Am fost şi sunt un veşnic călător [I]

[interviu cu Gelu Vlaşin]

de Cristina Nemerovschi

Un rol important l-a avut minimalismul francez, pe care am ajuns să-l cunosc foarte bine şi care şi-a lăsat o amprentă puternică asupra scriiturii mele, atât în prima carte cât şi în următoarele

EgoPHobia: La ce vârstă ai scris primele versuri? Ţi le mai aminteşti?

Gelu Vlaşin: Ştiu doar atât: pe la vreo şapte ani, cotrobăind ca orice puşti curios prin sertarele ciudate ale unui dulăpior din camera părinţilor mei, am descoperit un teanc de scrisori – exact în sertarul în care n-ar fi trebuit să umblu, pentru că întotdeauna era închis. De data asta, cineva uitase cheia în sertar şi mai mare fericire pe un copil nu era decât să încerce să facă ce nu avea voie sa facă. Aşa am deschis sertarul şi am găsit scrisorile. Erau scrisori de dragoste pe care ai mei şi le scriseseră în perioada în care taică-miu era plecat la Cluj, la şcoală, şi maică-mea rămăsese cu mine, un bebeluş mic. Erau atât de frumoase şi atât de pline de simţire încât efectiv nu am putut să-mi revin multă vreme de atunci, mai ales că înăuntrul lor erau foarte multe versuri. Mai târziu mi-am dat seama că nu erau versurile lor, ci compilaţii din Eminescu, Minulescu, Bacovia, Labiş şi alţi autori. Dar simplul fapt că erau acolo a însemnat un foarte mare impact asupra mea. Ştiu că la puţine zile după întîmplarea asta, m-am apucat de scris. Am scris primele versuri – bineînţeles, dedicate părinţilor mei.

EPH: Pe la şapte ani, deci?

G. V.: Da, cam pe la şapte ani. Consacrarea mea ca poet a venit pe la 14 ani. În clasa a 8-a fiind, mai mereu rezervă pentru olimpiada la literatură, s-a întâmplat să se îmbolnăvească protagonistul, cel care mergea mai mereu şi nu făcea mare brânză, dar profesoara avea o empatie specială pentru tipul ăla, un creţ roşcovan şi urâcios. Aşa m-am trezit împins de la spate şi trimis la olimpiadă. Am câştigat faza pe judeţ şi am ajuns la faza pe ţară. A fost o uimire pentru toţi, dintr-o dată, eterna rezervă reuşea să confirme, mai ales că, la olimpiadă, ce mi-a trecut mie prin cap, eseul respectiv l-am făcut în versuri – toată lucrarea. Că o fi avut legătură nu subiectul, că n-o fi avut, eu am avut inspiraţia de a scrie totul în versuri. Trebuie să recunosc totuşi că eram, cred, cam pe lângă subiect.

Cam asta a fost prima etapă a existenţei mele literare.

EPH: Ce autori îţi plăceau în perioada în care ai scris primul volum?

G. V.: În primul rând, scriitorii americani. Am dat într-o antologie de autori americani peste T. S. Eliot, Ezra Pound; eram cumva conectat cu ei şi datorită întîmplărilor afective, care de altfel au generat Tratat la psihiatrie.

Pe lângă aceştia, un rol important l-a avut minimalismul francez, pe care am ajuns să-l cunosc foarte bine şi care şi-a lăsat o amprentă puternică asupra scriiturii mele, atât în prima carte cât şi în următoarele. Despre minimalismul francez îi povesteam în acea perioadă lui Alexandru Matei, într-o întâlnire pe care am avut-o în casa Angelei Marinescu, cu Domnica Drumea şi alţii. Alexandru Matei a fost foarte fascinat de povestea mea cu minimalismul francez, pe vremea aia nu prea ştia decât foarte puţină lume de el, ba chiar la un moment dat Ion Bogdan Lefter spunea într-un articol că minimalismul nu există, am avut o mică polemică pe această temă. Cert este că Alexandru Matei a devenit un fan al acestui curent – a făcut şi un master, a fost cu o bursă in Franţa pe o specializare în minimalismul francez. Minimalismul francez m-a inspirat în toate manifestările sale – nu doar în literatură, ci şi în arte plastice, eu având de pe atunci senzaţia că pentru a reuşi să laşi ceva cu adevărat în urma ta, trebuie să faci conexiune între muzică, culoare şi cuvânt. Întotdeauna am încercat în poeziile mele să realizez acest fel de conexiuni.

[Gelu Vlaşin @ Cafe Deko Bucureşti]

EPH: Premiile primite pentru Tratat la psihiatrie au fost importante în evoluţia ta literară?

