Vise în deşert (2)

 pentru Vise în deşert (1) click aici

de Adrian Sângeorzan (USA)

 for the English version, click here

    Trebuia să facem pe jos prin deşert câte 25 de mile în fiecare zi. Părea cel mai inutil şi mai prostesc marş din lume pentru că nu ducea niciunde. Uneori ne învârteam în cerc pentru că seara ne trezeam în apropierea aceloraşi stânci.

    La început trebuiau să ne rupă în două, să ne frângă şira spinării şi să ne facă să pricepem că pentru noi altă cale nu mai există. Nu era de loc uşor să convingi nişte oameni ca noi că sunt pe un drum greşit, pentru că nu cunoscusem altul. Nici să ne facă să colaborăm la propria salvare nu era simplu. În faza următoare urma să ne căim pentru ce făcusem ca mai apoi, zi de zi să reînvăţăm cum să trăim cu adevărat, simplu, aproape de natură, departe de „malaxorul” care ne înghiţise.

    Eu eram poate cazul cel mai puţin disperat. Erau acolo adolescenţi care-şi aduseseră familiile dincolo de disperare şi care plătiseră ca să fie reformaţi în deşert câte cincizeci de mii de dolari pe lună după ce semnaseră nişte hârtii dure în care acceptau toate riscurile, inclusiv posibilitatea că vom crăpa în deşert. Mama plătise vreo cincizeci de mii de dolari ca eu să mă luminez învăţând cum se făcea un foc în epoca de piatră şi trebuie să admit că doar gândindu-mă la suma asta şi începusem să-mi rumeg cât de cât trecutul. El, trecutul, nici nu existase până atunci pentru mine, aşa cum nu existase nici viitorul. Trăisem doar în prezentul unei singure zile, pe care încercasem s-o copiez la nesfârşit.

    Eram şi cel mai bătrân din acea tabără ciudată, pentru că mai aveam doar o lună până la majorat şi nu primeau tineri peste 18 ani. Asta era limită până la care psihologii credeau că un suflet pierdut mai poate fi recuperat. Pentru ei de cum treceai dincolo erai ca un ciment prost turnat care începea să se întărească repede într-un cofraj greşit.

    Rucsacul pe care îl căram zilnic avea 30 de kilograme şi cea mai mare bucurie o aveam seara când scăpam de el. Parcă te lăsa cineva din bătaie. Nu ştiu câţi eram cu toţii pentru că funcţionam în grupuri de câte şase şi rar ne adunăm cu toţii la un loc.

    În grupa mea era şi o fată, Sandy, nume predestinat deşertului şi care a fost cea care s-a îmblânzit cel mai greu. La început nu vorbea zile întregi şi mi-era teamă că într-o noapte va face ceva rău, sau ceva cel puţin neobişnuit. Mă gândeam că se va preface poate într-o şopârlă, că va zbura ca un liliac sau că va sări în gâtul instructorului nostru şi-l va muşca de beregată. Căra un rucsac la fel de greu, în care aveam strictul necesar. Am încercat s-o ajut de câteva ori dar nu m-a lăsat. Era puternică deşi puţin cam plinuţă, dar după două săptămâni pierduse orice surplus de greutate şi arăta ca o exploratoare încercată şi puţin rătăcită care căra cu ea un secret sinistru pe care nu-l putea împărtăşi cu nimeni. Mergeam adesea în urma ei pentru că îmi plăcea cum păşea şi pentru că avea un fund rotund şi bombat care se întărea de la o zi la alta. Într-o zi urmând-o prin deşert ca un robot, cu ochii pe fesele ei, m-a bufnit brusc râsul şi atunci s-a întors şi m-a privit dur.

    – Ce-i de râs, m-a întrebat răstit.

    – Nimic, mi-am amintit ceva din copilărie…

    – Copilărie? Te pomeneşti c-ai avut aşa ceva… N-am spus nimic şi am continuat să mă gândesc la unchiul Serghei care-mi răsărise neaşteptat în minte că o fată morgana păroasă. Uneori stăteam cu el în parcul din Klin, să vedem cine mai trece. Nu era un afemeiat, dar îi plăcea să privească cu ochii pierduţi fetele de liceu care se plimbau pe alei cu ţigările în mână. Din când în când oftă şi spunea:

    – Uită-te la ele. Au fundurile tari ca piatra. Ar putea sparge nuci între buci. Repeta fraza asta la nesfârşit cu o mare voluptate, ca şi cum pentru el asta ar fi fost lucrul cel mai important în viaţă. Mă enerva dar aproape că mă făcea să aud trosnetul acelor nuci imaginare.

