Am fost şi sunt un veşnic călător [II]

[interviu cu Gelu Vlaşin]

de Cristina Nemerovschi

prima parte a acestui interviu poate fi citită aici

#

Autentic înseamnă în primul rând să reuşeşti să transmiţi prin intermediul a ceea ce scrii trăirile tale, stările miraculoase pe care le-ai parcurs, întâmplările existenţiale

EPH: În ce constă autenticitatea unui scriitor astăzi?

G. V.: Oho, grea întrebare. Dacă ar fi să rostim nişte adevăruri asumate, cred că sunt foarte puţini scriitori autentici astăzi. Autentic înseamnă automat să te raportezi la tot ce s-a scris până la tine. Eu am în bibliotecă vreo 3000 de volume. Constat înciudat, cu stupoare, că nu am citit mai mult de 1000. Cum aş putea spune atunci că sunt autentic? Autentic înseamnă să te raportezi la tot ce s-a scris la tine până în momentul respectiv. În acelaşi timp pot spune cu certitudine că autentic înseamnă în primul rând să reuşeşti să transmiţi prin intermediul a ceea ce scrii trăirile tale, stările miraculoase pe care le-ai parcurs, întâmplările existenţiale. Sunt unii care ar putea spune că nu cred în ipostaza asta de a transmite stări. Lor le-aş putea răspunde foarte simplu – şi tu ce faci? Te aşezi la masa de scris şi spui: acum construiesc un poem. Pentru că a scris unu’ un poem despre varză, acum scriu şi eu unul despre conopidă. Te aşezi la masă şi zici: “conopida are nişte frunze şi pe frunze e o omidă şi din ochii ei portocalii tâşnesc nişte fântâni artiziene”. Pac, ai scris un poem, îţi spui că eşti poet. Să fim serioşi. Construcţiile poetice sunt bune pentru constructori şi durează la fel cum durează o construcţie din ziua de astăzi – făcută din elemente care la cea mai mică adiere de vânt se vor prăbuşi. Ferice de noi că nu avem adieri atât de mari şi cutremurele atât de trâmbiţate nu şi-au făcut încă apariţia. După un cutremur în literatura română actuală vor rămâne foarte puţine elemente de susţinere.

Autentic înseamnă în primul rând să ai o bază, un fundament, să pleci cu nişte lecturi la drum, să ai şi starea necesară, dar dacă tu nu te raportezi la ceilalţi poţi să-ţi imaginezi eronat că eşti împăratul Romei, nu? Sunt mulţi tineri din păcate care îşi imaginează că au ceva de spus, dar în realitate scriitura lor este la nivelul unui optzecism incipient. Trebuie să te raportezi la ceva în momentul în care parcurgi şi ai grade de comparaţie. E adevărat, nu în măsura în care ajungi să compilezi din lecturile tale scriitura şi s-o transpui ca fiind super autentică.

EPH: Deci crezi mai mult în poezia bazată pe inspiraţie, care îşi găseşte singură autorul, decât în cea căutată, “lucrată”?

G. V.: Sigur că din punct de vedere tehnic, o construcţie poate să te impresioneze pe moment. Mai devreme sau mai târziu îţi dai seama dacă tu poţi să te regăseşti la nivel afectiv în imaginea aia sau nu. Pentru că asta se întâmplă până la urmă – exişti prin ceea ce scrii doar în momentul în care cineva îşi identifică trăirile cu scriitura ta. Altfel, te întâlneşti la masă cu nişte prieteni care de complezenţă spun da, ok, uite ce frumos arată. Dar în realitate peste câteva zile într-un alt context dacă îi întrebi ce au înţeles, n-or să-şi aducă aminte nici măcar un cuvânt, nu mai vorbesc de trăire şi aşa mai departe. Multe dintre poeme sunt atât de personale încât ai sentimentul că sunt scrise doar pentru câţiva prieteni şi nimic mai mult.

[Gelu Vlaşin & Basarab Nicolescu]

EPH: Ce îi conferă forţă unei poezii: imaginile, cuvintele sau ceva dincolo de asta?

G. V.: Cred că un poem, dacă nu are o imagistică foarte bună, dacă nu are muzicalitate, poate avea şi cele mai teribile cuvinte din lume, dar nu vor fi impactante decât câteva fracţiuni de secunde. Un poem autentic este acel poem care reuşeşte să facă o conexiune între culoare, muzică şi cuvânt.

