Canapeaua

de Robert Marius Dincă

Canapeaua era din piele fină de un alb imaculat. La origini îi aparţinuse unei persoane din lumea interlopă, care o trimisese „pachet” unui nea’ doctor. În felul ăsta, canapeaua ateriză în spital şi rămase acolo, în ciuda faptului că nu suferea de probleme de sănătate. Oricum, nenea doctorul nu era un orişicine, ci ocupa pompoasa funcţie de director şi în plus de asta, era şi vicepreşedintele local al actualului partid de la putere, aşa că… În realitate canapeaua era albă, dar nu şi cei care o foloseau ca mijloc de relaxare.
Pe ea îşi odihniseră portofelele grase o grămadă de tipi care îşi creaseră viaţa pe suferinţa altora şi pentru fiecare zâmbet de-al lor existau, garantat, cel puţin zece oameni care plângeau. Dacă ar fi fost posibil, canapeaua ar fi făcut o triere preventivă a celor ce-şi înfigeau poponeţul în pielea ei, căci chiar dacă ea nu reprezenta decât un lucru făcut de mâna omului, nu însemna ca nu avea propria-i demnitate.
Dar ce să-i faci, asta însemna viaţa: faptul că tu erai alb din naştere, nu te ferea de funinginea celor din jur.
Cu o zi în urmă, pe ea se aşezase un om simplu, care venise cu o plângere şi când acesta se ridicase oftând, canapeaua suspinase şi ea, căci era veche în meseria asta şi ştia prea bine că vorbele de genul: „O să luăm măsuri, nu vă faceţi probleme, bine că aţi venit să-mi spuneţi!”, se traduceau ca „Cele cinci minute s-au terminat, dispari şi tu odată căci chiar dacă te-am lăsat să-mi povesteşti, nu înseamnă că mă şi interesează!”
Vasile îl chema pe om, dar prietenii îi spuneau Sile. Sile fusese plecat pe un vapor căci de meserie era mecanic-motorist şi pe când se întorcea cu nava în ţară, alunecase pe o scară şi se zgâriase rău la genunchiul drept. Pe moment se dezinfectase el şi se pansase, dar se părea că problema era mult mai gravă, deoarece genunchiul continuase să se umfle şi să capete o culoare vineţie suspectă. Aşa ajunsese la spital. Medicul specialist, îl trimisese să facă nişte analize şi când veniseră rezultatele, îl anunţase cu jumătate de gură că trebuia să-i amputeze piciorul de la genunchi în jos şi asta cât mai curând posibil, de preferabil a doua zi, dimineaţa. Sile rămăsese blocat şi de abia se abţinuse să nu izbucnească în plâns. Avea puţin peste treizeci şi cinci de ani şi la vârsta asta, nu prea ştii cum să-ţi pui problema la a renunţa la un picior. Noaptea nu putu să doarmă, se învârti prin bucătărie şi fumă două pachete de Kent. Norocul lui fu că dimineaţă, când ajunse la spital cu nevasta şi cei doi copii după el, doctorul care-l consultase nu venise şi anunţase că mai întârzie câteva ore, aşa că îl lua în primire altcineva. Acesta din urmă, se uită şi el pe rezultate şi la genunchiul lui Sile şi îi spuse foarte calm:

– Antibiotice şi un unguent! În două săptămâni maxim, sunteţi ca nou!
Sile înmărmurise, parcă aşteptându-se ca medicul să-i spună „Glumeam, nu scapi tu aşa uşor, urcă pe masă şi aşteaptă-mă, mă duc să aduc toporul!”, dar acesta vorbea serios.
– Păi eu… adică…, se bâlbâise, colegul d-voastră mi-a spus că singura soluţie e amputarea şi eu venisem să…
– Colegul meu, zise doctorul şi făcu o pauză ducând mâna la gură şi mimând că dă ceva pe gât, are alte probleme, înţelegi?
– Da domne’, dar îmi tăia piciorul!, izbucnise Sile, simţind cum tot greul din el iese afară, risipindu-se în toate părţile.
– Degeaba îmi spuneţi mie, vorbiţi cu d-nul director!, îl sfătuise medicul.

După o săptămână de tratament, umflătura începuse să se tragă, piciorul să-şi recapete culoarea iniţială şi Sile viaţa de dinainte. Aşa că, fusese la director să-i povestească păţania lui, căci spitalul avea nevoie de medici nu de gropari. Aia era cu totul o altă meserie.
Canapeaua era din piele fină, de un alb imaculat şi dacă ar fi putut l-ar fi ajutat pe Sile, căci părea un băiat bun, onest şi muncitor, singurul de genul ăsta care îşi aşezase fundul pe ea în ultimul an de zile şi fuseseră mulţi, prea mulţi pentru a-i ţine minte, dar…
Dacă ar fi putut şi-ar fi rupt unul dintre picioare şi i l-ar fi înfipt directorului în fundul lui, ăla băţos că poate aşa s-ar fi trezit şi el la realitate şi ar fi reuşit să-şi ia ochii de pe hârtiile din portofel, curăţându-şi capul de gândurile de preamărire şi putere.
Până la urmă, nu trebuie să fii neapărat nebun ca să te crezi Napoleon…
#
citiţi aici un studiu al acestui text realizat de Patrick Călinescu