G. V.: Da şi nu. Au fost importante, pentru că, la fel ca orice premiu, îţi dă o stare specială, îţi cresc nişte aripi fictive şi ai sentimentul că zbori. Dar în scurtă vreme, am stat şi m-am gândit, am reflectat… M-am întâlnit la un moment dat şi cu nişte scriitori din afară, care mi-au spus: “uau, premiul Uniunii Scriitorilor, premiu pentru debut, înseamnă că tu câştigi foarte mulţi bani”… Atunci mi-am spus – stai aşa, cum adică? Ãştia erau din Franţa şi Belgia. „Păi da, la noi un autor care debutează şi primeşte un premiu naţional, în afara faptului că editurile se înghesuie ca să semneze un contract cu el, primeşte pentru drepturile de autor suficient cât să poată sta liniştit”.  Când le-am spus că am primit 50 de euro (sau 100, nici nu mai ştiu cât era), au făcut ochii mari şi m-au întrebat în cît timp am scris cartea. Le-am spus că în doi ani. “Păi şipentru munca ta de 2 ani tu câştigi 50 de euro?”. Zic: nu chiar, că am mai câştigat încă unul de 50 de euro… Şi aşa atunci, dintr-o dată, mi-au căzut aripile, m-am dezumflat şi tot aerul ăla proapăt din jurul bucuriei debutului devenise dintr-o dată îmbâcsit. M-am gândit ce dracu’ fac eu… Cam aşa a venit şi decizia mea de a pleca. Trebuia să cunosc altceva ca să am măcar un termen de comparaţie. Câmpia Iberică, Cervantes şi Don Quijote mă fascinau, pe undeva îmi identificam trăirile cu ale celebrului personaj. Au fost mai multe întâmplări până la urmă care m-au făcut să iau decizia asta.

Nu cred în ipostaza în care tu, aflat într-un alt spaţiu, devii ataşat sută la sută de acest spaţiu şi nu mai poţi, la nivel de scriitură, să te întorci înapoi

EPH: Texte de-ale tale au fost traduse în mai multe limbi, dar continui să publici doar în română. Ai încercat să scrii în spaniolă? Dacă da, ai publicat?

G. V.: Am încercat să scriu şi chiar am scris în spaniolă, n-am publicat pe nicăieri texte scrise direct în spaniolă, dar amicii mei iberici au avut ocazia în ipostaze particulare să mă asculte rostindu-mi poeme scrise direct în limba spaniolă. Nu ştiu dacă sunt bune, dacă sunt interesante, ei au fost încântaţi şi m-au încurajat să scriu în spaniolă. Consider că ar fi însemnat să-mi trădez starea, să încerc să-mi mimez trăirile, pentru că nu cred în ipostaza în care tu, aflat într-un alt spaţiu, devii ataşat sută la sută de acest spaţiu şi nu mai poţi, la nivel de scriitură, să te întorci înapoi. Aş putea să scriu în spaniolă, dar nu cred că asta e menirea mea. Aşa cum nu cred într-o traducere, de altfel bună, făcută de un român în limba spaniolă, în limba engleză sau franceză, pentru că n-ai cum să faci o traducere foarte bună dacă nu eşti nativ, dacă nu stăpâneşti toate dedesubturile limbii respective. La fel, nu cred nici în scriitura direct într-o altă limbă, pentru că, chipurile, ţi-a venit dintr-o dată inspiraţia ancestrală şi nu poţi să te debarasezi de ea. E mai degrabă un moft – cei care au făcut lucrul ăsta au făcut-o conjuctural şi majoritatea şi-au amintit într-în final al existenţei că afectivitatea lor se află acolo în locurile în care s-au născut. Chiar şi Eugen Ionescu s-a debarasat spre final de lucrul ăsta care înseamnă scriitura într-o altă limbă.

Nu numai elevii sunt desprinşi de realitate, de poezia actuală, ci mai ales profesorii, ei sunt principalii vinovaţi, sunt cei mai refractari la ceea ce înseamnă scriitură

EPH: Ai încercat să scrii un roman? Sau nu trădezi poezia decât pentru cel mult însemnări şi eseuri?