Editorul trebuie privit ca un om de afaceri

EPH: Tot mai mulţi autori români se plâng în ultimul timp de relaţia dintre edituri şi scriitor, de lipsa de respect faţă de creaţie, din partea primelor. Ai simţit şi tu această frustrare?

G. V.: Depinde la ce ne raportăm. Editorul trebuie privit ca un om de afaceri, că doar n-o să fie un mecena care n-are ce face cu banii şi atunci îi aruncă în dreapta şi-n stânga promovând bieţi autori care vor fi sau nu citiţi. Editorul trebuie privit ca un om de afaceri, care îşi drămuieşte fiecare bănuţ căutând să-şi deschidă liniile de editare către public. Adevărul este în felul următor: când sistemul nu promovează cultura, când valorizarea se face cu vip-uri de carton şi alemente aşa zis culturale de doi bani, logic că nu există un public format care să se îndrepte către literatura de calitate. Şi atunci editorii îşi caută, în situaţiile de criză, elementele cele mai mercantile cu putinţă pentru a supravieţui. Într-adevăr, în ecuaţia asta nu există respect faţă de autor, care autor la rândul lui nu are respect faţă de scriitura lui. Dacă ar avea respect faţă de munca lui nu s-ar preta la a-şi publica creaţiile fără să primească nimic în schimb, a se duce spre un editor ca şi cum s-ar duce un cerşetor la metrou să cerşească doi bănuţi. Fireşte, aici este un cerc vicios, iar editorul se comportă unilateral – priveşte autorul ca pe un nevoiaş căruia îi face un bine. Asta pentru că nu există o promovare, nu există instituţiile abilitate să facă lucrul ăsta, nu există un plan de promovare culturală. Ideea că nu se citeşte, alimentată de ambele părţi, editor şi scriitor, este agreată de societate şi sistem, dar este total falsă. Aşa cum este în muzică: se zice că toată lumea ascultă manele. Dacă peste tot – radio, televiziuni, apar maneliştii… gustul se formează. Eu am în minte exemplul clar, iberic – am trăit foarte mult în străinătate şi văd ce se întâmplă. Statul iberic susţine foarte mult cultura şi devine formator de opinie prin punerea în valoare a unor entităţi care se pricep să promoveze la rândul lor valoarea. Exemplul care îmi vine în minte este o campanie extraordinară din Spania: “Nici o zi fără poezie” – a invadat Madridul: pe toate mijloacele de transport în comun au fost lipite autocolante cu poeme scrise de autori contemporani, în fiecare zi. Cele rupte, distruse, au fost imediat puse la loc. Pe parcursul unui an de zile, statisticile spun că a crescut cu peste 25 la sută numărul vânzărilor de poezie. Logic ca trebuie să se întâmple lucruri de genul ăsta într-o societate care îşi uită etalonul, valorile, nu mai are respect faţă de ele. Valoarea în sine este răsturnată. E logic ca omul sărac cu duhul, simplu, neinstruit să nu aibă atracţie pentru a lectura un autor, dacă despre autorul respectiv nu se vorbeşte nicăieri, dacă despre lectura în sine nu se spune nimic, despre ce se întâmplă în momentul în care lecturezi o carte, dacă emisiunile culturale sunt cât se poate de minimale şi neimportante – atât la radio, în televiziune sau presă scrisă. Aici trebuie făcut neapărat ceva, pentru că există tineri, am văzut lucrul ăsta în licee, care şi-ar dori să citească dar habar n-au ce autori şi cărţi.

EPH: Se vorbeşte deja despre inutilitatea de a publica o carte în varianta clasică, atâta timp cât internetul este mult mai prietenos cu autorii, cu timpul şi eforturile lor. Crezi că în viitor tot mai mulţi scriitori vor opta spre a-şi publica operele online?

