Ce fel de intelectuali publici? “Alternativele” “elitei”

de Ana Bazac

Notaţiile de faţă legate de cartea Idolii forului. De ce clasa de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici (coordonatori Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, Bucureşti, Corint, 2010) vin puţin cam târziu. Deja există în Observatorul cultural recenzia dlui Andrei Cornea, în 22 polemicile dlui Andrei Cornea şi a dl. Cristian Teodorescu, la fel articolul cu adresă al dlui Bernard Noghiu, la fel recenzia dlui Paul Cernat, la fel articolul doamnei Alina Mungiu-Pippidi din România Liberă, preluat de http://idolii.com, după cum există şi recenzia doamnei Gabriela Creţu pe blogul http://www.gabrielacretu.ro, şi toate comentariile la toate aceste articole şi după cum, fireşte, există postările de pe site-ul oficial al cărţii (şi, probabil, alte recenzii pe care, din păcate, nu le cunosc). Ce elemente doresc să adaug la ideile din criticile de mai sus?

Înainte de toate, că focalizarea pe diferenţa dintre intelectualii „enciclopedişti” şi cei „specialişti” are o semnificaţie care nu trebuie să scape. Numeroase comentarii au simţit nevoia să se oprească asupra a ce înseamnă intelectual ca atare. De ce asta? Pentru a-şi explica mai bine poziţiile pro sau contra uneia sau alteia dintre părţi.

În ce mă priveşte, cred că intelectualul este individul care dovedeşte că stăpâneşte instrumentele intelectuale (analiză, sinteză, raţionamentul logic, concepte) prin modul cum se raportează la existenţă. Intelectualul nu este neapărat public, adică nu intervine neapărat în agora pentru a transmite modul cum interpretează el fenomenele sociale şi pentru a dialoga public despre aceste fenomene. Dar dacă el problematizează sarcinile activităţii sale de tehnician/specialist/lucrător/funcţionar, dacă trage concluzii dincolo de aceste sarcini şi dacă visează la alternative ale soluţiilor tehnice, el este intelectual. Ca urmare, într-adevăr există şi universitari, din păcate, şi nu numai posesori a n diplome şi masterate, care nu sunt intelectuali, după cum există şi neposesori de diplome care au o atitudine intelectuală faţă de viaţă. În acelaşi timp, intervenţia în spaţiul public şi puterea de influenţă intelectuală (adică „a aduce comunităţii un serviciu pe plan moral”, Alina Mungiu-Pippidi, Adevărata trădare a intelectualilor (I)”, http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/adevarata-tradare-a-intelectualilor-i-191391.html) nu presupun neapărat susţinerea unor valori de tip iluminist – deşi intelectualul modern este rezultatul acestor valori – ci a oricăror valori care îi servesc şi servesc intereselor politice şi economice dominante, indiferent de culoarea acestora. Căci, indiferent de ce valori susţine, intelectualul public este convins că aduce un serviciu de asanare morală, nu?

Şi eu cred că autorii diriguitori ai volumului ar fi trebuit să-şi precizeze mai bine termenii. Dacă nu au făcut-o, este pentru că astfel mesajul textelor ar fi fost bruiat iar logica acestora ar fi condus, poate, la concluzii în răspăr cu acest mesaj. Iar mesajul, foarte explicit, de-altfel, spune că intelectualii publici de tip conservator explicit sau pro-Băsescu/pro-PDL, care au dominat până acum, ar trebui să fie înlocuiţi cu intelectuali aparţinători de alternativa PSD-PNL. Tocmai deoarece miza volumului este substituţia persoanelor (şi a culorii politice) în locul privilegiat al vocii intelectuale publice, deci dislocarea monopolului puterii de intelectual public din perspectiva unui aliat pe faţă şi/tacit de până acum, autorii nu au criticat cu argumente nici punctele de vedere susţinute de intelectualii publici dominanţi şi nici cele susţinute de clasa politică în întregime: consonanţa şi continuitatea între echipa „tradiţională”, în funcţiune, şi echipa doritoare să-i ia locul sunt evidente. Ambele echipe sunt legate de clasa politică în întregimea ei, indiferent de ce aripi anume ale acesteia. Iar faptul că argumentele eventualelor contradicţii dintre echipe lipsesc este dovada, deloc măgulitoare, a precarităţii intelectualităţii instrumentelor folosite de către unii autori: căci argumente înseamnă a merge până la capătul posibil al raţionamentului legat de proiectele politice dominante exprese sau sugerate şi a da propriul proiect şi propria perspectivă; adică a demonstra teoretic de ce acest proiect propriu şi această perspectivă proprie sunt mai bune decât cele ale adversarului.

