Spuma de cireșe

de Alexandru Potcoavă [România]

for the English version please click here

            Frunzele plopilor fluierau mărunt, răsucite de vântul cald al lui iulie. Dincolo de şirul înalt al copacilor, rambleul de pământ şi piatră spartă borduit sus cu firul strălucitor ca argintul al şinelor de tren trecea ca un val de apărare cu un capăt în Timişoara şi celălalt în Şag Timişeni. Dincoace de trunchiurile fusiforme, livada de cireşi a lui Juliska neni, sora lui Adel Halle, îşi cocea în soare ultimele fructe din acel an.
 

            Încă de dimineaţă, Juliska neni şi Juliana sosiseră aici cu o trăsură, ca să pregătească totul pentru prânz. Atunci vorbiseră să ajungă şi Adel cu bătrâna Lanyi.
            Pentru început, Juliana adună un braţ de uscături şi ridică o piramidă. Urma să-i dea foc şi să îngroape cartofi în jarul peste care vor sfârâi frigăruile.

            Ca desert, Juliska neni bătea spumă de cireşe într-un castron uriaş.

            – Unde sunt maică-ta şi bunică-ta? Acuşi e prânzul! se miră Juliska neni, învârtind de zor telul.

            – Acuşi vin şi ele! o asigură fata. Numai să termine mama prăjitura cu mere.

            – Ce prăjitură? Nu i-am spus că fac eu…

            – Ba da, dar a zis că nu poate să vină ea cu mâna goală!
 

            Liniştea livezii, cu fondul monoton al foşnetului de plopi întorşi spre soare şi vânt, era tulburată din când în când de vocile trecute ca printr-un strat gros de vată ale celor câţiva soldaţi români. Nu departe, în plin câmp, aceştia supravegheau munca unei grupe de prizonieri sovietici scoase la săpatul cartofilor.
 

            Şi tot ca prin vată crescu zumzăitul uniform care se apropie transformându-se într-un tunet continuu. Pe cerul transparent apărură sute de cruciuliţe. Dârele de condensare arătau că veneau dinspre Belgrad iar, în faţa lor, Timişoara aştepta împăcată lovitura de graţie, ca un animal măreţ – şi tocmai de aceea lent în reflexe, greu de urnit şi neputincios –  pe tava arsă de soare a câmpiilor din jur. Rezistase stoic englezilor care-i anihilaseră gara principală şi zonele adiacente dar, pe lângă tăvălugul anunţat de fortăreţele zburătoare americane aflate acum pe cer în plină zi, covorul de bombe ţesut de noctambulii escadrilelor de Lancaster  risca să pară un prosop de bucătărie.
 

            Sirenele vuiau în continuu de acum deasupra străzilor şi oamenilor, dar chemarea lor la adăpost răzbătea stins până aici, ca într-o altă lume. Sovieticii n-avură însă nevoie de mai mult ca să se trântească la pământ. Paznicii lor se aşezară în fund, cu un ochi la ruşi şi celălalt la spectacolul ce sta să înceapă.           
 

Juliska neni privi îngrozită în lungul drumului spre oraş. Era pustiu, nici urmă de vreo trăsură. Juliana îşi pironi ochii pe turla catedralei mitropolitane din centrul Timişoarei, neterminată dar deja un reper uşor de recunoscut în panoramă. Între turnul acesta şi locul în care se afla tânăra era şi casa ei, cu bucătăria şi cuptorul în care prăjitura cu mere devenea scrum, abandonată de Adel Halle în fuga sa cu maică-sa spre adăpost.
 

