socrate, în aceeaşi operă (Phaidros 244A, 245A, 265A ), crează o adevărată tipologie a nebuniei, identificînd patru tipuri ale acesteia:

• nebunia dionisiacă, a cărui zeu este Dionysos şi ţine de ritul acestuia
• nebunia poetică, protector fiind Apollo, dar şi muzele
• nebunia profetică, protector este Apollo
• nebunia erotică, patroni fiind Afrodita şi Eros.

Trebuie menţionat că Platon făcea distincţie între aceste patru tipuri de nebunie, înscrise în nebunia divină, şi nebunia obişnuită.

Un alt caz special este Musaeus, prieten, învăţăcel al lui Orpheus, iniţiatorul misterelor orfice. Musaeus era deprins în arta muzicii, a poeziei, dar şi a medicinii, vindecînd bolnavii prin versul lui.

Iliada şi Odiseea, cele două epopei homerice, aduc amănunte remarcabile despre arta vindecării şi vindecători. În acest sens, Chiron este un personaj special al poemelor, prieten devotat al oamenilor, meşter în arta muzicii, dar şi desăvîrşit lecuitor. Îi educă şi-i iubeşte pe Peleus, pe Iason, Achilles, pe Asclepius şi-l dădăceşte chiar pe însuşi Apollo.

Cel mai apropiat de Chiron este, însă, Asclepius, cunoscut şi sub numele Aesculapius. Născut din Apollo şi muritoarea Coronis, Asclepius este introdus în arta tămăduirii de către centaurul Chiron, încă de mic. Această taină o va da mai departe celor doi fii ai săi, Machaon şi Podalirius, dar şi uneia dintre fiice, cunoscută ca zeiţă a sănătăţii – Hygiea. Geniul acestuia a atras asupra sa mînia lui Zeus.

Un tablou al bolilor, cu tot fastul, îl întîlnim la Homer. Descrierea acestora apare în Odiseea, dar mai cu seamă în Iliada, unde cauzele nu sînt provocate de conflictele dintre cele două tabere. Frölich, specialist în scrierile homerice, inventariază traumele războiului troian din Iliada şi, pe baza unui studiu amănunţit, găseşte 147 de plăgi, implicînd diverse părţi ale corpului. De menţionat că rănile provocate de spadă erau mai uşoare, pe cînd cele provocate de suliţă şi săgeţi erau grave, uneori chiar mortale, dacă vîrful acestora era uns cu otravă.

Afecţiunile care apar în Iliada sînt diverse, de la răni la dureri gastrice, de la traume la malformaţii, toate fiind descrise în amănunt, cu obiectivitate, putîndu-se realiza chiar un glosar medical pe baza scrierilor homerice. Protagoniştii din Iliada sînt pe rînd chirurgi, internişti, tăind, pansînd, pregătind diverse elixiruri din plante. Se observă în scrierile homerice traume, boli ale trupului, avînd cauze biologice, dar şi boli mintale, care, însă, au origine supranaturală. Acestea sînt doar sugerate, fără a fi explicit puse pe seama factorului transcendental.

Dimensiunea lingvistică permite o astfel de abordare. În Odiseea, cîntul XVIII. 327, Melantho, sora lui Melanteu, la vederea lui Ulise travestit în cerşetor, îl întîmpină pe acesta cu termenul ekpepatagménos, adică “ieşit din minţi”, care, în subsidiar, implică intervenţia daimonică: “oare, poate, ţi-ai ieşit din minţi?”

Tot în lumina acestui subiect – nebunia –se cuvine a fi amintit Empedocle, care făcea distincţie între nebunia “ex purgamento animae” (din purificarea sufletului) şi nebunia ca boală biologică. Desigur, acestea sînt idei la a căror esenţe s-a ajuns în urma unui proces filosofic. De asemenea, este cunoscută credinţa anticilor cu privire la epilepsie, numită de ei epílepsis, pe care o considerau de origine divină, “boala sacră”. Filologii clasici, cum ar fi Curtius, Hofmann, Meillet, atrag atenţia asupra idiomului comun dintre maínomai – a fi nebun şi mántis – profet, care este indo-european, ceea ce înseamnă că nebunia sacră ar aparţine acestui fond bază, acestei matrici, care s-a transmis ulterior la diferite popoare.