Degeaba a vorbit dl. Vasile Morar despre frumuseţea morală a tradiţiei iluministe de intelectual – tradiţie pe care o susţin (şi pe care, cum am văzut, o susţine şi doamna Mungiu-Pippidi) – şi despre valorile morale care dau seamă de „unitatea morală a unei vieţi”, dacă nu a legat aceste lucruri de tema volumului la care a participat: iar această legătură presupune nu numai a depăşi descrierea morală a unor persoane (indiferent cât de importante ca intelectuali sunt acestea), ci şi a releva contradicţiile şi limitele poziţiilor care au fost caracterizate ca doar de „stânga culturală”. Analiza trebuie totdeauna contextualizată, fireşte, dar oare numai gânditori aparţinători acestei stângi culturale pot fi descrişi sub specia unităţii morale a vieţii lor şi a generozităţii sub semnul căreia au propulsat cunoaşterea? Şi oare nu este insuficient a da astăzi drept contramodel la „idolii forului” o „stângă culturală” ce se mulţumeşte să lucreze în umbra conservatorismului social-democrat? Căci dacă nu se condamnă, şi teoretic şi practic (cum cere un intelectual de stânga cum este Claude Karnoouh, Capitalismul, critica marxistă şi subiectul istoric astăzi, http://revistacultura.ro/blog/2010/03/capitalismul-critica-marxista-si-subiectul-istoric-astazi/), „structurile economice şi politice” care au făcut posibile toate fenomenele urâte pe care le deplânge cu lacrimi de crocodil social-democraţia actuală, este oare această social-democraţie altceva decât un partener politic şi de alternanţă al celui mai apăsat conservatorism, şi mai este oare „stânga culturală” altceva decât un blând bavardaj intelectualist ce acoperă comoditatea şi suficienţa unei stime de sine beneficiare a privilegiilor de a aparţine unei „stângi” emasculate, moarte şi integrate în establishment? Mesajul de Dinu Păturică este mult prea strident pentru a fi elegant.

Ce valori au opus autorii volumului celor de tip conservator pe care mulţi analişti notabili (ca Gáspár Miklos Tamás, demult deja) le-au sesizat deschis la mulţi intelectuali români de astăzi? Sunt oare toţi autorii adepţi ai valorilor iluministe şi, în orice caz, cum s-a manifestat această asumare? Au criticat ei cu argumente o poziţie sau alta, concretă, a conservatorismului reprezentat de tripticul încriminat? Nu, căci o asemenea critică ar fi dus inexorabil la evidenţierea unei continuităţi şi comunităţi de valori între acest conservatorism şi cel al criticilor săi.

Înţepăturile efectuate în presa culturală de către aceşti „specialişti” ce se oferă să fie noii ideologi de serviciu ai viitoarei prezumtive puteri reprezintă oare altceva decât o critică aluzivă – focalizată pe personaje politice, şi nu pe filosofii politice –, mult gustată în perioada anterioară lui Decembrie 1989 dar denotând impotenţă nu numai practică, ci şi teoretică? Sondajele sociologilor „critici” ai conservatorismului în funcţiune reprezintă oare altceva decât oferta unor înfometaţi de a se vinde eficient?