    Nu mă mai gândisem la Serghei, sau la mătuşa Tamara, care avea probabil un cur de gelatină, nici măcar la bunicul Ahmatov care avea o iubită tânără cu carne tare pe ea. În mintea mea cel mai tânăr dintre toţi rămăsese tatăl meu pentru că săracul nu apucase să facă nici un rid pe faţă. Adevărul e că nu mă mai gândisem de mult la absolut nimeni şi cred că mi-ar fi plăcut să am în rucsacul acela câteva poze cu ei. Într-o noapte am visat ceva legat de Moscova, un amestec ciudat în care apăreau toţi, inclusiv Tania, iubita mea, cu tricoul acela cu „I love New York”. M-am trezit brusc pentru că Sandy mă scutura de umăr.

    – Hei, rusule, trezeşte-te că plângi cu sughiţuri! Obrajii îmi erau într-adevăr uzi şi mi-a fost ruşine. M-am şters şi i-am zâmbit.

    – Spune-mi, Vitali.

    – OK, Vitali. Ce naiba visezi de te chinui atâta? Nu i-am răspuns. Am ieşit din sacul de dormit pentru că ea îmi făcuse semn cu mâna să tac şi s-o urmez. Am făcut câţiva paşi şi ne-am oprit în spatele unei pietre. A scos un cilindru mic metalic pe care l-a deşurubat şi care am ştiut imediat ce conţine.

    – Hai, trage puţin până mai am.

    – Cum de nu ţi-au găsit-o?

    – O ascund unde trebuie. Mi-a arătat cu degetul între picioare. A întins praful alb pe o piatră şi mi-a oferit un pai de pe jos. Tentaţia era mare dar n-am făcut nimic. Nu-i venea să creadă că nu îmi îndop nasul.

    – Cum vrei! Sper să nu mă torni mâine. A tras puternic pe nas inhalând şi nisipul din jur plus vreo două stele mai joase. Am stat cu ea acolo aproape o oră timp în care n-am vorbit deloc. Doar am privit cerul, luna, stelele şi praful dintre ele. Din noaptea aceea m-a lăsat s-o ajut cu rucsacul şi cu făcutul focului când îi venea rândul. Din când în când întorcea capul şi îmi aruncă arunca o privire distrată. Odată m-a întrebat în treacăt:

    – Îţi place fundul meu, nu-i aşa? Am dat din cap. Am împărţit cu ea apa şi mâncarea, printre care câţiva şobolani pe care îmi plăcea să-i prăjesc în foiţă de aluminiu pe jar.

    Am simţit totuși că nu fac parte din lumea ei sau a celorlalţi cu care împărţeam deşertul. Ne adusese acolo pe toţi viciul, nebunia, răsfăţul nepăsător al părinţilor şi al lumii noastre ţicnite, dar nu mă simţeam ca ei şi nici nu-mi mai doream să fiu aidoma lor.

    Principalele obiective al zilei erau: găsirea apei, din care nu primeam de loc, culesul fructelor de cactus, iar după apusul soarelui făcutul focului încercând să aprindem un lichen foarte uscat deasupra căruia scăpăram două pietre. Încălzeam apa în care ne făceam câte un ceai sau puneam cel mult cereale uscate care se umflau şi puteau fi mâncate. Prinsul şobolanilor de deşert a venit mai târziu după ce flămânziserăm destul şi descoperisem că orice sursă de proteine e bine venită. Făceam capcane speciale în care se prindeau uşor pentru că ei erau mult mai flămânzi ca noi. După ce m-am reîntors în lumea normală, cea a consumului fără rost, a înfulecatului, într-un cuvânt a malaxorului, am citit despre un scandal produs de nişte mici restaurante chinezeşti din Florida care vindeau carne de şobolan în preparatele cu pui. Aşezau capcanele noaptea direct în restaurant, iar dimineaţa îi recoltau proaspeţi. Pot să vă spun că au o carne foarte bună şi dacă am să ajung vreodată prin China am să comand şobolan teriaki.

    Mai erau patru băieţi în grupa mea, toţi copii de bani gata, care nu se gândeau decât la peiotă, o ciupercă halucinogenă care ştiam că creşte în deşert dar care nu era descrisă în cărţile noastre de supravieţuire. Sandy n-a mai încercat să-şi împartă praful de stele cu mine dar se vedea după privirea ei disperată că i se terminase.

