Revista de literatură română şi comparată „Colocvium”

de Maria Dinu

Coordonat de Ion Buzera, numărul tematic 1-2 / 2008 al revistei bianuale „Colocvium” (editată de Societatea de Ştiinţe Filologice, filiala Dolj) este dedicat postmodernismulu. Şi fiindcă problematica acestei ideologii literare este departe de a fi epuizată, în cele şase secţiuni revista însumează articole adiacente, centrate pe valorificarea fie a unor opere postmoderne româneşti, semnate de Carmen Popescu, Cosmin Dragoste, Ion Buzera, Xenia Karo, Magdalena, Stovicek, Gabriela Gheorghisor,  Petrişor Militaru, Silviu Gongonea, sau străine, aparţinând lui Christian Moraru, Adriana Uliu, Cosmin Dragoste, Nicoleta Călina, Mihaela Marcu, Florentina Anghel. Nu lipsesc nici studiile de teorie literară la care subscriu: Geo Constantinescu, Lelia Trocan, Anda Rădulescu, Oana-Angela Purcărescu şi cele de didactică ale Danielei Nedelcuţ şi Ramonei Dragoste. Fără desconsiderarea vreunei lucrări prezente în revistă, ci mizând pe eliminarea de la început a tentaţiei de a fi exhaustivi, am optat doar pentru câteva din articolele autorilor deja menţionaţi.

Printre lucrările din secţiunea Arheologia postmodernismului reţinem eseul lui Christian Moraru, Other Readings: Ismail Kadare, Azar Nafisi, and the New Cosmopolis. Fiindcă e din ce în ce mai răspândită şi acceptată ideea că literatura, din nefericire, nu dispune de o libertate deplină, fiind adesea sensibilă la factori culturali, sociali, economici, politici, tot aşa de firesc e înţeleasă receptivitatea ei la fenomenul globalizării cu întregul tacâm de tehnologii, principii de eliminarea barierelor culturale s.a.m.d.  Lectura în condiţiile globalizării reprezintă în accepţia lui Moraru o formă de „tranzacţie” între cititor şi scriitor, între valorile şi aşteptările lor, dincolo de limitele spaţio-temporale, negociere soldată cu stabilirea unei comunităţi imaginare. Unul dintre scriitorii prin intermediul căruia autorul îşi expune teoria este Azar Nafisi, profesoară universitară  originară din Iran, cu studii în Anglia şi SUA. După mai multe incidente, aceasta renunţă la postul academic şi conduce în secret un grup de cititori (cititoare, de fapt, care ulterior au avut de suferit de pe urma regimului islamic). Lectura „Lolitei” lui Nabokov în Teheran nu creează un refugiu sau univers alternativ la constrângerile externe, în schimb, anulează distanţele psihice impuse de izolaţionismul politic. Pe de altă parte, textul nabokovian se remarcă prin capacitatea de empatie, de a face evidente analogiile dintre dramele livreşti ale lumii ficţionale şi cele din viaţa de zi cu zi.

În câteva din cărțile sale, Literatura română şi postmodernismul, Școala de proză de la Târgoviște, Ion Buzera militase pentru reconstituirea unui pattern comun, indice al apartenenţei la o şcoală literară, în scrierile lui Costache Olăreanu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu. Şi de data aceasta, în eseul Două tipuri de postmodernism, autorul se opreşte tot asupra unui târgoviştean, Mircea Horia Simionescu a cărui scriitură e pusă în relaţie cu cea a lui Borges. Polemizând cu Christian Moraru care în articolul Postmodernismul şi precarităţile mimesisului afirmase că „Ingeniosul bine temperat” nu mimează borgesianismul, ci îl subminează printr-o replică ironică, autorul  susţine că o astfel de raportare este aproape neverosimilă din moment ce prozatorul român nu a aflat de existenţa lui Borges decât după apariţia „Bibliografiei generale”. Dacă asemănările, oricât de paradoxale sunt, pot fi interpretate drept coincidenţe prin înscrierea într-o formulă literară prolifică, diferenţele rezultă din diversitatea procedeelor care trădează anumite intenţii auctoriale. Astfel, în timp ce scriitorul argentinian „imagina cărţi de dragul cărţilor, spre a preamări cartea, MHS le descalitică spre a inventa ideea de carte şi de autor”. Deosebirile nu sunt altceva decât repere de care Buzera se foloseşte în identificarea a două variante de postmodernism: unul recuperator, intertextualizant, radical şi foarte tehnic (Borges) şi unul soft, candid, melancolic retrospectiv (Mircea Horia Simionescu). Autorul nu ignoră nici imaginea de grup a târgoviştenilor numiţi, cu termenul deleusian, extrateritoriali (nevalidaţi în imediatul publicării) din cauza faptului că îşi plătesc neutralitatea politică prin lipsa adevăratei receptivităţi în plan literar. Convingerea sa e că în condiţiile normalităţii politice, ar fi existat o solidarizare a membrilor Şcolii, concretizată în emergenţa textelor programatice şi a ideilor teoretice, concomitent cu fulminantă lor vizibilitate.