Ceea ce reproşez cărţii şi, implicit, unor autori care sunt doritori să ia locul eminenţelor cenuşii într-o dezirabilă, pentru ei, nouă configuraţie a puterii este că nu au venit niciodată – şi nimic din ceea ce au scris în carte sau oricând înainte nu atestă că ar fi venit – cu o alternativă la conservatorismul explicit. Au înfierat ei tendinţa de bigotism impusă societăţii româneşti post 1989? Au protestat ei vreodată împotriva aberaţiei de a vorbi la modul actual despre „Casa regală” şi despre „Regele…” în România care este, prin Constituţie, o republică? Nu au contribuit ei din plin la ceea ce acelaşi Karnoouh a numit proiectul de amnezie naţională (Anticomunismul – boala capitalismului senil, http://revistacultura.ro/blog/2010/07/anticomunismul-boala-capitalismului-senil/#more-2441)? Au combătut ei vreodată procesul apăsat prin care aleşii neamului, inclusiv şi, poate, mai ales cei din „opoziţia” actuală şi doritoare de ciolan, au încălcat şi încalcă principiul transparenţei şi al controlului democratic al conducătorilor? I-au persiflat ei vreodată pe traseiştii partidelor şi i-au criticat vreodată pe cei corupţi din partidele pe care le doresc la conducere? Au atacat ei privilegiile – din care s-au înfruptat cot la cot cu aceia pe care vor să-i alunge din prim-planul ideologic – şi care sunt cel mai evident semn nu numai al tipului de ţară pe care îl permanentizează ci şi al moralităţii lor elementare? Nu cumva au tăcut toţi mâlc, înregimentându-se în atacul dement şi plictisitor împotriva unei singure persoane şi a unui singur guvern? Şi nu cumva focalizarea pe o persoană şi pe un singur guvern reprezintă corespondentul vulgar al „nivelului înalt” al criticii idolilor din perspectiva mediocrităţii „specializate”? Nu cumva liberalismul şi social-democraţia profesate de autori conţin semnificative elemente de conservatorism implicit? Nu este oare teza cărţii – opoziţia dintre intelectualul specialist şi cel „enciclopedic” – o mască a unui „conflict ideologic neasumat” (Paul Cernat, Intelectualii publici între societate şi putere (II), http://www.observatorcultural.ro/Intelectualii-publici-intre-Societate-si-Putere-(II)*articleID_23968-articles_details.html)?

Din păcate pentru „clasa mijlocie a spiritului”, răspunsul la întrebările de mai sus nu o susţine. Iar oprobiul pe care mi-l trezesc cântăreţii entuziaşti ai acestei clase este determinat nu numai de acest răspuns, ci şi de faptul că ei nu şi-au folosit instrumentele intelectuale pentru a o face, adică nu au gândit şi nu au argumentat cauzele, consecinţele şi semnificaţiile sistemice ale fenomenelor sociale izolate pe care le-au studiat de-a lungul timpului. Şi cred că, astfel, ei au abdicat nu doar de la calitatea de intelectual public, ci, cumva, chiar de la aceea de intelectual.

Chiar de intelectual? Da, dacă nu uităm că autorii înşişi, prin articolul dlui Aranyosi, de exemplu, au sugerat că triada incriminată, având mult mai puţine producţii cotate ştiinţific, nu prea poate să acceadă la calitatea de intelectual.
Dar haideţi să rămânem la problema intelectualului public, aceea urmărită de fapt în carte. Dl. Mircea Flonta, propunând distincţia intelectual public – intelectual specialist (deşi cei doi termeni nu sunt opuşi în nici un fel, de aceea dl. Shafir a propus mai corect modelul intelectualului public care nu ar trebui să devină funcţionar public, iar Introducerea a vorbit despre antagonismul dintre intelectualul specialist şi cel „enciclopedic”), a considerat (corect) că spaţiul public nu trebuie acaparat doar de „literatură şi artă, filosofie speculativă, eseu şi critică a culturii”. Desigur. Dar au intervenit oare intelectualii specialişti în spaţiul public, şi au făcut-o oare pentru mize importante şi în mod semnificativ?