G. V.: E posibil. Dacă ne gândim că a publica o carte de poezie înseamnă cel mult 300 de exemplare, stai şi te gândeşti de ce dumnezeu să mai publici o carte în format clasic, când în format online poţi avea mii de cititori într-o lună. Mă gândesc la varianta în care, pe Reţeaua Literară, vom deschide şi o editură online – la o vizualizare de 2000 de vizitatori pe zi, calculăm într-o lună ce ar însemna o promovare a unei cărţi pe Reţeaua Literară. În aceste condiţii chiar stai şi te gândeşti dacă mai are rost să publici în format clasic. Numai că, la un moment dat, sper că editurile îşi vor lua în serios rolul de promotor cultural şi sper ca la un moment dat îşi vor da seama cât de importantă este totuşi apariţia în format clasic a unei cărţi. În primul rând, ideea ca atare îţi dă o mai multă siguranţă, ai produsul finit, îl ţii în mână. Online, e ca şi cum spui uite ce castel superb, e casa mea, dar ţi-ar fi greu să locuieşti vreodată în ea, altfel decât virtual şi fabulatoriu. Eu cred că e necesară şi publicarea în format clasic, dar corelată cu o realitate. Nu e bine deloc să ajungi în ipostaza de a spune că ţi-ai publicat o carte în 100 de exemplare… sună sinistru. Chiar sinistru. Noi am vrea să oferim o compensare prin această editură virtuală, să scoatem şi în formatul clasic, şi să promovăm în varianta internaută formatul clasic al unei cărţi. Dacă o transmiţi fragmentat online, stârneşti interesul cititorilor, care până la urmă se vor duce spre cartea respectivă, palpabilă şi finită.

Am venit cu conceptul de slam poetry şi cu ceea ce se întâmplă în afară

EPH: Te-ai implicat de curând în proiectul unui cenaclu inedit, Ringul de vorbe. Crezi că astfel de manifestări ar putea reuşi să aducă literatura în faţa unui public mai larg, să capteze şi interesul celor care sunt sceptici în general faţă de cenaclurile “clasice”?

G. V.: Se întâmplă aici cam ce se petrece şi cu religia la un moment dat. Dacă nu te adaptezi la ce se întâmplă în viaţa reală, ajungi în ipostaza în care te plimbi pe stradă îmbrăcat în costumul cavalerilor teutoni imaginându-ţi că aşa e bine să se întâmple. Cu promovarea literaturii, la fel. Împreună cu Andrei Ruse, Răzvan Þupa, am demarat de ceva vreme conceptul de video poem – care nu e altceva decât ipostaza de a stârni interesul unui cititor actual, care trăieşte un anumit dinamism, tot ce înseamnă noua tehnologie, viteză de reacţie. Nu are chef să se ducă undeva şi să stea cu mâinile în sân ascultând un poet care recită fad şi fără noimă un poem sau un fragment de proză. Se plictiseşte de moare. El e obişnuit să meargă într-un club, să asculte muzică, să danseze, să i se întâmple ceva, să interacţioneze. Asta e latura cea mai delicată a ceea ce se întâmplă cu oamenii în societatea actuală: vor să interacţioneze, vor să fie participativi. Nu poţi ca autor să te duci acolo, să rosteşti un poem, 2, 5, 7 şi ăla să caşte plictisit. Am venit cu conceptul de slam poetry şi cu ceea ce se întâmplă în afară şi am reuşit să dăm peste cap toate pronosticurile făcute de “amicii” noştri, care spuneau că am înnebunit să organizăm eveniment cultural la care să se plătească intrarea, pe principiul că lumea de-abia vine şi la cele gratis. Am spus da, pentru că autorul vine acolo şi îşi pierde o parte din timpul lui – îţi prezintă ceva ţie. Ceea ce se întâmplă acolo presupune nişte eforturi din partea moderatorilor şi a invitaţilor. La prima ediţie au venit vreo 40-50 de oameni, la a doua vreo 70 iar la cea mai recentă peste 100, asta apropo de pronosticurile pesimiste. Chiar ne-am mutat, din Shelter Pub unde aveam doar 70 de locuri, în Old School, la Casa de Cultură a Studenţilor, în Preoteasa, unde a fost o grămadă de lume. Oamenii vin, pentru că le oferi o alternativă – pot spune “nu îmi place poemul ăsta” şi chiar să oprească autorul din rostire. Autorul devine uman, pentru că îl supui unor probe. Nu mai e ăla intangibilul, se aşază în faţa noastră şi noi trebuie să ne închinăm. Nu, acum devine un simplu om care are sau n-are ceva de spus şi publicul îl sancţionează sau îl aplaudă.

[Gelu Vlaşin, Alexandru Ecovoiu & Joaquin]

EPH: Au fost şi autori pe care i-aţi invitat să participe şi au refuzat?