G. V.: Încă n-am încercat să scriu un roman, deşi sincer s-au acumulat idei şi chiar şi texte. Consider însă că mai am de făcut nişte paşi – nu mă hazardez aşa brusc să părăsesc genul care m-a consacrat, doar în ideea că este la modă. Pentru că, ştim cu toţii, actualmente se vorbeşte despre poezie ca despre o secvenţă moartă a literaturii şi este total fals – poezia există şi subzistă şi trăieşte prin autorii de bună calitate. E adevărat că proza a devenit mai vizibilă, şi datorită amalgamului de mercantil apărut pe piaţa românească, a cărţilor care au înlocuit treptat maculatura venită din Occident – Sandra Brown, Dan Brown, cărţi de genul ăsta. În afară de asta, editurile promovează mai mulţi autori de proză, în ideea că cititorii se îndreaptă mai mult spre nuvele şi roman şi mai puţin către poezie. Experimental vorbind, există însă foarte mulţi oameni şi în special tineri care ar dori să citească poezie, dar nu este promovată suficient. În primul rând, din cauza sistemului de învăţământ, care a rămas atât de mult în urmă – promovează exclusiv poezia cu formă fixă. Am avut câteva recitări, turnee în licee prin ţară şi surpriza a fost de proporţii când elevi de clasele a 10-a, a 11-a m-au întrebat dacă asta este poezie – ei fiind obişnuiţi numai cu cea cu formă fixă, cu rimă. Asta e foarte grav, pentru că nu numai elevii sunt desprinşi de realitate, de poezia actuală, ci mai ales profesorii, ei sunt principalii vinovaţi, sunt cei mai refractari la ceea ce înseamnă scriitură. Extrapolând, ajungem şi la scriitorii care au rămas undeva în secolul trecut dacă nu mai rău şi nu înţeleg că lucrurile care se întâmplă acum în literatura noastră sunt o raportare la ceea ce se întâmplă în literatura universală, la ceea ce se întâmplă în lume. Se cramponează, se încorseteaza în formule epigonice, şi apar peste noapte nişte bieţi oameni (nu am cum să le spun altfel) care îşi imaginează că poezia trebuie să se nască dintr-o dragoste absolută, rimă, şi tot ce a însemnat romantism, clasicism. E ca şi cum te-ai îmbrăca în armură şi scut şi ai ieşi pe stradă, pretinzând că eşti un om normal şi că trăieşti în lumea de azi fară probleme. Sunt grafomani care scriu tone de maculatură, un epigonism de cea mai joasă speţă şi îşi imaginează că sunt autori importanţi. Mai rău, publică foarte mult şi sunt edituri care acceptă, de dragul unor sume, să le publice cărţile.

Sunt grafomani care scriu tone de maculatură, un epigonism de cea mai joasă speţă şi îşi imaginează că sunt autori importanţi

EPH: Publică şi pe Reţeaua Literară astfel de texte?

G. V.: E adevărat că se publică şi aşa ceva, dar Reţeaua Literară îşi propune şi zic eu că şi reuşeşte să devină formator de opinie. Sunt deja 5.000 de membri înscrişi, fiecare îşi are pagina lui personală, în care poate scrie ce vrea, nu intervenim acolo. Dar textele care într-adevăr sunt valoroase sunt promovate în pagina principală a Reţelei şi de acolo sunt transmise pe mail tuturor membrilor din Reţea– dintr-o dată, 5.000 de oameni primesc textele promovate. În felul ăsta, eu cred că începem să devenim formatori de opinie, pentru că e necesar aşa ceva. Bineînţeles că la început am avut reacţii acide, ni se reproşa că promovăm în special autori tineri în detrimentul celor în vârstă, şi le-am spus că poezia respectivă, a lor, nu este poezie valoroasă. Sigur, ei pot scrie pentru ei, fără probleme, astfel de poezii dar fără a avea pretenţia de a fi recunoscut în branşa scriitoricească şi fără pretenţia că ai ceva de spus. Au fost în total vreo 165 care s-au retras, oameni care n-au înţeles că literatura adevărată are puţine în comun cu scriitura lor şi s-au considerat ofensaţi şi discriminaţi.

EPH: Cum s-a născut conceptul volumului Tratat la psihiatrie – fiecare poem să poarte numele unei tulburări psihice?

G. V.: S-a întâmplat foarte firesc. La un moment dat, după o puternică decepţie afectivă, am ajuns într-o stare în care îmi imaginam că sunt foarte bolnav şi eram atât de preocupat de mine, de ce mi se întâmplă, încât am pus mâna pe cărţi de specialitate. Cartea care mi-a căzut prima dată în mână a fost un tratat de psihiatrie al Universităţii din Oxford. Când am citit prima parte, mi-am zis: “Dumnezeule, sunt bolnav… Sunt bolnav rău de tot”. Am ajuns pe la jumate aşa şi mi-am zis: “Gata, nu mai am nicio scăpare”. Găseam acolo exemple şi simptome şi m-am gândit: am şi psihoze, şi fobii… În ultima parte a tratatului m-am mai liniştit, iar apoi m-am calmat de tot, mi-am dat seama că sunt normal şi că totul e în regulă iar aşa numitele boli psihice nu sunt altceva decât apanajul unor autosugestii pe care noi le dezvoltăm în timp, datorate unor întâmplări existenţiale, nimic altceva. Aşa s-a născut ideea cărţii, constatând că de fapt eu am parcurs toate etapele descrise în acest tratat de psihiatrie. De fapt, titlul iniţial al cărţii chiar aşa a şi fost, Tratat de psihiatrie. L-am schimbat ulterior, domnul Manolescu a primit la un moment dat manuscrisul cu titlul ăsta şi primele poeme publicate în România Literară au apărut cu titlul ăsta. Chiar vorbeam despre Tratat de psihiatrie şi nu Tratat la psihiatrie. Bineînţeles că sunt forme ale unor trăiri, mai ales că am cunoscut şi oameni care au trecut prin stările respective. Am vizualizat trăirile respective şi mi-am dat seama că imaginea asta a bolnavului psihic violent e total falsă. Cei mai bolnavi nu sunt nebunii agresivi, ci ăia tăcuţi, care suferă înlăuntrul lor şi care sunt măcinaţi în interior. Din această cauză, chiar am fost întrebat de ce Tratat la psihiatrie nu conţine poeme mai violente, aşa cum poate te-ai fi aşteptat. Le-am spus că depresia nu e aia în care te arunci pe fereastră sau dai în cap, aia deja e o altă etapă. Depresia e atunci când aluneci aşa, patinezi, derapezi. Poemele nu sunt virulente, nu au violenţă, dar au imagini şi stare, pentru că am trăit chestiile alea şi se spune ca oricine poate să-şi regăsească cel puţin o depresie pe acolo, rătăcită în carte.