            În momentul următor, perspectiva Julianei prinse viaţă. Printre siluetele statice profilate în zare crescură copacii monstruoşi ai coloanelor de fum negru. Începuse prăpădul. Ruinele se întorceau cu susul în jos, cartierul Iosefin aflat lângă poarta feroviară a oraşului se prăbuşea în ţăndări aprinse. Moara Prohasca măcina flăcări, hotelul Nord îşi trimitea oaspeţii pe lumea cealaltă, tramvaiele electrice săreau de pe şine, deschizându-se ca nişte dovleci uscaţi, cu coajă subţire, din care seminţele se răspândeau sfârâind pe plita încinsă a asfaltului. Crater lângă crater, peisajul selenar înainta cu viteza avioanelor, urmându-le pe pământ fidel ca o umbră eclipsa. Dincolo de canalul Bega, pe Calea Şagului, o bombă de jumătate de tonă împrăştie depozitul de metal feros Jäger, răspândind schije în toate părţile. Soţul Gizelei Halle, care ieşise din casă cu toate riscurile şi se întorcea tocmai atunci de la o tiparniţă ilegală, unde lăsase la multiplicat un manifest, se adăpostise nu departe sub poarta unei case, când o bucată de fier îi reteză nasul. Înnebunit de durere, omul ieşi în mijlocul străzii învârtindu-se ca o sfârlează, cu nasul tăiat în mână. Abia peste o oră aveau să dea de el sanitarii. I-au cusut cartilajul la loc dar fragmentul de metal care îi intrase tot atunci adânc în cutia craniană nu i l-au găsit. Peste o săptămână, Franz va cădea ca din senin între rândurile de ceapă din grădină.  Ca să nu mai cheltuie bani pe sicriu, Gizela va da la schimb bradul gros din curte, agăţând frânghia de rufe într-un prun.
 

            Juliana nu reuşi să-şi închipuie proporţiile dezastrului, deşi pământul încă tremura sub picioarele ei. De altfel, nici nu avu prea mult timp să se gândească. Se pitise la rădăcina unui plop, iar lângă ea, Juliska neni, cu ochii măriţi de groază, amesteca mecanic spuma de cireşe. Pe câmp, soldaţii se ridicau dintre tufele de cartofi şi îi înghionteau furioşi cu paturile armelor pe prizonieri să îşi continue treaba. Ruşii se sculară cu greu, abia apucaseră să aţipească puţin, şi puseră iar mâna pe săpăligi, pentru ca în secunda următoare să cadă seceraţi ca din senin. Cu mitralierele încinse, cele două avioane de vânătoare din escorta bombardierelor americane trecură razant deasupra lor. Chipurile vesele ale piloţilor sclipiră prin carlinga de plexiglas. Scurta distracţie, care trebuie că le semănase yankeilor cu standurile de tir din copilărie unde încercau să doboare cât mai multe conserve ca să primească marele premiu pus la bătaie, se încheiase şi cei doi cowboy îşi cabrară Mustangii spre soare. Dedesubt şi în urmă, junii urmaşi ai Unchiului Sam lăsară doar câteva conserve capabile să mai stea în picioare o tură. Restul zăceau la pământ turtite, cu conţinutul revărsat printre cuiburile de cartofi răscolite şi ele. Exuberanţi şi invulnerabili, tinerii de peste ocean câştigaseră, dacă nu ursul de pluş bun de făcut cadou iubitei din adolescenţă, cea mai tare amintire a vieţii lor, cu care să-şi agaseze, povestind-o iar şi iar până la adânci bătrâneţi, copiii, nepoţii, camarazii veterani şi pe oricine altcineva răbdător să-i asculte la un whiskey dublu. Asta, desigur, doar dacă vor scăpa teferi din război şi nu vor deveni ei înşişi cutia de tablă din amintirea altcuiva.   
 

            Cu motoarele urlând, turate la maxim, armăsarii argintii săriră cu greu linia plopilor şi urcară abrupt la herghelia lor din cer. Incapabilă de altă reacţie, Juliana se lipi de trunchiul copacului până simţi cum carnea spatelui umple toate crăpăturile scoarţei. Rămase mută în ploaia deasă de aşchii mărunte şi frunze ciopârţite iscată de elicile ce tocaseră în efortul lor spre înălţimi vârfurile câtorva plopi şi se lăsă acoperită de resturile vegetale fără să clipească. Când se dezmetici, se scutură frenetic şi se întoarse spre mătuşa ei. Scoase un ţipăt şi îşi acoperi repede privirea. Juliska neni nici nu tresări. Strânsese la piept castronul cu spumă de cireşe până îl răsturnase pe ea. O pată imensă, de un roşu sângeriu, îi scălda bluza pe sâni şi abdomen. Cu o expresie tâmpă pe chip, femeia râşcâia spumă de ici de colo şi o ducea la buze. Îşi sugea degetul, plescăia cu neîncredere şi mai încerca din alt loc. Brusc, se opri şi, de parcă atunci ar fi văzut-o prima dată pe Juliana acolo, o îndemnă şi pe ea:
 

            – Gustă! Crezi că am murit? Hai, fetiţo, ia şi gustă! De ce nu vrei, ha? Am murit, aşa-i? Şi tu la fel, că altfel n-am fi amândouă aici. Da, da, da, ştiu eu ce zic. Lasă, nu-i nimic.