Deşi majoritatea articolelor din revistă valorifică îndeosebi proza postmodernistă, cele câteva eseuri despre poezie se remarcă şi ele prin ineditul abordării. În eseul Poezia scriiturii sau despre-mai-mult-ca-autoreferenţialul, Xenia Karo-Negrea analizează volumul Cocoşul s-a ascuns în tăietură al Angelei Marinescu din prisma demersului poetic al definirii scrisului creator şi al autoreinventării instanţei lirice. Volumul marchează o nouă etapă din creaţia poetei, etapă evidenţiată de Fugile postmoderne prin intenţia reconcilierii eului cu sine, cu propriul univers, cu propriul act poetic şi cu propria modalitate de comunicare şi înţelegere a lumii. Interesantă este interpretarea adusă de autoare titlului acestui din urmă volum. „Fugilor postmoderne” reprezintă o capcană întinsă de eu cititorului, fără a avea vreo legătură cu conotaţia muzicală atribuită de critică. Aşa-zisul postmodernism nu este altceva decât o strategie de protejare a individualităţii auctoriale sub ameninţarea trend-ului omogenizant. Altfel spus, sub camuflajul noii mode poetice, eul „fuge” de postmodernism prin postmodernism. În aceste condiţii, formele „evaziunii” instituie un joc al parodierii şi al caricaturizării formulelor de dată recentă, al disimulării ca nonconformism poetic.

Cu toate că este într-un fel atipic pentru tema postmodernismului propusă de revistă, eseul lui Cătălin Ghiţă, Octavian Goga şi redimensionarea vizionarului social, se remarcă prin recuperarea figurii scriitorului ardelean receptat adesea ca exponent al unui romantism minor, epigon eminescian în latura sa social-revoluţionară. În ciuda excesului de arhaisme, prin nota mesianic-paşoptistă, poezia lui Goga denotă un univers liric identificabil istoric şi geografic. Funcţia vizionară, dependentă de instabilitatea contextului, se manifestă doar pe fondul precarităţii istorice,  fiind anulată de starea de echilibru. Prin conştiinţa naţională, dorinţa de iluminare a maselor (trăsături subliniate şi de Lovinescu), Goga se înscrie pe direcţia romantică inaugurată de Byron sau Shelley. În condiţii istorice similare celor din timpul romanticilor englezi, poetul român scrie într-o perioadă favorabilă solidificării statelor europene, ca urmare a decăderii Imperiului Austro-Ungar, asimilând în textul poetic idealurile eliberării sociale şi naţionale. Acest vizionarism secundar este confirmat, după părerea lui Cătălin Ghiţă, şi de cariera politică ulterioară a lui Goga. La un moment dat, autorul chiar se întreabă dacă s-ar mai putea vorbi despre substanţa lirică originală în lipsa stimulilor extraliterari.

Necesară în bibiografia oricărui spirit pasionat de postmodernism, revista „Colocvium” are un debut promiţător, reunind articole consistente sub semnătura unor prestigioşi eseişti şi critici literari.  Aşteptăm cu interes şi următorul număr al revistei.