Aş dori ca această recenzie să nu fie luată drept susţinere a „idolilor”. Nici pe departe. (Dar îmi permit să observ că 1) importanţa traducerilor din Platon şi Heidegger şi a studiilor dlui Gabriel Liiceanu referitoare la aceştia nu trebuie minimalizată în faţa unor articole ISI şi 2) caracterul public al intelectualului nu este neapărat rezultatul excelenţei sale profesionale ci, pur şi simplu, al consonanţei dintre discursul său şi interesele majore ale aşezării politice. Sigur că acest caracter este şi rezultatul alegerii efectuate de către intelectual, dar dacă se presupune că mulţi luptă să devină intelectuali publici, de ce totuşi doar unii ajung să fie? Tocmai datorită consonanţei menţionate: iar pentru raporturile politice este eficient ca modelul ideologic oferit publicului să fie cel mai radical posibil într-un anumit moment, tocmai pentru ca să poată exista variante mai slabe care să nu primejduiască, însă, sistemul. Din acest motiv, prestigiul intelectual cel mai mare după 1989 a fost conferit nu gânditorilor animaţi de spirit liberal care dezvăluiau cum se încălcau principiile europene de nondiscriminare şi egalitate în faţa legii, ci promotorilor gândirii conservatoare.

Dar asta nu înseamnă că la umbra acestora nu au înflorit şi reprezentanţii celorlalte curente la modă. Aici aspiraţiile de tip iluminist, inclusiv efortul de a îndrăzni să concepi alternative sociale, au fost acoperite de cântarea virtuţilor omnipotente ale proprietăţii private şi ale votului. Nu s-a manifestat consecvenţă faţă de principiile liberale sau social-democrate, eroice autrefois, ci, dimpotrivă, aliniere tacită la conservatorism. Dar, aşa cum apare şi la unii autori din carte, această poziţie mi se pare a fi mai nocivă decât conservatorismul declarat tocmai pentru că a confiscat imaginea de intelectual respectabil, imun exceselor (deşi tocmai excesele sunt cele care arată aripile intelectualului), şi astfel sprijină mai eficient punctul de vedere conservator.

Răspunzând lui G.M. Tamás care a simţit şi el că mesajul subliminal al cărţii este dorinţa autorilor şi a curentelor reprezentate de ei de a lua locul intelectualilor publici români în funcţie („Un delict de opinie”, 22, 20 iulie 2010, http://www.revista22.ro/un-delict-de-opinie-polemici-8604.html), coordonatorii au repetat că „ideea de baza a cărţii este lărgirea discursului ideologic şi a participării sociale la discuţiile intelectuale. Nici pe departe să ceară “rotarea cadrelor””. A doua parte a răspunsului ar fi adevărată dacă autorii ar fi tratat critic şi propriile prezumţii şi prestaţii: deoarece numai astfel şi-ar fi legitimat ei pretenţia. Iar tratarea critică ar fi însemnat să spună ce au adus şi aduc ei înşişi în spaţiul public românesc, prin ce îl pot ei îmbogăţi în mod real. Altfel, la ce bun să se mai adauge unii, nu prea diferiţi de vocea dominantă, la zumzetul făcut de formatorii de opinie? Numai de dragul de a adăuga mai multă impresie de pluralism discursului ideologic postdecembrist?