    Trebuia să învăţăm să lucrăm împreună, să fim o echipă şi Bill instructorul care era veşnic cu noi, ne supraveghea în tăcere. Vladimir, fostul meu prieten din New York, care trecuse și el prin dezintoxicarea deșertlui, îl asista din când în când. La început Bill se culca ultimul şi ridica capul la cea mai mică mişcare ca un om care se temea să nu fie omorât în somn. Eram atât de frânţi noaptea încât adormeam că loviţi. La început, când abstinenţa încă ne mai chinuia, vorbeam prin somn cu toţi, gemeam sau plângeam. În lumina lunii, în sacii aceia de dormit arătam ca nişte cartofi chinuiţi care fuseseră scoşi din pământ prea repede. Cum se lumina, ne adunăm în jurul lui Bill care ne ţinea prima prelegere a zilei. Era un amestec ciudat de şedinţă de terapie cu instrucţie militară care se încheia cu enumerarea obiectivelor acelei zile, care ştiam că va şerpui undeva prin deşertul din Utah. Ne intrase bine în cap că, pentru a scăpa de acolo va trebuie să trecem treptat prin câteva stadii obligatorii.

    – Fluturele până să ajungă să zboare e o biată găoace, apoi o omidă târâtoare, ne spunea Bill. Voi, care aţi fost deja fluturaşi, va trebui să reînvăţaţi din nou să fiţi nişte omizi. Nu-i nicio ruşine în asta.

    La început trebuia să învăţăm să ne lăsăm ajutaţi iar mai apoi trebuia să învăţăm să-i ajutăm pe alţii, de la prinsul celor care încercau să fugă până la convingerea lor că nu au făcut bine. Ticăloşii şi perverşii care inventaseră taberele astea păreau că ştiu ce fac.

    Seara Bill, şi alţii care ne monitorizau, ne anunţau sec cine trecuse şi cine nu trecuse cu bine dincolo de ceea ce aşteptau de la noi. Câte unul care nu ţinea pasul era mutat în alte grupe şi-o lua de la capăt. Îl simţeam pe Vladimir păzindu-mă de la distanţă. Apărea uneori în grupa noastră şi ne învăţa lucruri stranii de care mulţi dintre noi nici nu ştiam că există: cum să dăm prim ajutor unor persoane rănite, înecate, cum să facem un pansament, sau să punem o mână ruptă în atele, cum să ne orientăm cu busola sau noaptea după stele şi tot felul de trucuri al vieţii pe care sigur nu le învăţase în Brooklyn.

    Partea cea mai ciudată era că trebuia să scriem zilnic într-un jurnal personal care spre surprinderea multora era un caiet şi nu un laptop. Ne încurajau să punem pe hârtie orice ne trecea prin cap. Trebuia să ni-l citim unul altuia şi ăsta era momentul cel mai greu, când lăsam capul în jos şi încercam să ne cunoaştem. Nu ne obligau s-o facem dar era un fel de masochism terapeutic la care ne supuneam totuşi. Eu atinsesem culmea lui pentru că începuse să-mi placă să scriu în acel jurnal fără crâcnire. Scrisul mă liniştea, îmi dădea o stare bună. Mă scăldam seara în cuvinte ca într-o baie caldă. Mai am încă jurnalul acela, pe care îl începusem în rusă, ca să fiu sigur că nu va înţelege nimeni, şi pe care l-am continuat în engleză, limbă în care în ultima vreme mă mutasem pe nesimţite cu toate gândurile mele. O idee de început „părem şi noi nişte şobolani într-un deşert plin de capcane în care nimeni nu se va şterge la gură după noi”.

    „Astăzi ne-am spălat cu toţii într-un râu de pe fundul unui mic canion. Eram singurul fără nici un tatuaj şi fără găuri făcute prin corp. S-au uitat ciudat la mine. Păream un viţel straniu într-o turmă însemnată din cap în picioare cu dragoni, cuţite, săbii, capete de mort, flori, nume de mult uitate, inimi însângerate degeaba.”

    „Am ajuns la poalele unor munţi care au readus iarba şi puţină verdeaţă în jur. Noaptea am încercat să mulg o vacă care dormea în picioare pe un deal din apropiere. Ştiam cum se mulge o vacă pentru că văzusem cum se face la ţară la Klin. Doi din băieţi din grupa noastră s-au repezit în ea şi au răsturnat-o cu picioarele în sus îmbrâncind-o dintr-o parte. O vacă trezită astfel din somn e un spectacol hazliu dar destul de crud. Distracţia cu răsturnatul vacilor care dormeau noaptea în picioare se putea termina prost. Astă noapte fermierul care ne urmărea de la distanţă cu binoclul a început să tragă cu o armă de foc în direcţia noastră.”