În general, pînă să apară şcolile medicale care au legătură cu direcţiile filosofice, putem vorbi, după cum s-a văzut, de tămăduitori.

Şcolile filosofice vor trasa o direcţie ştiinţifică. Asistăm la o delimitare progresivă de elementul mistic, deşi reminiscenţe ale acestuia încă mai întîlnim.

Despre această ştiinţă André Bonnard afirmă: “(…) medicina se lovea încă, în secolele V şi IV, de prejudecăţi religioase şi populare, care o împiedecau să progreseze în direcţia cunoaşterii exacte a organelor corpului omenesc şi funcţiilor lor. Disecţia corpului după moarte era riguros interzisă pretutindeni în Grecia. Aristotel, care a disecat animale în mare număr, era obligat, pentru a-şi reprezenta funcţionarea mecanismului nostru corporal, să tragă concluzii pornind de la alte mamifere, ceea ce lăsa mult loc unor ipoteze aventuroase.” (A. Bonnard, Civilizaţia Greacă, vol. III, Ed. Ştiinţifică, Buc. 1969, p.217)

Inscripţiile din Epidauros, redactate de preoţi, poartă cu ele peste timp, mărturii ale unor vindecări magice, petrecute de fiecare dată în timpul somnului şi sub influenţa unui zeu. Putem vorbi, deja, de două direcţii. O direcţie este bazată pe observaţia obiectivă şi cealaltă a tămăduitorilor de ocazie.

Hesiod, deşi poet, în poemul didactic Munci şi zile, dincolo de descrierea metaforică a ciclicităţii timpului, dincolo de privirea filosofică asupra vieţii şi morţii, dincolo de descrierea celor patru vîrste umane reflectînd ritmicitatea biologică a tot ce este viu, lasă posterităţii un manual de igienă. Versurile pot fi citite nu doar ca viziuni filosofice, ci şi ca sfaturi practice cu privire la îmbrăcăminte, alimentaţie, alternanţa timp de muncă- timp de odihnă etc.

Cronologic vorbind, încă o treaptă spre desăvîrşirea ştiinţei este pusă de Pythagoras, filosof, matematician, astrolog. Discursurile sale îmbracă o formă duală, raţionalist-mistică. Nici nu-i de mirare, deoarece se fomează pe lîngă Pythia pe de o parte, iar pe de altă parte sub îndrumarea lui Anaximandros. Se remarcă prin discursurile sale axate în jurul unor teme din domenii variate, ca filosofie, medicină, matematică, astrologie, punînd bazele unor Şcoli Pitagoreice. Multe idei ale acestuia sînt considerate ca fiind precursoare ale psihoterapiei. Poate, primul filosof care se orientează cel mai mult spre metodele experimentale, dovedindu-se a fi, mai degrabă, fizician şi medic, este Alkmaion, format la Şcoala Pitagoreică.

Iubind în special disecţia, specializîndu-se în făurirea pieselor care aduceau împliniri metodei lui, Alkmaion este primul care, în privinţa aparatului circulator, distinge între venele phlebes şi arterele pneuma.

Ca orice elev format de pitagoreici, Alkmaion era adeptul moderaţiei, considerînd că orice exces poate declanşa o boală. Conform tradiţiei culturale, se pare că acesta a scris şi un tratat, Asupra Naturii, care, însă, nu s-a păstrat.

Unele precepte filosofice greceşti, care au favorizat, printre altele, dezvoltarea medicinii, se întîlnesc în teoriile hipocratice. Bunăoară, se pare că ideea contrariilor dezbătută în Efesos de Heraklit a fost preluată de Hippocrate, care şi-a construit teoria dezechilibrului umoral.