[Gelu Vlaşin & Felipe Lopez Aranguren]

Eu mereu promovez ideea asta, că nicio construcţie poetică nu are cum să reziste în timp dacă nu are la bază o trăire iniţiatică

EPH: Cum ai ajuns la deprimism? Mai crezi în manifestul deprimist?

G. V.: Nu cred în manifeste literare în general. A fost aşa o perioadă, de fapt a fost nostim ce s-a întâmplat, aş putea spune. Totul a pornit de la un conflict între mine şi Marius Ianuş, noi eram prieteni pe vremea aceea. Marius Ianuş a publicat un articol în revista Vatra şi m-am trezit, fără să fiu întrebat (deh, orgolii de tineri scriitori) că am fost trecut printre promotorii fracturismului, poet fracturist, etc şi asta m-a înfuriat la culme, mai ales că în discuţiile noastre noi vorbeam despre cu totul altceva, despre anti-sistem, despre dărâmarea găştilor prin individualism. Noi încercam să demontăm optzecismul (considerat ca o gaşcă) prin promovarea individualismului, distrugerea găştilor prin structurarea personalităţii puternice a fiecărui autor în parte. Dintr-o dată, Ianuş mă instalează comod în fotoliul de poet fracturist. Bineînţeles, m-am dezis, m-am certat rău de tot cu Ianuş, şi după câteva săptamâni publicam în Cotidianul manifestul deprimist. ªi de aici conflictul. El a continuat cu manifestul fracturist, eu cu cel deprimist… Consider la un moment dat că ideea mea pornea de la deconstructivismul poeziei şi de la ideea că o poezie nu se poate naşte decât din suferinţă artistică. Eu mereu promovez ideea asta, că nicio construcţie poetică nu are cum să reziste în timp dacă nu are la bază o trăire iniţiatică. Sunt din păcate din ce în ce mai mulţi adepţi ai poeziei construite şi a tehnicizării excesive a poeziei. Nu cred în construcţiile poetice şi dovadă că n-au rezistat în timp nici măcar performanţele vizibile de acest tip ale unor poeţi ca Urmanov pe care i-am cunoscut în faza lor incipientă – drept dovadă este şi ce se întâmplă acum cu Răzvan Ţupa cu care am avut dese conflicte pe tema construcţiei poetice care a ajuns acum în ipostaza în care eu cred că se dezice de construcţiile poetice, deşi susţine ideea ca atare. El foloseşte foarte mult trăirea şi simţirea şi starea şi cumva se dezice de teoriile lui. Nu cred în construcţiile poetice.

[Gelu Vlaşin @ lansarea “soni” de Andrei Ruse]

EPH: Reţeaua literară este unul dintre site-urile literare cu vechime deja. Crezi că promovarea online a ajutat mulţi autori? Ce nume îţi vin în minte acum?