    „Ieri nimeni n-a făcut focul seara deşi era foarte frig. Eram atât de obosiţi încât ne-am băgat nemâncaţi în săcele de dormit. Îmi era frig dar eram paralizat de oboseală. L-am visat pe tata după foarte mulţi. Era tânăr şi încerca să mă învelească cu o mantă militară veche de care tocmai se dezbrăcase şi care îi era peste măsură de mare. Mie nu mai mi-e frig, nici nu mai ştiu ce-i frigul, îmi tot spunea el. Apoi a început să mă mângâie pe faţă şi mâna lui era rece ca gheaţa. M-am trezit speriat. Pe faţa mea se depuneau nişte fulgi de zăpadă mari cât palma. I-am trezit pe toţi şi am mers toată noaptea spre sud ca să nu îngheţăm.”

    Cam în perioada aceea am încetat să-mi mai rod unghiile, care lăsate în sfârşit în pace aveau să-mi crească neobişnuit de mari.

    Într-o dimineaţă, înainte de-a răsări soarele m-am trezit cu Vladimir lângă mine.

    – Hai scoală-te. Sandy, prietena ta a dispărut. Mi-am tras rapid bocancii în picioare şi l-am urmat în tăcere. Dacă ştii ceva de ea, ajută-ne. E fata unui mare grangur de la Hollywood şi va ieşi mare scandal. Bill şi ceilalţi au mare încredere în tine şi spun că nu mai ai ce căuta pe-aici multă vreme. Fata asta i-a îngrozit cu ultimul test.

    Sandy fusese mutată pentru câteva zile într-o altă grupă după ce ne făcuseră un fel de test psihologic. În ultimele zile fusese mai tăcută ca de obicei şi-mi răspundea rece şi distant.

    – Văd că ai trecut de partea ticăloşilor ăstora, mi-a spus ea la un moment dat

    – Nu sunt de partea nimănui. Vreau doar să scap de-aici cât mai repede.

    – Atunci hai s-o ştergem amândoi. Doar nu suntem condamnaţi. Am dat din cap dezaprobator şi de atunci nu mi-a mai vorbit. Fizic ţinea bine pasul cu noi, dar se vedea că n-o mai ajutau nervii şi dorinţa de-a trage pe nas praf de stele era prea mare.

    I-a dispărut cândva astă noapte, spuse Vladimir. Nu poate fi departe. Vezi, urma bocancului ei stâng are un defect.

    Vladimir se uita pe jos ca un bătrân indian căutând urmele pe care Sandy le lăsase în pământul umed. Urmele duceau spre munţii dinspre est care aveau deja vârfurile albe de zăpadă. Venise toamna, o percepeam dintr-o dată cu toate simţurile şi constatarea asta simplă şi neobişnuită îmi umplu pieptul cu un aer bun şi rece. În ultimii ani moţăisem în afara anotimpurilor. Aş fi urcat fără să mă opresc până sus în vârfurile cu zăpadă şi n-aveam nici o îndoială c-o vom găsi în curând pe Sandy. Vladimir se ţinea cu greu după mine şi se mira continuu de unde am o asemenea condiţie fizică.

    – Fata asta nu-i prea deşteaptă. Urmele ei duc spre un canion. Dacă o ţinea spre nord ajungea la şosea. Ne-am trezit în curând pe o potecă îngustă care urca spre munţi. Răsărise soarele, apăruseră brazii şi molizii de pe care se topea zăpada subţire depusă peste noapte. După tot deşertul pe care-l înghiţisem ceea ce vedeam părea o privelişte decupată dintr-un vis. Am mers peste o oră după urma bocancilor lui Dandy care au dispărut brusc la marginea abruptă a unei potecii înguste. De acolo se vedeau foarte departe într-o vale câteva case împrăştiate şi chiar pată albă a unui templu mormon. Am luat binoclul lui Vladimir şi am privit în jos. Era atât de abrupt încât te lua ameţeala. Trei vulturi roiau deasupra unei prăpăstii din care se vedeau ieşind ca nişte ţepe vârfurile unor brazi care se agăţaseră de stânci. Am coborât cu mare grijă folosind frânghiile pe care le cărasem. Din noul punct în care ajusesem am putut s-o văd pe Sandy. Stătea nemişcată pe buza unei stânci dincolo de care ştiam că se deschide un mare gol. Am vrut s-o strig dar mi-a fost frică că se va mişca şi va cădea sau se va arunca în golul în care privea fascinantă. Vulturii se învârteau în cerc deasupra prăpastiei. Sandy părea o statuie a disperării ridicată într-un loc greşit. I-am făcut semn lui Vladimir să tacă.