Cel mai cunoscut concept heraklitian este cel al curgerii eterne, al circuitului natural – panta rei. Desigur, ştiinţa lui Heraklit nu a influenţat doar medicina, ci şi fizica, biologia şi alte ştiinţe exacte. Medicii teoreticieni, care îmbină cuvîntul cu elementele ştiinţei, apelînd la pluralitatea cunoaşterii, sînt: Anaxagoras, Diogene, Gorgias etc. Toţi aceştia provin, însă, din şcoli de filosofie diferite, avînd propriile idei filosofice. Cu toate acestea, un fapt este cert – cercetarea cunoaşte o orientare raţionalistă. Interesant în acest sens este textul din tratatul Despre răul sacru, în greacă nosos hiera, în care se vorbeşte despre natura epilepsiei.

“Cred că epilepsia, notează autorul, numită şi boala sfîntă, nu are nimic mai divin şi nu este mai sfîntă decît celelalte. Natura ei este aceeaşi. Oamenii i-au dat, mai întîi, o origine şi o cauză divină, din neştiinţă, uimiţi de efectele sale, care nu seamănă cu acelea ale bolilor obişnuite. Ei au perseverat, apoi, să-i adauge o idee oarecare de divinitate, neştiind să-i desluşească natura, şi îi aplică tratamentul potrivit cu neştiinţa lor…..Socotesc pe cei care au sacrificat epilepsia ca pe nişte oameni de aceeaşi speţă cu magii, cu vrăjitorii, cu şarlatanii, cu impostorii, cu toţi oamenii care vor să facă să se creadă că ei sînt extrem de pioşi şi ştiu mai mult decît restul oamenilor. Au aruncat mantia divinităţii asupra neputinţei în care se află de a aduce ceva folositor bolnavilor lor.”

De precizat că tratatul amintit mai sus face parte din Colecţia hippocratică, transmisă de la alexandrini, fiind un ansamblu de aproximativ 70 de scrieri, în care se disting trei grupuri de medici: teoreticienii, cu pretenţii filosofice; cei care ţineau de Şcoala din Cnidos şi, a treia orientare, cea hippocratică.

Louis Bourgey, în Observation et Experience chez les Médecins de la Collection hippocratique –1953-, face disticţie între aceste trei categorii de medici şi medicina practicată în sanctuare, subliniind în special efortul hippocraticilor care pun bazele medicinii ca autentică ştiinţă.

Istoricul Herodot, în scrierile lui, adaugă amănunte atît cu privire la preocuparea pentru observaţia detaliată, cît şi cu privire la caracterul ocult.
“Iar Alyattes, în loc de un singur templu, ridică la Assesos două temple în cinstea Athenei, şi abia atunci putu să se ridice de pe patul de boală.” (Herodot, Istorii, I,22)
“(…) dacă loveşti în cutia craniană aparţinînd unui persan, chiar şi cu o pietricică, este atît de slabă, încît poţi da o gaură în ea; în schimb, craniile egiptenilor sînt atît de puternice, încît şi o piatră mai mare, cu greu le va fisura.” (Herodot, Războaiele persane, vol. III, cap.12)

Despre Hippocrate, ştim puţine lucruri, în special din textele autorilor antichităţii tîrzii.

Se pare că s-a născut în insula Cos, ca fiu al Phenaretei şi-al lui Heraklides. Medicina, mai întîi, a învăţat-o de la tatăl său. În jurul acestei personalităţi s-au brodat foarte multe legende, printre care amintim de incendierea bibliotecii medicale, care se afla lîngă asclepionul din Cos, de alungarea ciumei prin arta sa, de sănătatea de invidiat care l-ar fi dus către 87 de ani după unii, 130 după alţii etc.

Trebuie semnalat că, deşi Şcoala din Cos se remarca în special printr-o viziune raţională, scrierile din Colecţia hippocratică au şi un caracter vădit filosofic, termeni tehnici ca dunamis, nomos, túhe, arhe etc. sînt uzitaţi.