G. V.: Eu cred că a ajutat şi sper să o facă în continuare. Mizez foarte mult pe tinerii autori şi pe faptul că din păcate nu există o alternativă reală foarte puternică şi sper ca Reţeaua Literară să devină o alternativă a formatului clasic de promovare a unui autor. Revistele literare, dacă ne gândim bine, sunt multe pe cale de dispariţie, paginile culturale ale revistelor sunt pline de cancanuri şi lucruri care n-au nicio legătură cu literatura, cu cultura. Dacă suspendarea lui Mutu este o ştire care să apară pe pagina culturală, atunci eu sunt astronaut – şi mai multe şanse am eu să ajung astronaut! Reţeaua Literară a ajuns la 5.000 de membri şi peste 2.000 de vizitatori zilnic din 140 de ţări. Intră şi foarte mulţi din alte ţari, din Spania în special pentru că am promovat acolo foarte mult Reţeaua Literară, dar şi din Franţa, Germania, Statele Unite, Israel, Australia şi încep oamenii să comunice, să facă schimb de e-mailuri, de cărţi şi aşa mai departe. Eu cred că a devenit o platformă importantă de promovare a autorilor tineri, în special. Bineînţeles însă că nu fac nicio discrimare, acolo sunt şi autori în vârstă care au reuşit să-şi formeze contacte în afară. De ce spun în principal pentru autori tineri, pentru că eu am cunoscut – nu doar prin intermediul Reţelei, ci şi prin participarea la diferite evenimente culturale prin ţară – o mulţime de autori foarte tineri care sunt după părerea mea foarte buni şi care vor lăsa ceva cu adevărat în urma lor. Dacă mă gândesc la modul cum a fost promovat SGB, a avut întotdeauna promovare pe Reţeaua Literară, a avut prime-time, ca şi Sorin Despot, oameni care au confirmat, care în ultimii doi ani au reuşit să câştige premiile pentru debut literar al unor autori sub 35 de ani iniţiate de Uniunea Scriitorilor din România şi care au publicat sau vor publica (în cazul lui Despot) manuscrisele la editura Cartea Românească. Sunt doi dintre autorii din Reţeaua Literară care au fost promovaţi şi au confirmat şi mai sunt mulţi alţii care cu siguranţă vor confirma în viitor. Mă gândesc la concursul literar sprijinit de Reţeaua Literară, la început experimental: cum invitatul principal la cenaclul Poeticile Cotidianului al lui Răzvan Ţupa avea voie să-şi aleagă la rândul lui un invitat, un debutant şi cum mie mi-a fost greu să aleg, şi la sugestia lui Răzvan, am lansat acest concurs – m-am gândit că vor veni 10-15 debutanţi şi vom alege de acolo. M-am trezit cu peste 150 de autori tineri din toată ţara. Treaba a devenit serioasă, aşa că l-am rugat pe Alexandru Matei împreună cu Octavian Soviany şi Cosmin Ciotloş şi bineînţeles pe Ţupa să-mi dea o mână de ajutor. După o primă selecţie au rămas 99 şi la un moment dat mi-am dat seama că nu am cum să aleg un singur câştigător şi atunci am făcut două secţiuni, una de poezie şi una de proză. Au rămas câte 7 finalişti pentru fiecare secţiune. Finaliştii de la poezie au fost invitaţi în grup la Poeticile Cotidianului şi a ieşit o seară foarte frumoasă, au fost peste 100 de participanţi care n-au plecat dezamăgiţi, textele au fost foarte bune. Câştigătoarea aleasă de juriu este o elevă de 17 ani din Balş, o localitate din Judeţul Olt, Lăzara Elena Gabriela. Pe locul doi a fost Andrei Dósa, care a primit sufragiile publicului şi a fost notat cu cele mai multe puncte de către public. La proză s-a întâmplat la fel, de data aceasta într-o ediţie specială la Ringul de Vorbe. Mi-am propus să-i promovez şi pe ceilalţi finalişti – nu doar pe câştigători, care vor debuta în volum la una dintre editurile importante, chiar şi la Cartea Românească, foarte interesată e adevărat în special pe partea de proză – şi am de gând să editez o antologie după Tabăra de Creaţie de la Telciu unde vor fi invitaţi în vară în august la diverse evenimente care se vor întâmpla acolo, creative writing, workshop-uri. În toamnă vom edita şi antologia respectivă. Încercăm să facem câte ceva pentru autorii tineri şi cred că o să se simtă, se simte deja.

Am fost şi sunt un veşnic călător

EPH: Eşti vicepreşedintele Federaţiei Asociaţiilor Române din Spania, dar te implici în diverse proiecte desfăşurate în România (Ringul de vorbe, Pensiunea Vlaşinilor).

Unde locuieşti de fapt? În România sau în Spania?

G. V.: Am fost şi sunt un veşnic călător. Locuiesc in România, actualmente, la București, cu soția mea Cristina și cu puștiul meu Darius Andrei în vârstă de 6 luni jumate dar sfârșiturile de săptămână le petrecem la Telciu (Bistrița-Năsăud) la Pensiunea Vlașinilor. În acelaşi timp pot fi găsit şi la Madrid sau Barcelona. Îmi place să călătoresc, sunt un călător, fireşte pentru asta trebuie să şi ştii să călătoreşti.

[Gelu Vlaşin]

EPH: Don Quijote Rătăcitorul pare o colecţie de corespondenţe între care se strecoară pagini de jurnal. Este, sau doar ai dorit să pară că e?

G. V.: Hai să spunem că este o mixtură de întâmplări petrecute pe teritoriul iberic şi reflecţii despre ce se întâmplă în literatură pentru că apar şi câteva pasaje, pagini, în care vorbesc despre asta. Hai să spunem că poate fi privit şi ca un jurnal. E structurat ca un fel de compilaţie de imagini şi trăiri. Bineînţeles că nu este un roman, nu este proză, ci exact ceea ce trebuie să fie: o carte în care povestesc întâmplări şi gânduri pe care le am vizavi de anumite lucruri.

EPH: Am remarcat că ai folosit fragmentul DoDu made by Wayfalua ca single care să atragă atenţia asupra volumului Don Quijote Rătăcitorul, deşi nu e neapărat reprezentativ pentru conţinutul acestuia. A fost o întâmplare sau ai încercat să-i determini pe unii indivizi interesaţi de can-can-uri să-i devină cititori?