    Rămâi aici şi lasă-mă pe mine să-i vorbesc. Vladimir s-a supus fără să scoată un cuvânt. M-am apropiat de ea încet, cu frică. Stătea încremenită în picioare atât de aproape de marginea stâncii încât mă gândeam că şi o pală de vânt ar putea s-o facă să dispară. Când am fost la doi metri de ea m-a simţit şi a întors capul. I-am zâmbit.

    – Vreau să vin cu tine, i-am spus. Nu părea mirată să mă vadă.

    – Nu, nu vrei să vi cu mine. Nu te apropia. A mai făcut o jumătate de pas.

    – Ascultă, Sandy! Jos în vale e o comunitate de mormoni. Ai auzit de ei? Nici eu nu ştiam mai nimic despre mormoni decât că ar putea să aibă mai multe neveste şi că sunt toţi blonzi şi au ochi albaştri.

    – Sunt oameni foarte buni, mormonii. Nu te întreabă nimic. Ne putem aşeza acolo între ei fără să ne mai bată nimeni la cap. Am putea planta cartofi şi marihuana. Ce zici, Sandy?

    Eram la un metru de ea şi puteam vedea bine hăul de sub noi. Aveam de mic rău de înălţime. Mă luă cu ameţeli şi mi se făcuse greaţă. Niciodată nu mă apropiam de marginea balcoanelor şi ideea de-a sări cu un banji-jumping sau cu paraşuta mă cutremura.

    – Să ştii, Sandy, că m-am gândit bine. M-am săturat şi eu de tabăra asta şi de tot malaxorul.

    – Malaxor?

    – Îţi explic mai târziu. Hai dă-mi mâna. Îşi ţinea mâinile lipite pe lângă corp ca săritorii la trambulină care înainte de-a sări şi le înălţă. Am ajuns s-o apuc de gulerul scurtei înainte de-a avea vreme să facă orice mişcare şi am tras-o brusc spre mine. Era moale ca o cârpă aşa că n-am avut nici o problemă cu ea după aceea. A început să plângă în hohote şi s-a aruncat jos în iarbă. Vladimir s-a apropiat încet de noi, alb ca varul. Avea în mână nişte cătuşe pe care le-a ascuns discret şi un walky-talky care pârâia şi din care se auzeau voci.

    – Părinţii tăi sunt într-un elicopter şi vor fi aici într-o oră, i-a spus Vladimir.

    – Nu vreau să-i văd. Vreau să rămân în tabără. Spune-le să nu vină aici.

    Ne-a promis că se va întoarce cu noi fără să ne mai dea bătaie de cap. A mers tot drumul în linişte şi mi-a pus doar o singură întrebare:

    – Ce e un malaxor?

    – Toate chestiile cu dinţi care ne-au adus aici şi de care n-am învăţat încă să ne ferim.

    Sandy n-a mai încercat să fugă. Se liniştise dar a continuat să-i sperie pe toţi cei care-o testau psihologic pentru că răspunsurile ei ieşeau din toate grilele şi nu se încadrau în nimic. Putea fi nebună dar poate şi puţin genială, oricum anormală, aşa c-a rămas acolo mult după mine iar mai apoi au pus-o într-o şcoală specială în Minnesota care costă o avere. Nu mai ştiu nimic de ea.

    Eu am fost avansat şi am făcut un curs de resuscitare cardiopulmonară şi de salvamont pentru care am primit certificate şi diplome. Hârtii viu colorate, semnate, ştampilate, datate, aşa cum se dau în America pentru orice realizare umană care întrece în performanţă mersul pe jos sau spălatul dinţilor. Dacă deşertul ar fi avut pereţi ar fi trebuit să le înrămez şi să le atârn acolo.

    Ajunsesem şeful grupei şi pentru prima dată în viaţă am avut nişte responsabilităţi. Bill trata dimineaţa direct cu mine iar eu tratam cu băieţii care mă ascultau pentru că eram unul de-al lor. Am mai participat în două acţiuni de recuperare în care unul îşi rupsese o mână căzând de pe o stâncă. Îmi plăcea să mă trezesc dimineaţa cu senzaţia că în ziua aceea am o misiune. Începusem să mă simt bine în tabără, dar într-o zi m-au anunţat că sunt un tip recuperat şi că în trei zile mă voi întoarce la New York.

Vise în deşert (2)

5 thoughts on “Vise în deşert (2)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top