G. V.: Deocamdată nu. Cred că e o provocare pentru fiecare autor, pentru că i se oferă posibilitatea de a se prezenta într-o competiţie. Ar fi ciudat pentru mine să întâmpin refuz din partea unui autor, pentru că acesta nu vrea să fie pus în faţa unei confruntări cu publicul. E o provocare – eşti chemat să interacţionezi cu publicul. Ar însemna să fii închis rău la minte să refuzi o ofertă atât de generoasă, zic eu. Chiar şi cei mai puţin spontani se vor obişnui cu formatul acesta, pentru că s-a terminat cu epoca bătrâniciosă în care autorul citea şi publicul stătea în băncuţa lui, iar dacă mai sufla unul, imediat moderatorul intervenea şi cerea linişte în sală. Acum publicul chiar e provocat să spună ce nu-i place. Până la urmă, el se duce să-şi spună părerea, să emită o judecată de valoare, la fel cum şi autorul poate să-şi susţină cauza.

Trebuie să vii la cenaclu aşa cum te duci la teatru sau la un concert, trebuie să vii şi să plăteşti pentru actul cultural la care asişti

EPH: Crezi că Ringul de vorbe ar putea deveni o sursă consistentă de venituri pentru organizatori sau alte scopuri te-au făcut să te implici în acest proiect?

G. V.: Este deja o sursă de venituri. Aşa a fost conceput şi aşa mi se pare normal să fie. Orice eveniment cultural, în care desfăşori o activitate, depui eforturi, investeşti timp şi chiar şi bani, trebuie să-ţi aducă un profit minim, altfel faci acte de caritate şi mai bine te duci să plantezi un pom. Literatura nu e un fel de paria a societăţii. La un autor nu trebuie să vii din milă şi să-i acorzi atenţie. Trebuie să vii la cenaclu aşa cum te duci la teatru sau la un concert, trebuie să vii şi să plăteşti pentru actul cultural la care asişti. Bineînţeles, noi intenţionăm să facem de fiecare dată un act de calitate, pentru că altfel altă dată nu mai vine publicul – la fel ca la un concert, dacă omului nu-i place, spune că a fost un concert naşpa, nu mai vine a doua oară. Vrem să organizăm evenimente reuşite, şi până acum cel puţin observ că desfăşurarea ediţiilor a fost evolutivă, nu involutivă.

EPH: Ce ne mai poţi spune despre editura pe care vrei s-o înfiinţezi?

G. V.: Da, chiar am de gând să fac editura şi cred că-i necesar. Vreau să aibă două structuri bine definite, atât una în format clasic, cât şi una virtuală, care să fie complementară şi care s-o promoveze pe cea clasică. La fel am văzut-o chestia asta şi în Franţa şi în Spania. O să mizez foarte mult pe sprijinul lui Andrei Ruse să inovăm modul de prezentare pentru o carte. Cred că asta este şansa unei cărţi, să fie promovată prin intermediul videoclipurilor şi a evenimentelor care se adaptează la nevoile actuale ale cititorului.

[calul lui Gelu Vlaşin @ Telciu]

EPH: Îţi câştigi existenţa din scris?

G. V.: Hai să spunem că îmi câştig existenţa şi din evenimente culturale, pentru că am învăţat lucrul ăsta călătorind prin lume. Mi-am dat seama că trebuie să-ţi priveşti limitele în faţă şi să-ţi dai seama la un moment dat dacă poţi să faci diferenţa dintre limită şi limitare. Eu cred că limitele pot fi depăşite şi cred că un autor poate să trăiască din scris dacă ştie la un moment dat să-şi capaciteze scriitura. E adevărat că la noi nu există deocamdată instituţia agentului literar, e adevărat că ar trebui să existe structuri bine definite pentru ca un autor să ajungă într-o fază în care să semneze doar nişte contracte de reprezentare. Dar cred că vor veni şi timpurile respective, ideea mea e sa-mi deschid şi o instituţie de genul ăsta, de reprezentare a autorilor, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Reţeaua Literară a plecat la drum ca un experiment de promovare a autorilor români la nivel internaţional. Nu trăiesc doar din scris, am şi alte activităţi conexe, complementare, dar asta pentru că îmi doresc un anumit standard de viaţă, dar sper să ajung la nivelul de a trăi numai din scris aşa cum mi s-a întâmplat în afară, unde spre exemplu o conferinţă era între o jumătate de oră şi o oră, iar onorariul pentru conferinţă era de 500 de euro. Eu cred că acelaşi lucru ar trebui să se întâmple şi în România. Eu sper să realizez cu Cristina un tip de poetry performance, într-un spaţiu public, de o oră şi jumătate, iar la sfârşitul spectacolului să primim onorariul de 1.500 de euro. Eu cred că se poate.

