Pistoletul de damă

de Viorel Marineasa [România]

for the English version click here

Primele lucruri despre tine le afli, desigur, de la alţii, dar ele devin atât de presante, încât ţi se pare că le reiei, dacă nu tot timpul, oricum – foarte des. Nu m-aş încumeta să mă dau drept cyborg, spunând, de pildă, că receptarea fugii peste porumbiştea din preajma Lugojului, sub bombardamente ba anglo-americane, ba nemţeşti, a părinţilor transferându-mă precipitat în braţe, se datorează noii mele tentaţii, aceea de a-mi transforma cartilagiile în memorie; nici n-aş şti să precizez dacă, atunci când mă duceau cu locomotiva Pacific ca să mă boteze la Iablaniţa, s-a întâmplat ca un dum-dum să penetreze cazanul gros, aşa cum o ţinea morţiş unchiul Nicolae, destul că relicva am păstrat-o până târziu în casă, căci a avut cineva inspiraţia s-o recupereze ca amintire pentru după război. Şi că tot veni vorba de arme şi muniţie, nici nu vreau să-mi aduc aminte dacă am văzut cu adevărat pistoletul de damă cu care Traian Grozăvescu a fost ucis de soţia sa, ori totul n-a însemnat decât un colportaj invers, clădit pe inconforturi inverse, ori sunt imagini corupte ale prozei sorintiteliene, cu filme pe care prozatorul bănăţean le-a vizionat în exces, uite arma în apă (în Mureş?), filmată de un scafandru îndărătnic, nevrând să absolve ce e incert de vinovăţie.

Iată şi, parţial senine, secvenţe de război. Ai mei mi-au relatat cum că şi pe vremea conflagraţiei, în Lugoj se dădeau spectacole cu My Fair Lady şi cu Stroe şi Vasilache, vorba vine, căci primul se afla sub interdicţie, fiind evreu; a venit la rând al doilea, intrat în dizgraţia noii stăpâniri.

De o vreme, în căutare de identitate şi de simpatizanţi, iluştri linguşitori se dau urmaşi, mai mult sau mai puţin direcţi, ai celor din localităţile unde, duşi de valul unei vagi notorietăţi, ajung să cuvânteze. Stupid, dar adevărat, şi cu toată modestia, eu chiar că ar trebui să mă dau lugojean, născut fiind la câţiva paşi de oraş. Un oraş-obsesie în prima copilărie, pentru că de acolo aşteptam să se întoarcă mama şi tata pe jos, cu căruţa sau cu birja aducând din acel loc, in pofida sărăciei de după război şi din primii ani de comunism, ceva ce nu putea fi compensat nici măcar de incantaţia străbunicii, cea care, cu un cărbune stins sub formă de cruce într-un pahar, îmi ridică angoasa prematură.

***