G. V.: Nu, cred ca a fost un fragment luat la întâmplare, nu neapărat reprezentativ, mai degrabă un fragment în care am câteva destăinuiri vizavi de ce mi s-a întâmplat mie pe parcursul unor ani, într-un interval de ani, dar nu l-am ales voit, special ca să incit vreun cititor. Dacă aş fi ales un alt pasaj, cu siguranţă s-ar fi întâmplat acelaşi lucru – dacă aş fi ales pasajul în care vorbeam despre un loc foarte drag mie din apropierea Gibraltarului, s-ar fi spus că vreau să incit un alt fel de cititor, să fac un fel de jurnal de călătorie, la fel cum s-ar fi întâmplat dacă aş fi pus un fragment din deprimismele literaturii române.

EPH: Acest volum a fost promovat şi printr-un trailer, marca Andrei Ruse. Intenţionezi să continui colaborarea cu el şi pentru promovarea următoarelor tale cărţi?

G. V.: Cu siguranţă. Andrei, în afară de faptul că este un tânăr autor important (a debutat cu poezie şi imediat a publicat un roman, pregăteşte acum un alt roman, eu cred că mult mai bine structurat şi mai bine scris) este şi un promotor cultural care se pricepe să facă un marketing cultural, la noi există foarte puţini oameni care se pricep la lucruri de genul ăsta. Din păcate el trebuie să se împartă între ipostaza de om de marketing cultural şi autor, ar fi fost genial dacă s-ar fi putut ocupa doar de marketing cultural – ar fi fost extraordinar să avem cât mai mulţi oameni de tipul ăsta, pentru că are imaginaţie şi intuiţia necesară pentru a promova literatura de bună calitate. O să colaborez deci fără niciun fel de problemă în continuare, sper eu pe termen lung.

Eu şi cărţile le consider ca pe proprii copii – fiecare carte s-a născut dintr-o altă întâmplare existenţială, alte trăiri

EPH: Am citit un interviu în care anunţai că vei avea o fetiţă căreia voiaţi să-i spuneţi Maya. Între timp am aflat de venirea pe lume a lui Darius Andrei Vlaşin. Când ai aflat că de fapt vei avea băiat şi cum ai reacţionat?

G. V.: E vina medicilor care la ecografia de la 5 luni ne-au anunţat cu surle şi trâmbiţe că vom avea o fetiţă. Fetiţă a fost până în luna a 7-a; bineînţeles, noi am continuat să-i cumpărăm lucruri de fetiţă şi să-i spunem poveşti de fetiţe. La un moment dat m-a sunat Cristina când eram în ţară, eram nerăbdător, aşteptam veşti, ea tocmai fusese la ecograf şi mi-a dat vestea asta: “Nu ştiu dacă o să te bucuri sau să te întristezi, dar Maya de fapt nu e Maya – o să avem un băieţel”. Fireşte că primul impact a fost bulversant, noi aveam totul pregătit pentru fetiţă, inclusiv numele. În două-trei zile am revenit cu picioarele pe pământ, am început să ne gândim la bebe ca la un băieţel, am schimbat numele – mie îmi plăcea foarte mult Darius, fiind fascinat de tot ce înseamnă Persia şi regele perşilor, iar Cristinei îi plăcea numele Andrei (de fapt a şi visat, înainte de a mă cunoaşte pe mine că va avea un băiat pe nume Andrei) şi aşa i-am dat numele Darius Andrei.

Noi iubim mult copiii şi ne-am dorit foarte mult un copil, un copil care schimbă radical tot ce înseamnă existenţă, un copil care îţi dă peste cap anumite principii şi te face să te gândeşti altfel la tot ce există şi îţi aduce o mare bucurie pentru că e un miracol… şi nu o spun aşa dulceag sau mai ştiu eu cum, dar un copil înseamnă foarte mult, şi pentru cine poate să înţeleagă acest lucru, cu siguranţă nu o să fie nicio surpriză că rostesc cuvintele astea.

EPH: Cât de importantă este pentru un poet această schimbare – să devină părinte? Crezi că îşi va pune amprenta asupra tuturor creaţiilor tale viitoare?

G. V.: Cred că da. E o întâmplare atât de puternică şi atât de miraculoasă, încât deja îşi pune amprenta asupra creaţiilor mele, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată când am scris o altă carte. Eu şi cărţile le consider ca pe proprii copii – fiecare carte s-a născut dintr-o altă întâmplare existenţială, alte trăiri şi are alt filon etic, altă retorică. Cu siguranţă, venirea pe lume a lui Darius Andrei îşi va pune amprenta asupra scriiturii mele viitoare şi chiar ne mai dorim şi alţi copii.

EPH: Te inspiră muzica pe care o cântă Cristina, soţia ta? Compuneţi împreună? Cum decuge o zi din viaţa unei familii de artişti?