EPH: Ce reviste literare de limbă română apar în Spania? Ne poţi recomanda câteva nume de scriitori de limbă română din Spania pe care-i apreciezi?

G. V.: În afară de mine, nu. Glumesc! Din păcate, punctul ăsta de vedere, Spania nu este chiar o zonă reprezentativă. În afară de ceea ce s-a întâmplat în trecut, îl avem pe Dan Munteanu Colan, profesor universitar, un tip extraordinar, un traducător foarte bun, la fel cum îl avem pe fostul director al Institutului Cervantes din Bucureș, unul dintre traducătorii cei mai autorizați de limbă română. Sigur că mai există în Spania âţiva tineri autori care încep să-şi facă simţită prezenţa, și aici i-aș putea include pe Mirela Vlaica, și pe Cornel Drinovan, fostul redactor șef de la revista Origini, care de altfel a șreușit să-și publice o carte. Mai sunt încă mulți tineri care, cred eu, în următorii ani vor reuși să confirme, publicându-și cărțile în Spania.

Scriitorul ca entitate şi-a pierdut respectul cuvenit într-o societate bazată foarte mult pe câştigul imediat şi speculaţia mercantilă

EPH: Cât de diferit este statutul scriitorului în România faţă de cel din Spania?

G. V.: Foarte diferit. Aşa cum spuneam la un moment dat, scriitorul ca entitate şi-a pierdut respectul cuvenit într-o societate bazată foarte mult pe câştigul imediat şi speculaţia mercantilă. Scriitorul român este marginalizat teribil, este acel om pe cale de dispariţie sau cel puţin asta încearcă să lase de înţeles sistemul şi societatea. Scriitorul în Spania este foarte respectat, este invitat la toate evenimentele socio-politice şi culturale, mai mult sau mai puţin oficiale, are posibilitatea să primească drepturile de autor şi le primeşte fără nicio problemă. Societatea drepturilor de autor din Spania este recunoscută şi reuşeşte să monitorizeze într-un mod exemplar tot ce se petrece în mass-media, astfel încât autorul respectiv să-şi cunoască drepturile fără probleme. Să ne gândim numai la faptul că aproape fiecare localitate din Spania are un concurs de literatură. Nu există o localitate cât de cât reprezentativă din Spania care să nu aibă un concurs de literatură şi un astfel de concurs înseamnă şi un premiu minim de 3.000 de euro. Un premiu naţional de literatura înseamnă de la 100.000 de euro în sus. Sunt o mulţime de premii naţionale care îşi merită statutul: un premiant sau un nominalizat, un finalist, primeşte o mulţime de propuneri de editare, semnează un contract pe 2-3 ani şi primeşte în avans, înainte de a scrie un rând, zeci de mii de euro, doar în ideea că va scrie cândva o carte. Sunt altele condiţiile, sunt susţinuţi oamenii care scriu, pentru că – nu-i aşa? – sunt nişte artişti în sine şi ar trebui să ne gândim şi noi că prin artă un popor, o naţie reuşeşte să evolueze şi să nu ne batem joc de oamenii valoroşi pe care-i avem şi să-i împingem să plece prin alte părţi, cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei şi exemplele sunt nenumărate.

EPH: Ce crezi despre rivalitatea literară din România? Există un anumit fair-play între scriitori?

G. V.: Sigur că există rivalitate, a existat dintotdeauna, ea există şi în afară. În ciuda tuturor micilor şi marilor conflicte din lumea literară vie, ceea ce constat este că valoarea este respectată. Există certuri inevitabile, orgolii nemăsurate, artiştii în genere şi scriitorii cu preponderenţă sunt uneori nişte fiinţe insuportabile în anumite ipostaze, totuşi respectul valorii primează, indiferent de certuri şi orgolii, când vine vorba să valorizezi un autor, îl valorizezi ca atare. Dincolo de animozităţile personale şi dincolo de faptul că nici n-ai vrea poate ca persoană să-l mai vezi în faţa ochilor, dar ca autor îl respecţi şi-l valorizezi ca atare.

E o mare greşeală să-ţi imaginezi că la 24-25 de ani tu eşti un autor gata format, să poţi să-ţi pui o etichetă de scriitor care a confirmat

EPH: Am observat în ultimul timp o înverşunare a autorilor tineri faţă de Mircea Cărtărescu – care crezi că este cauza acesteia?