Pe de altă parte, într-adevăr, într-adevăr intenţia autorilor nu este aceea de a-i înlocui deplin pe cântăreţii timpurilor, ci doar de a-i împinge puţin mai încolo pentru ca să încapă şi ei în loja VIP-urilor ideologici. Căci, cu excepţia dlui Gabriel Andreescu, nici unul dintre autori – şi nu îi am în vedere atât pe cei foarte tineri şi dedicaţi abroad exclusiv cercetării şi propriei ascensiuni academice – nu a susţinut constant şi concret, în scris şi prezenţă publică, valori realmente liberale ca separarea statului de biserică, respingerea ideilor fetiş, desacralizarea autorităţilor tradiţionale. Din acest punct de vedere, există de-altfel o contradicţie între curajul dovedit al domnului Andreescu şi poziţia celor care (dl. Daniel Barbu, dl. Vasile Morar) – secondându-l pe Petre Roman în tentativa de a convinge populaţia să voteze încă un partid parlamentar amestec de social-democraţie şi liberalism şi jumulitor de banilor publici– şi-au urmărit, mai agresiv sau mai comod, interesul de a ocupa o nişă confortabilă în spaţiul birocratic universitar. Acest caracter contradictoriu al cărţii ar fi trebuit să nu scape doamnei Gabriela Creţu şi nu numai.

Astfel încât studiile doamnei Mona Momescu, domnilor Lucian Năstasă Kovacs, Gabriel Andreescu, Alexandru Matei şi, lăsând aici la o parte unghiurile politice care se întrevăd – sau lăsând la o parte stridenţele (Marx, reprezentant al kitsch-ului intelectual, Caius Dobrescu, p. 57) –, ale domnilor Stelu Şerban, Marius Ghilezan, Adrian Gavrilescu, Caius Dobrescu, reprezentând investigaţii de calitate, interesante şi importante, n-ar fi trebuit, poate, să „legitimeze” prezumţia simplistă a „răului” reprezentat de intelectualii pro PDL-Băsescu. Dar, dacă volumul stă sub argumentul că acest „rău” politic ar fi adeverit şi de lipsa de profesionalism sau de slăbiciunea generată de cantonarea în eseu şi critică a culturii şi că „alternativa” ar consta într-o „clasă de mijloc” doritoare să se afirme (Michael Shafir, Sorin Adam Matei, Daniel Barbu, István Aranyosi, Mircea Flonta, Bruno Ştefan, Vasile Morar), aceasta se întâmplă deoarece învingătorii din cadrul raportului de forţe profund dintre autori au impus deturnarea către prezumţia lor a unei probleme cardinale a societăţii şi intelectualităţii româneşti actuale: aceea a continuităţii, şi nu doar a discontinuităţii, între valorile susţinute de către liberalism şi social-democraţie şi, pe de altă parte conservatorism.

Tocmai continuitatea – şi nu doar timiditatea intelectualilor liberali şi social-democraţi în faţa dominanţei vocale a conservatorilor, şi nici numai dorinţa lor de recunoaştere socială – a dus la tăcerea lor în faţa valorilor conservatoare. Şi nu numai în ultimii ani. De exemplu, puterea bisericii şi a religiilor asupra statului a început imediat după 1989. Lăsând la o parte firavele excepţii gen Gabriel Andreescu, „liberalii” sau „reprezentanţii stângii culturale” nu şi-au asumat poziţia lui Cato ce Bătrân de a repeta mereu în arena publică ce înseamnă încălcarea separaţiei dintre stat şi biserică. Nici unul dintre aceşti „challengeri” ai intelectualilor publici nu a arătat niciodată ce înseamnă a vorbi, într-o republică, de „Regele Mihai” etc. Am re-amintit aici doar aspecte asupra cărora teoria liberală şi cea social-democrată convin că reprezintă tendinţe de tip conservator.