Iatroistoriografii, apelînd la metoda comparaţiei stilistice, au constatat că tratatele din Corpus Hippocraticum nu sînt unitare, ceea ce înseamnă că nu pot fi atribuite, în totalitate, unui singur autor.

L.Bourgey cosideră că unele scrieri ca Despre natura omului, Despre vechea medicină şi altele ar fi scrise, mai degrabă, de retori. Ludwig Edelstein, un celebru iatroistoriograf, pe baza cercetărilor proprii întreprinse de-a lungul timpului, ajunge să susţină că numele Hippocrate nu se poate lega de nici o carte din Corpus. Alţi hippocratişti, în frunte cu Galenos, nu au o asemenea viziune sumbră. Tratate ca Epidemiile, Despre articulaţii, Prognosticul, Despre boala sfîntă, Despre regim în bolile acute, Despre vechea medicină, Despre aer, ape şi locuri sînt atribuite “părintelui medicinii”.

H.Haeser şi P.Lain Entralgo, în funcţie de trăsăturile Colecţiei Hippocratice, au realizat o clasificare a tratatelor, propunînd nouă tipuri:

• cu caracter general: Iusiurandum – Jurămîntul; Lex – Legea; De arte – Despre meşteşug; De medico – Despre medic; De decente habitu – Despre comportarea decentă; Praecepta – Preceptele; Aphorismi – Aforismele.
• anatomo-fiziologice: De anatomia – Despre anatomie; De corde – Despre inimă; De musculis – Despre muşchi; De glandulis – Despre glande; De natura ossium – Despre natura oaselor; De natura hominis – Despre natura omului; De genitura – Despre zămislire; De natura pueri – Despre natura copilului; De alimento – Despre aliment.
• cu privire la regim: De victu – Despre regim; De salubri victu  – Despre regimul sănătos
• patologie generală: De aere aquis et locis – Despre aer, ape şi locuiri; De crisibus – Despre crize; De hebdomadis – Despre cifra şapte; De humoribus – Despre umori; De flatibus – Despre vînturi; Prognosticon – Prognosticul; Praenotiones coacae – Prognozele din Cos; Praedicta – Prezicerile.
• patologie specială: Epidemiorum lib.VII – Epidemiile; De affectionibus – Despre afecţiuni; De moribus – Despre boli; De affectionibus internis – despre afecţiunile interne; De morbo sacro – Despre boala sfîntă; De locis in homine – Despre locuri în om.
• terapeutice: De diaeta in acutis – Despre regim în bolile acute; De liquidorum usu – Despre folosinţa lichidelor
• chirurgicale: De officina medici – Despre oficina medicului; De articulis – Despre articulaţii; De fracturis – Despre fracturi; Vectiarius – Pîrghia; De capitis vulneribus – Despre rănile capului; De ulceribus – Despre răni; De haemorroidibus – Despre hemoroizi; De fistulis – Despre fistule.
• oftalmologice: De visu – Despre vedere
• obstetrică, pediatrie: De his quae ad virgines spectant – Despre bolile fecioarelor; De natura mulieri- Despre natura femeii; De morbis mulierum – Despre boli de femei; De superfoetatione – Despre suprafetaţie; De septimestri partu – Despre fătul de şapte luni; De octimestri partu – Despre fătul de opt luni; De embryonis excisione – Despre embriotomie; De dentitione – Despre dentiţie.

Aram M. Frenkian, în studiul La méthode hippocratique dans “Le Phèdre de Platon”, 1941, evidenţiază neconcordanţa dintre scrierile hippocratice şi concepţiile medico-filosofice expuse de Platon în Phaidros, concepţii care îi sînt atribuite părintelui medicinii, dar care nu au putut fi identificate în tratate.