G. V.: Sigur, există o anumită înverşunare, şi asta pentru că lui Mircea Cărtărescu i se pregăteşte ceva. Şi când spun că i se pregăteşte ceva, mă gândesc la ce i s-a întâmplat la un moment dat bietului Eminescu. Într-un fel, eu nu văd nimic rău în virulenţa asta, şi aici este un semnal de alarmă – un om care vine din zona artisticului, din zona literaturii, care vine cumva aproape impus, la nivel de receptare mai ales din partea tinerilor, are reversul medaliei, pentru că tinerii sunt în general recalcitranţi şi rebeli şi atunci nu acceptă nimic impus de sistem.

Mircea Cărtărescu este fără-ndoială unul dintre cei mai importanţi autori români. Sigur că a impus un canon, sigur că ceea ce a făcut el prin intermediul cenaclului Litere a însemnat deschiderea unui alt fel de receptare a literaturii române. Eu îmi aduc aminte cu mare drag de tot ceea ce s-a întâmplat acolo, aş putea spune că m-am format în cenaclul de la Litere şi acolo s-au format toţi ceilaţi care în timp au confirmat. Mă refer aici la prima generaţie, Cezar-Paul Bădescu, Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, trecând la cel de-al doilea nucleu de la litere cu Paul Cernat, unul dintre criticii importanţi ai generaţiei tinere, trecând apoi pe la Cecilia Ştefănescu, Ioana Nicolaie, Răzvan Þupa care a trecut şi el la un moment dat pe acolo şi mulţi alţii care la rândul lor au confirmat. Sigur că este foarte greu de acceptat, în societatea asta care promovează virulenţa şi nonvaloarea, un autor puternic, care vine cu un nivel de scriitură care nu este chiar pe înţelesul tuturor şi mă refer aici la Orbitor. Dar n-ar trebui să uităm poeziile pe care le-a scris Mircea Cărtărescu şi care sunt extraordinare. Pentru a judeca un autor în ansamblul valoric, trebuie sa-i studiem şi să-i înţelegem întreaga operă, chiar este o operă şi nu neapărat să ne oprim la ce a însemnat Levantul, care este un monument fără exagerare în literatura română contemporană, să mergem mai departe să vedem ce s-a întâmplat cu celelalte poezii, să trecem apoi prin proza cu care a debutat şi care eu zic că a însemnat ceva – Travesti şi să ajungem astăzi când scrierile lui sunt traduse în numeroase ţări. Sigur că tinerii au o anumită frustrare: frustrarea celui care îşi doreşte cu orice preţ să ajungă recunoscut dintr-o dată. Este o meteahnă generalizată în sistemul românesc şi asta o să ducă la decadenţa multor tineri autori. Stau de vorbă cu mulţi dintre ei şi încerc să le spun că e o mare greşeală să debutezi înainte de vreme, cum spun eu; e o mare greşeală să-ţi imaginezi că la 24-25 de ani tu eşti un autor gata format, să poţi să-ţi pui o etichetă de scriitor care a confirmat. În Occident, asta ar fi de hazul tuturor, să spui că eşti un scriitor consacrat la 25 de ani – acolo eşti băgat cu adevărat în seamă după 35 de ani, când ţi-ai format un stil personal, ai publicat nişte cărţi şi ai avut ceva de spus. Asta e o greşeală a celor foarte tineri care se grăbesc şi deja sunt unii ajunşi acum la 30 şi ceva de ani care ( nu dau exemplul acum doar al lui Ianuş) îşi reneagă propriile scrieri – au parcurs o etapă existenţială şi s-au pripit. Nu mă refer aici la cei care au 27-28 de ani, dar sunt unii care la 17 ani, la 19 ani, au deja două cărţi publicate. Am parcurs cărţile respective şi sunt infantile, să mă ierte bunul dumnezeu, dar sunt de-a dreptul deplorabile. Unii oameni organizează concursuri şi tabere de creaţie prin tot felul de localităţi no name în ideea chipurile (nu Chipurile lui SGB J ) de a promova tineri autori. Oamenii care fac lucrul ăsta nu au niciun fel de simţ al responsabilităţii, pentru că distorsionează grav mentalul unor tineri care ajung să creadă că ceea ce scriu ei este ieşit din comun.

EPH: Ce îţi displace la literatura actuală?