Desigur că nu este cazul să confundăm conservatorismul intelectual cu regimul fascist, dar comportamentul actual al intelectualilor liberali şi social-democraţi români faţă de conservatorii publici este analog atitudinii forţelor politice şi guvernelor liberale şi social-democrate europene faţă de puterea nazistă de dinainte de al Doilea Război Mondial: aşa cum această putere a fost considerată ca urmând să facă greul pentru a scăpa Europa de pericolul de opoziţie radicală de stânga şi, de aceea, până la declanşarea războiului ca atare guvernele liberale şi social-democrate au fost nişte aliaţi cuminţi, cârtind doar uşor dar cu superioritate, aşa şi intelectualii liberali şi social-democraţi români post 1989 au acceptat de la început ideile ofensive de tip conservator şi s-au aşezat, într-un fel sau altul, în trena acestor idei. Faptul că din preajma alegerilor parlamentare din 2008 în anul alegerilor prezidenţiale din 2009 şi până la apariţia cărţii în iunie 2010 a avut loc o focalizare pe critica lui Traian Băsescu nu este echivalent defel cu opoziţia la ideile de tip conservator. Nici anticomunismul nu a fost deconstruit, nici haloul de ambiguitate ce învăluie spaţiul public românesc. Iar cuvântul de ordine al cărţii este – încă o dată, lăsând la o parte valoroasele studii menţionate mai sus – o continuare a antibăsescianismului şi doar o pseudo contraofensivă la conservatorism. De fapt, dl. Alexandru Matei chiar arată că este vorba, astăzi, mai degrabă despre căutarea celor care îi critică pe intelectualii publici de tip conservator de a deveni şi ei un brand (p. 156), dar că problema nu mai este aceea de „a echilibra o balanţă cu talerele aflate pe acelaşi nivel, de o parte şi de alta a unei unităţi de măsură”, ci de „a recunoaşte în primul rând că monopolul aparţine acum discursului-marfă” (p. 158).

Deşi ne confruntăm cu o apetenţă sensibil egală a conservatorilor şi liberalo-social-democraţilor pentru locul de intelectual public şi înalt vandabil, eu cred că fără să vorbim de motivaţiile fundamentale ale comportamentelor – valorile asumate –, e greu să înţelegem continuitatea sau amestecul unor aspecte ale acestor comportamente. Iar acest amestec este surprins şi de o recentă critică a dlui Andrei Pleşu la modul în care anticomunismul (care nu este numai al conservatorismului, ci, cum s-a văzut şi se vede, şi al liberalismului şi social-democraţiei) poate fi maculat de „o exprimare stângace” (obsesii xenofobe, „grosolănie, lipsă de tact şi precaritate a exprimării”, „Până şi o idee bună poate fi compromisă de o formulare stângace”, Adevărul, 28 iulie 2010, http://tismaneanu.wordpress.com/2010/07/28/patriotism-sincer-versus-obsesii-xenofobe-un-articol-de-andrei-plesu/).

Aşa cum în 20 de ani am tot asistat la „pupat Piaţa Independenţei” între politicieni conservatori, liberali, social-democraţi, mai mult sau mai puţin migratori şi reşapaţi, aşa şi această continuitate a unor valori, legată de dislocarea idealurilor şi, în acelaşi timp, de căutarea punctelor de sprijin, este rezultatul apartenenţei comune a intelectualilor de orientări diferite, dar în cadrul mainstream, la condiţia birocratică a intelectualului ca atare şi la asumarea dorinţei de ascensiune socială. De aceea, majoritatea intelectualilor reprezentaţi de volumul discutat aici nu a criticat defel inconsistenţa poziţiei conservatoare (adică nu i-a pus argumentele sub semnul întrebării), iar avertismentele doamnelor Alina Mungiu-Pippidi şi Monica Macovei au fost trecute sub tăcere. Cea mai inadmisibilă a fost lipsa de reacţie a intelectualilor conservatori, liberali şi social-democraţi la problema endemică pentru societatea românească a privilegiilor obţinute copios şi transformate în „drepturi legale”, inclusiv în paradisurile autonomiei universitare deformate.

Dacă, pe scurt, nu se poate vorbi de opoziţii reale în cadrul luptei „respectabile” pentru hegemonie culturală pe care o ilustrează volumul, nu pot încheia fără să repet o întrebare ale cărei răspunsuri dezmint greu teza continuităţii pusă mai sus: dacă, în fond, fiecare tabără are propriul public-ţintă ce resimte ca drog necesar trecerile sub tăcere avansate de propriul „far călăuzitor”, care este miza acestei lupte? A ocupa locul viorii întâi? A impune, subtil şi apăsat totodată, gândirea unică?