“Socrate: Crezi tu că e cu putinţă să pricepi cum trebuie natura sufletului fără să cunoşti natura întregului Univers?
Phaidros: Dacă e să ne luăm cît de cît după Hippocrates, din neamul Asclepiazilor, nu e cu putinţă să cunoaştem nici măcar trupul fără o astfel de metodă..
Socrate: Şi multă dreptate are, prietene. Dar, pe lîngă Hippocrates, să mai întrebăm şi raţiunea noastră; să vedem dacă e de aceeaşi părere.
Phaidros: S-o întrebăm.
Socrate: Atunci vezi ce spune despre natură Hippocarates şi cuvîntul cel adevărat. Nu oare, astfel trebuie să cugetăm despre natura fiecărui lucru, în care şi noi vrem să ajungem maeştri şi în care dorim să-i învăţăm şi pe alţii; apoi, în caz că e un lucru simplu, să cercetăm ce însuşire are el de a influenţa alt lucru, sau de a se lăsa influenţat de el; şi, dacă are mai multe înfăţişări, trebuie să le enumerăm pe acestea, şi apoi să ne întrebăm, la fiecare din ele, cum ne-am întrebat la lucru simplu: prin ce influenţează sau se lasă influenţat, care sînt aceste influenţe şi de unde provin?” (Platon, Phaidros, 270 C-D)

Un comentariu asupra scrierilor hippocratice ar necesita un studiu separat şi extrem de aplicat. În privinţa operelor complete, ediţia care nu a fost depăşită pînă astăzi ca acurateţe filologică aparţine lui Ė. Littré, din 1839-1861.

Indiferent de polemicile născute pe marginea acestor scrieri, Corpus hippocraticum ne oferă o perspectivă asupra vieţii ştiinţifice, filosofice şi morale a Şcolii din Cos.

Hippocrate a servit ceea ce ţine de natura omului cu mult devotament şi pasiune, observînd trupul uman, călătorind în interiorul Greciei, dar şi în afara ei, înscriindu-se în tradiţia a ceea ce ei numeau periodeutai – ambulanţi.

Faima părintelui medicinii a trecut graniţele insulei, încă din timpul vieţii.

Platon, care era mai tînăr ca Hippocrate, consemnează în unele din cărţile lui celebritatea acestuia, considerînd medicina o artă egală celorlalte arte alese, iar pe descendentul lui Asclepios îl compară cu celebrul sculptor Phidias al Atenei.

Platon – Protagoras 311 B-C: “Hippocrates, spune-mi, rogu-te, ce consideri că este pentru tine Protagoras de mergi să-i plăteşti să te înveţe? Ce-ai dori să ajungi? De exemplu, dacă te-ai gîndi să mergi la tizul tău, Hippocrates din Cos, din neamul Asclepiazilor, ca să-i plăteşti, şi te-ar întreba careva: Spune-mi, Hippocrates, în ce calitate vrei să-l plăteşti pe Hippocrates, ce i-ai răspunde? I-aş răspunde în calitate de medic, spuse Hippocrates. Şi ca să ajungi ce, am întrebat eu. Ca să ajung medic, răspunse el.”

Pentru că a ştiut să practice firesc medicina, făcînd din ea un instrument pur de cunoaştere a fiinţei în întregul ei, aplecîndu-se nu doar asupra organului bolnav, ci şi asupra omului cu tot ceea ce înseamnă el, înţelegînd că orice boală a trupului poate fi, la un moment dat, o boală a sufletului şi invers, Hippocrate a adunat chiar din timpul vieţii legende hiperbolice, care i-au pus personalitatea într-o lumină mitică.

Este drept că toate acestea rămîn, uneori, la stadiul de legendă. De pildă, cu privire la faimoasa ciumă din Atena, unde s-ar fi aflat medicul şi ar fi făcut minuni, istoricul Thucydide, care inventariază asemenea molime, nu oferă nici un amănunt despre vreun Hippocrate care să fi fost în mijlocul încercatei Atena. Legendele au sporit, de-a lungul timpului, şi datorită medicilor specializaţi în istoria medicinii, care au preferat să oglindească în studiile lor doar partea aureolată, omiţînd, fie din părtinire, fie din neştiinţă, studiile aplicate ale istoriografilor, filologilor care au la îndemînă instrumentele lingvistice, arheologilor, într-un cuvînt, studiile specialiştilor în limbile vechi şi istorie antică.