G. V.: La literatura actuală, culmea, nu-mi displace nimic. Sunt foarte încântat de ceea ce se întâmplă cu scriitorii tineri, care sunt superdezinhibaţi, nu mai au nimic din încorsetarea şi încrâncenarea scriitorilor care vin din epoci trecute, au o imagistică debordantă, reuşesc să depăşească registrele clasice de scriitură, ajung să experimenteze foarte mult. Ce nu-mi place, şi asta nu vizavi de literatura care se scrie ci vizavi de ceea ce se întâmplă cu ea, este lipsa totală de creditare la nivel instituţional. E o mare greşeală, dincolo de alte metehne cu care se confruntă societatea. Eu cred că dacă un parlamentar român ajunge să spună “noi în parlament facem legi, nu poezie”, de parcă poezia ar fi un fel de pierdere de timp, un lucru decadent, un fel de n-ai cum să faci altceva, nu te pricepi la nimic şi atunci ajungi să faci poezie… Dacă un parlamentar ajunge să spună lucrul ăsta este un fapt foarte grav, descalificant pentru el în primul rând şi pentru instituţia pe care o reprezintă şi cred că ar trebui urgent să fie reabilitat statutul de scriitor în România şi pe urmă să ne gândim să ne promovăm în afară. Dacă nu suntem în stare să ne promovăm literatura înăuntru, cu atât mai greu, sau chiar imposibil, va fi s-o facem în afară.

EPH: În ce priveşte revistele literare online, le preferi pe cele la care se practică o selecţie atentă a textelor şi autorilor, nu mulţi ajungând în final să fie publicaţi, sau cele unde oricine îşi poate vedea texul publicat (cum e poezie.ro) dar având per total o calitate mai slabă?

G. V.: Eu cred, sigur, că oricine poate să publice orice. Din păcate însă, este foarte prost înţeleasă libertatea de opinie şi de exprimare. Nimeni nu mai are simţul măsurii şi al valorii. Este de apreciat orice intenţie a unei reviste literare de a publica autori, dar este inadmisibil ca autorii respectivi să ajungă să creadă ca ceea ce scriu ei chiar este o operă literară. Trebuie făcută o selecţie foarte atent, aşa cum procedăm noi de pildă, dând posibilitate oricui să se exprime în spaţiul său personal, pe pagina proprie, dar având foarte mare atenţie să promovăm numai ce este de valoare. Cred că ce se întâmplă pe poezie.ro ar putea să se transforme într-un lucru bun dar asta tot aşteptăm de ani de zile. Toţi scriitorii tineri au trecut într-o fază incipientă pe acolo, numai că sistemul de valorizare pe poezie.ro se bazează pe gaşcă, pe faptul că ai câţiva prieteni printre editori, îţi pun o steluţă şi un comentariu favorabil şi gata. Asta e o altă meteahnă a societăţii, de a merge pe micuţa gaşcă, este fundamental greşit tot ce se întâmplă acolo şi nu fac altceva decât să creeze dezechilibru şi false principii. Bineînţeles că în timp, oamenii încep să-şi dea seama, să se discearnă anumite lucruri, dovadă înfiinţarea Clubului Literar la care s-a ajuns prin migrarea multor valori autentice de pe poezie.ro. La fel s-a întâmplat şi cu Rocultura, şi cu FDL, oameni care s-au desprins din zona aceea mecanică şi indefinită, încercând să construiască altceva, să creeze platforme autentice pentru valorizarea autorilor buni.

[Darius Andrei Vlaşin]

EPH: Ce loc din România te inspiră cel mai mult?

G. V.: Tranzbordare. Este locul care nu figurează pe nicio hartă din lume şi locul unde m-am născut eu. Dacă ar fi să fac vreodată o descriere a raiului, fără exagerare, aşa ar trebui să arate. Naturaleţe fabuloasă, o zonă cu un aer venit parcă din alte lumi. Bineînţeles că mă leagă multe amintiri de acel loc, bunicul meu care mă ducea sus pe ciuci să văd piatra din lună, fascinaţia nopţilor când stăteam pe iarba prospăt cosită şi priveam cerul, un asemenea cer cum n-am mai găsit, sincer, pe nicăieri altundeva. La fel cum nicăieri n-am găsit dimineţile acelea de vară cu nenumăratele triluri ale zburătoarelor din zonă, sau privind de pe terasa casei părinţilor ploile torenţiale care ni se păreau de-a dreptul fabuloase.