G. V.: Prima dată, ca să fiu sincer, m-am îndrăgostit de vocea Cristinei. Eu mă aflam la Madrid şi nişte amici din Bistriţa mi-au propus un proiect şi anume poeziile mele să fie cântate. Au găsit un compozitor simpatic, foarte bun zic eu, şi o voce şi mi-au trimis o mostră cu un poem cântat. Am rămas fascinat total ascultând poemul cântat, atât de fascinat de vocea respectivă încât am ţinut să aflu cine este. Eu eram ascultător de jazz, ştiam lume din zona asta a muzicii, eram prieten cu Anca Parghel, participam frecvent la concerte şi m-a consternat că n-am recunoscut vocea, mi se părea straniu că n-am recunoscut-o. Aşa am aflat că ea, Cristina, este profesoară de muzică la un liceu din Bistriţa. Mi s-a părut foarte tare, şi ajuns la Bistriţa doream neapărat să o cunosc. Eram alături de prietenii respectivi şi am văzut în plan îndepărtat o persoană de sex feminin cântând – deja a fost o empatie din prima clipă. Am întrebat cine este şi am aflat că este fata care mi-a cântat poemul. Din acel moment, n-am mai auzit explicaţiile lor, dădeam din cap şi mă uitam numai la Cristina. De atunci cam tot aşa se întâmplă. Sunt mereu fascinat, are o voce extraordinară şi o provoc mereu să-mi cânte. Acum am şi pretext, de când cu puştiul, o rog să ne cânte ceva. Dacă pe mine m-ar mai refuza, atunci când este vorba să-i cânte puştiului nu poate spune nu, aşa că reuşesc cu ajutorul lui Darius să o seduc şi să o conving să ne cânte. La un moment dat, rămas singur cu Darius, a trebuit să mă adaptez şi să cânt şi eu. Eu mai cânt, dar numai în ipostaze intime, când sunt singur. M-am tot gândit ce să-i cânt şi mi-am adus aminte de Melc, melc codobelc… i-a plăcut atât de mult cântecul, încât acum adoarme numai cu ea – chiar mă ceartă Cristina ca acum puştiul nu mai adoarme decât cu Melc, melc codobelc, cântată cu vocea mea tărăgănată şi lipsită de inflexiuni. Mimează şi el, ca şi cum ar cânta… de la 4 luni şi ceva.

Relaţionarea noastră artistică este teribilă, ne completăm, ea are foarte multe idei de proiecte muzicale. Ne gândim să reluăm ce am făcut în Spania, acele poetry performances, în locaţii mai mult sau mai puţin convenţionale, în spaţii publice şi cred că în curând vom face asta – vom relua activitatea artistică. Bineînţeles că nu am de gând să îl las pe Darius Andrei să rateze niciun recital de-al Cristinei.

Internetul ăsta e cu două tăişuri: dacă nu ştii să-l foloseşti, devine periculos, devine stăpânul tău – dacă ştii însă să-l foloseşti, avantajele sunt nenumărate

EPH: Ca scriitor şi animator cultural eşti foarte prezent pe internet (pe diverse site-uri literare, ai blog, eşti pe twitter şi facebook,..). Ţi s-a întâmplat să-ţi doreşti să renunţi, considerând că de fapt pierzi pe internet timp preţios pe care l-ai putea investi altundeva (scris, citit, familie,…)? Dacă da, ce te-a făcut să nu te retragi?

G. V.: Internetul ăsta e cu două tăişuri: dacă nu ştii să-l foloseşti, devine periculos, devine stăpânul tău – dacă ştii însă să-l foloseşti, avantajele sunt nenumărate. Eu nu consider că-mi pierd timpul. Aveam o perioadă de noctambulism, eu dorm în general foarte puţin noaptea, aşa m-am obişnuit de multă vreme, iar orele alea mi le pierdeam inutil, în manifestări bahice sau la taclale cu aşa zişi amici că deh, nu foarte multă lume e dispusă la 2 noaptea să stea să-ţi asculte teoriile literare. Ei, şi Internetul e devenit compensatoriu şi mi-a umplut un gol nocturn pe care l-aş fi pierdut oricum inutil. Activităţile mele internautice se desfăşoară noaptea, ştiu ce fac şi nu aş renunţa şi nu cred că internetul a devenit stăpânul meu ci, pe anumite segmente, eu am devenit stăpânul lui. Cum e aia cu Stăpânul inelelor…

Cred că ajungem în ipostaza de înălţare, de senzaţie de zbor fără să fie nevoie să ne ancorăm cu disperare în cutume

EPH: Ce părere ai despre încreştinările bruşte şi cumva exagerate ale unor poeţi precum Urmanov sau Ianuş? Crezi că ţi s-ar putea întâmpla şi ţie aşa ceva?