Trecînd peste micile “istorii” confecţionate, autenticitatea scrierilor hippocratice rămîne.

Efervescenţa practicării medicinii, bazată pe observaţie şi raţiune, e cuprinsă într-un aforism celebru, atribuit, desigur, lui Hippocrate: “viaţa este scurtă, arta este lungă, prilejul trecător, experienţa lunecoasă, judecata dificilă.”

În acest aforism se ascunde înţelegerea sa cu privire la boală. El nu va scoate bolnavul din contextul în care se află, nu va face abstracţie de ceea ce este, nu va tranşa organul bolnav de om, cum se practică astăzi, nu va uita că cel examinat este o persoană, că tot ceea ce-l înconjoară, la un moment dat, se poate constitui într-un factor de risc pentru sănătate. Aşadar, avem medicina holistică, pe care unii o încearcă astăzi, avem evidenţiate bolile psihosomatice, după cum sînt numite de medicina modernă.

În viziunea părintelui medicinii, aşa cum citim în Epidemii I, examinarea bolnavului arată astfel: “în ceea ce priveşte bolile, iată cum diagnosticăm: cunoaşterea noastră se sprijină pe natura umană comună tuturor şi pe natura proprie fiecărui individ, pe boli, pe bolnavi, pe substanţe administrate, pe cel care le-a prescris, deoarece aceasta a putut să contribuie la o schimbare în bine sau în rău, pe starea generală a atmosferei şi pe condiţiile particulare ale fiecărei clime şi fiecărui loc; pe obiceiurile bolnavului, regimul de viaţă, ocupaţiile, vîrsta fiecăruia; pe cuvintele, manierele, tăcerile, gîndurile care îl preocupă, somnul, insomniile, natura şi momentul viselor; pe gesturile dezordonate ale mîinilor, pe mîncărimi şi lacrimi; pe paroxisme, şale, urini, scuipături şi vomă; pe natura bolilor care s-au succedat la bolnav, ca şi pe depunerile lor, pricipii de distrugere sau de criză, pe sudoare, răceală, tuse, sughiţ, rîgîieli, gazele liniştite sau zgomotoase, hemoragii şi hemoroizi. Aceste date şi ceea ce ele îngăduie să înţelegem trebuie să le examinăm cu grijă.”

Pînă şi tăcerile îi transmit lui Hippocrate informaţiile pe care el le prelucrează, le corelează cu restul, dar în faţa cărora un spirit lipsit de înălţime, de capacitate exhaustivă s-ar pierde.

Surprinzătoare în întreaga Colecţie Hippocratică este voinţa, puterea de “traducere”, de a pătrunde datele obţinute, îmbinîndu-se, de fiecare dată, inteligenţa cu spiritul.

În spaţiul latin, lucrurile stau uşor altfel, putîndu-se vorbi despre o oarecare terapie începînd cu etruscii, asimilaţi de italici. O seamă de termeni specifici domeniului medical sînt de origine etruscă.

• Femur de origine etruscă, în latină femur, oris, neutru, cu varianta femen, inis, mai existînd şi genitivul feminoris. La autorii clasici, de regulă, apare forma care s-a impus femur – ex: Virg. “Attolit in aegrum se femur” – Se ridică pe coapsa-i bolnavă.
• Tibie din tibia, ae, feminin, de origine etruscă, însemnînd fluerul piciorului, dar şi fluier instrument muzical.
• Fractură din fractura, ae, feminin, bucată, ruptură, ţandură.

Totuşi, deşi moştenitori ai unei civilizaţii dezvoltate, italicii practică vindecarea primitivă, printr-un pater familias.