Nu mai era moartea sumbră şi întunecoasă cum am descris-o în anumite poeme. Era ca un fel de împăcare cu sine, un fel de curcubeu al simţirii

EPH: Ai scris câteva versuri interesante despre moarte în  Poemul Turn. Când şi cum îţi imaginezi că vei muri?

G. V.: Murim de fapt în fiecare zi. Sunt lucruri care se petrec cu noi în fiecare clipă. Cred că moartea în sine, dincolo de starea de întunecime pe care o descriam la un moment dat, poate fi şi altceva. Am descoperit şi latura frumoasă a morţii, şi asta mi-a descris-o bunica mea, care s-a născut în satul lui Coşbuc, în Hordou şi care trăieşte în Podirei – ea mi-a explicat ce înseamnă să fii deasupra lumii. Mă întâmpina şi îmi spunea “bine ai venit deasupra lumii”, şi chiar asta era senzaţia când ajungeam în Podirei. Bunica mea îmi povestea despre moarte altfel şi vizualizam moartea la un moment dat într-un altfel de colorit de cum eram eu obişnuit. Nu mai era moartea sumbră şi întunecoasă cum am descris-o în anumite poeme. Era ca un fel de împăcare cu sine, un fel de curcubeu al simţirii. N-aş fi crezut că o să înţeleg moartea în felul ăsta, ca pe o înălţare dar, din ce mi-a povestit bunica, mai ales în ultimii ani, am înţeles că moartea poate să fie şi altfel. Şi dincolo de moartea citadină, ce se petrece în fiecare zi, vine un moment în care moartea este doar o împăcare cu sine.

EPH: Ne mai poţi dezvălui câteva dintre proiectele tale actuale?

G. V.: În afară de faptul că îmi mai doresc copii… Sunt foarte multe: cu Reţeaua Literară, editura virtuală şi cea în format clasic, cu instituţia agentului literar, îmi doresc să transform acel loc miraculos din Tranzbordare, aparţinător zonei Telciului – Telciu care este identificabil pe hartă şi care poate să confirme spusele mele, îmi doresc să transform acel loc într-un punct de referinţă cultural, atât naţional cât şi internaţional. Am creat Pensiunea Vlaşinilor tocmai în ideea de a o transforma într-un centru cultural. Am început prin întâlniri între prieteni şi am ajus să mă gândesc acum deja la taberele de creaţie din vară şi, mai mult decât atât, îmi doresc ca acestea să devină o constantă. Nu numai creaţie literară – vreau să aduc şi sculptori, pictori, muzicieni. Chiar vreau să ajung într-o ipostază în care să realizez conexiuni între arte şi să ne cunoaştem mai bine între noi, pentru că am constatat din păcate cu tristeţe că mulţi autori tineri nu cunosc ce se întâmplă în muzica tânără, aşa cum foarte mulţi muzicieni nu ştiu ce se întâmplă în arta plastică tânără. Vreau să schimbăm opinii, impresii, să ne îmbogăţim unii pe alţii în felul acesta, vreau să organizez constant întâlniri de genul ăsta la Telciu. Am deja sprijinul unui om extraordinar, primarul de acolo, care mi-a fost şi coleg, un om tânăr, dinamic, care înţelege cultura aşa cum i-ar sta bine oricărui om care reprezintă o instituţie publică din România. Din păcate însă, sunt puţini oameni de genul ăsta şi să sperăm că-l putem clona pe primarul din Telciu, pentru a avea mai mulţi oameni care să sprijine cultura.

Ayla reprezintă de fapt întruchiparea tuturor femeilor din lume. Ayla reprezintă splendoarea aproapelui tău

EPH: Este ciclul de poeme ayla mult mai optimist decât tot ce-ai publicat până acum?

G. V.: Este perceput aşa pentru că este o carte de dragoste. Ayla reprezintă de fapt întruchiparea tuturor femeilor din lume. Ayla reprezintă splendoarea aproapelui tău. Ayla pentru mine înseamnă Criss și cartea asta i-o dedic în întregime…

Cred că este receptată din acest punct de vedere ca o scriitură, o poezie mai optimistă decât ce am scris până acum. Dar în realitate, ayla este de fapt doar o carte de dragoste. Este normal, o carte de dragoste n-ar avea cum să fie percepută ca pesimistă. Nici n-ai avea cum să scrii despre dragoste în alt fel.