G. V.: Nu ştiu ce să zic. Ţi se poate întâmpla la un moment dat să fii lovit în moalele capului, la propriu sau la figurat. N-aş vrea să cred că lucrurile astea au devenit totuşi un leitmotiv şi un fel de modă în România ultimilor 20 de ani. Dintr-o dată, vedem preşedinţi de ţară care se închină la toate mănăstirile, inclusiv Monseigneur Iliescu (dacă-i spun aşa, probabil c-o să-mi acorde o medalie) care era un ateu convins, s-a trezit că participă la întâlniri monahale şi îşi face cruci formale. Nu prea cred în lucrurile astea. Cred însă în tot ceea ce se petrece cu noi la un moment dat la nivel de simţire, la nivel de trăire. Chiar îi spuneam unui prieten: eu cred în divinitate, dintr-un motiv foarte simplu – din orgoliu. Nu mă pot împăca cu ideea că sunt descendentul unei maimuţe. Atunci prefer ideea asta, mai generoasă, mai liniştitoare la nivel de orgoliu. Dar n-aş putea să cad în fanatismul ăsta, pe de o parte exagerat, pe de o parte mimat. Nu vreau să spun că oamenii ăstia au virat brusc către religie pentru că asta a fost menirea lor, dar mai ales artiştii au hipersensibilitatea asta în faţa întâmplărilor existenţiale încât derapează adesea, şi atunci derapările de tipul ăsta duc spre ideea de compensare, care poate să vină sub diverse forme: din alcool, droguri, de pe plan erotic sau religios. Sunt oameni care s-au îndreptat înspre zona mistico-religioasă. Treaba lor, deşi devin prea puţin credibili: în momentul în care tu ai perorat şi ai fost abandonat “în braţele diavolului”, apoi să susţii dintr-o dată că ai devenit un bun creştin. Fireşte, se întâmplă şi lucruri miraculoase. Eu cred însă cel mai mult în ceea ce se petrece în sufletul fiecăruia, cred în vibraţiile pe care noi le percepem în momentul în care ne întâlnim unii cu ceilalţi şi empatizăm şi mai cred că ajungem în ipostaza de înălţare, de senzaţie de zbor fără să fie nevoie să ne ancorăm cu disperare în cutume şi în sferi ancestrale. Eu cred că înălţându-te deasupra lumii constaţi în acel moment că lumea eşti tu. Tu, fiind deasupra ta, realizezi ce înseamnă existenţa ta şi cât de important este să laşi ceva în urmă, să faci ceva cu adevărat important şi să nu-ţi pierzi timpul în decriptări axiologice şi eclectisme desuete şi interpretări ale religiei ca şi cum ar fi singura şansă de supravieţuire în societatea actuală.

Eu cred că înălţându-te deasupra lumii constaţi în acel moment că lumea eşti tu

EPH: Răzvan Ţupa vorbea despre generaţia postumă a poeziei actuale, referindu-se la Constantin Virgil Bănescu şi George Vasilievici. Cum ai primit vestea dispariţiei celor doi poeţi?

G. V.: Eu vreau să spun că nu accept titulatura asta de “dispariţie”, pentru că ei n-au dispărut, n-au plecat nicăieri, ei sunt aici printre noi. Nu cred în ipostazele astea denumite generic, “dispariţie” şi „moarte”. De altfel nici n-am fost la înmormântarea lor, pentru că nu cred în tot ce înseamnă materialitatea asta distrusă şi introdusă în zona întunericului. Eu cred că ei sunt printre noi, a rămas imaginea aceea pe care o aveam despre ei. Rememorez amintiri foarte frumoase cu ei, în special cu Virgil, faţă de care am fost foarte apropiat. Eu nu procedez cum văd că s-a procedat şi se procedează în lumea literară, dintr-o dată Nichita n-a mai fost atât de apropiat celorlalţi, “s-a dus dincolo”, şi dintr-o dată au apărut o mulţime de prieteni care se laudă că au stat la masă cu Nichita, au băut un pahar cu Nichita, au vorbit nu ştiu ce cu Nichita. La fel văd că se întâmplă şi cu Virgil şi cu Vasilievici, dintr-o dată mulţi şi-au amintit cât de prieteni au fost şi cum au petrecut amintiri de neuitat. Consider o ipocrizie treaba asta, la fel şi uimirea aia sufocantă şi lacrimile revărsate în ipostaza apropierii de cimitir. Pe mine nu mă şochează veştile de tipul ăsta, consider că e o simplă întâmplare petrecută în existenţa lor, au fost, sunt şi vor rămâne aici. Pe mine stridenţele cu care sunt anunţate dispariţiile astea mă fac chiar să zâmbesc, sincer.

EPH: De care dintre volumele tale de poezii te simţi cel mai ataşat?

G. V.: De fiecare. Aşa cum spuneam, e ca şi cum ar trebui să alegi la un moment dat dintre cei 4 copii pe care îi ai. E foarte greu, mai ales atunci când iubeşti copiii. La fel şi eu, iubesc poezia şi îmi este foarte greu să aleg. Mi-e greu să spun că o carte mi-e mai dragă decât cealaltă. Fiecare carte îşi are locul în existenţa mea, cărţile şi scriitura mea s-au născut de fiecare dată din alte simţiri, trăiri şi nu am vreo preferinţă pentru o carte anume.

#
continuarea acestui interviu poate fi citită aici