Mai mult, la Roma se creează, în timp, o adversitate faţă de medicii greci, care, dornici de cîştiguri imediate, iau cu asalt ţărmurile italice. E drept că aceşti vindecători greci, nu pot demonstra o calificare minimă în domeniu, iar actele lor sînt adevărate catastrofe.

De fapt, începînd cu secolul III a.Chr. apar la Roma medici greci instruiţi.

Marcus Porcius Cato, strănepotul lui Cato Cenzorul, preocupat de binele social, într-o scrisoare adresată fiului său, se arată intransigent faţă de şarlatanii veniţi din Grecia, care erau pricepuţi la scientia herbarum – ştiinţa ierburilor.

“Acolo unde acest popor apare, susţine acesta, cu cărţile sale distruge totul şi mai ales cînd ne trimite medicii săi.” În aceeaşi epistolă, Cato din Utica îi interzice fiului său orice legătură cu medicii.

Tradiţa aminteşte despre un anume Arhagatus (219 a. Chr.), originar din Sparta, care, se pare, a reuşit să se instaleze la Roma şi să practice medicina, impunîndu-se prin vindecarea rănilor, de unde cognomenul Vulnerarius.

Abia în sec. I a.Chr., medicul şi filosoful Asclepiade din Prusa reuşeşte să înfiinţeze o şcoală medicală, care este, însă, susţinută prin directa lui implicare. Scola Medicorum oficială va fi înfiinţată abia după domnia lui August. Cunoştinţele medicale, de altfel ca toate celelalte ştiinţe, cu excepţia dreptului, erau predate în limba greacă. Medicina trece şi aici prin fazele ei de filosofie, tratatele lui Pliniu cel Bătrîn, Celsius, expunînd, mai degrabă, precepte filosofice decît medicale.

La sfîrşitul sec. II. a.Chr. apare unul dintre cei mai impunători medici din istoria medicinii, Galienus, alături de Hippocrate, desigur. Acesta, originar din Pergam, devine medicul particular al lui Commodus.

Format la înaltele şcoli greceşti cu tradiţie, lucrările acestuia, redactate în limba greacă, peste patru sute, vor aborda cele mai diverse teme, demonstrînd spiritul său deschis. Cum era de aşteptat, din toată opera a rezistat timpului cam un sfert, prima ediţie tipărită a scrierilor lui Galienus datînd din 1541 – ediţia Justina.

Cu toată faima acestuia, medicina la Roma nu se bucură de aceeaşi receptare ca în Grecia, tinerii îmbrăţişînd, mai degrabă, disciplina militară decît arta medicală, care, la începutul Imperiului, trece în rîndul artelor liberale.

În acest timp apar medici castrenses – medici militari; archiatri populares – medici care primeau un salariu din partea statului şi care erau împărţiţi pe regiuni; archiatri Palatini – cei de pe lîngă palatul imperial. Aceste categorii erau instruite şi beneficiau de recunoaştere.

Cu secolul II a.Chr. are loc o specializare pe domenii în interiorul medicinii. Apar oftalmologi, chirurgi, generalişti etc.

Este, de asemenea, interesantă evoluţia medicinii, transformările care au loc, pînă în Renaştere, cînd, pe scena culturală, iese Erasmus. Care era statutul medicului în societatea timpului lui?

“(…) fizicienii trag frig, astrologii suferă batjocuri, dialecticienii trăiesc uitaţi de toată lumea, numai bărbatul vraci este preferat altora, dar şi printre doctori acela care-i mai ignorant, mai obraznic, mai nesocotit decît alţii, acela-i preţuit…”

Revenind la conexiunea factor raţional, factor spiritual, medicină şi filosofie în antichitatea greco-latină, aceasta reprezintă un teritoriu generos din punct de vedere tematic pentru dezbaterile din aulele universităţilor, o temă de gîndire pentru medicii postmodernităţii, un teren încă nedefrişat în totalitate pentru lingvişti.