Înapoi la Ithaca

ÎNAPOI LA ITHACA

de Mircea Daneliuc  [România]
for the English version click here

Da, Iulică, dincolo de Qeensboro Bridge. 208, Poinsettia. Acasă la Kirk… Te-ai mutat la acest domn grăsuţ, trecut de şaizeci de ani, parfumat, cu pacemaker şi posesorul unei delicioase reţete de plăcintă cu mac. Nu văd ce e wrong? Eşti cu zece mai tînăr. Te ţii încă bine. Tragi daily de arcuri. Foloseşti pentru păr o vopsea castanie. Eşti o trufanda. N-am înţeles. Trufanda, la cincizeci. Eşti umblat. Ai părăsit România în şaizecişiopt. Ai încercat o carieră de predicator, dar n-a mers. Te-ai salvat prin femei: Grette la München, Neusika la Köln, Loredana la Bari, iar în State – românce: Georgiana, în Qeens, Alina, Steluţa şi Doina. Corect? Fiecare avea un pat dublu şi job. Apoi, de îndată ce-ai început să te mişti în engleză, saltul spre anglo-saxone – glisînd, natural, prin Luisa, portoricana –, Kimberley, Kylie şi Nora. L-am omis cu bună-ştiinţă pe Kirk, bancul tău de nisip. Prostii, am dat peste el la un garage sale, pe strada 80. Cu asta mă ocupam. Cumpăram ce scoteau prin garaje la vînzare-n week-end şi le măritam second hand. Ce nisip? Omul avea nişte lucruri excepţionale, haine de firmă, roboţi de bucătărie şi le dădea pe nimic. Am înţeles că trece printr-o perioadă. Se despărţise de prietenul lui şi vindea amintiri. Suferea. Încerca să scape de ele. Ne-am simpatizat, nu ştiu cum. Eu sunt straight, n-am treabă cu orientări sexuale. M-am mutat la el, că puteam avea baia mea. Kirk, să ştii, e un băiat foarte bun; nimic nu-i perfect. Ai întors spatele, ca să spunem aşa – Doamne, ce exprimare! –, ai întors spatele la multă iubire… Ai pretextat nevroze şi-ai zvîrlit cheia pe scări. Le-ai strigat lucruri nemeritate. Ai înjurat româneşte. Te-ai uitat cu nepăsare la mîna lui Kylie, sîngerînd cu ochelarii zdrobiţi. Ai desafectat telefonul. Ai dispărut cu facturi neplătite. Le-am iubit. Pe fiecare în parte, atîta cît pot, le-am iubit. Nici eu nu-s de fier. Imperfecţiunea-i o taină. Nu mai erau tinere, cum nici tu nu erai. Ai lăsat-o pe Nora prăbuşită în living; ştii că avea diabet. N-ai sunat la Urgenţă. N-ai chemat ambulanţa. Ea te recomandase la Macy’s ca să poţi lucra undeva, ea te-a strîns din pub-ul lui Ben. Nici n-ai coborît la Metro şi făcuse deja un puseu de tensiune, au găsit-o vecinii. Pe Kylie ai adus-o în depresia aia încă înainte s-o laşi, o terorizai cu plecatul, îţi plăcea s-o vezi cum înnebuneşte încet. Oh, my gun, am iubit-o pe Kylie! Ai îmbolnăvit-o de nervi, era arţăgoasă, devenise de nesuportat. Cît am iubit-o pe Kylie Psotires!… Pentru c-a fost cea mai nevîrstnică, ea. Nu avea nici treizeci. Ce-o fi găsit la tine, isteţe Iulică?! Iulică cel macho, cu extensorul, cel ce părea c-un deceniu mai proaspăt, cel cu cele o sută de flotări dimineaţa şi jogging pe malul lui Hudson! Organizai funeralii erotice care te ucideau, dar citiseşi undeva, într-un tren, c-ar putea să întinerească. Vroiam să mă-ntorc, vroiam să fiu sănătos. Nimeni nu ştie cum este alcătuit, dacă n-o provoci, celula nu mişcă. N-ai fost hotărît niciodată. Ai fi putut s-o faci mai curînd, dar n-ai avut niciun chef. Nu-mi spune de soartă; hoinăreala-i frumoasă… Ba da, iubesc fucking ţara, pe Lola, mă gîndeam doar la ele, vroiam să mă-ntorc. Aşa c-ai intrat în menajul acela cu Kirk… Te-ai lăsat de predici şi ţi-ai descoperit vocaţia nouă la cincizeci de ani. Mor de rîs! După ce-ai părăsit îndurerat atîtea femei… Nu poţi pricepe, eşti femeie şi tu. Viaţa-i un şir de opţiuni care se cer lăsate să moară. Venerez experienţa. Mănînci avocado cu miere, bei vin fiert cu piper şi ţelină crudă, iei ginseng, Viagra şi Cialis, faci jogging, tragi de fiare la sală. Crezi ce vrei. Lui Kirk îi place cum sunt bilduit şi, dacă pot, mă menţin, de ce nu? Vrei să mă vezi terminat? Te-ai umplut de cercei şi ţi-ai înţepat nişte picturi scîrboase pe corp. Nu ştiu dacă-s scîrboase, eu n-am impresia asta. La cincizeci de ani? Ştii ceva? Ia mai slăbeşte-mă, da?! Treaba mea! N-auzi că n-am cu omul, nimic? Atîta că-i posesiv. Nu suportă separaţiile, aşa l-am şi cunoscut. A  simţit că mi-e dor de Lola şi Telu şi c-aş vrea să mă-ntorc, poţi să-l întrebi dacă vrei; am crezut că-i pocneşte ceva. Doamne fereşte, mai rău ca A. Hiller, ai citit ce s-a scris cînd i l-au adus pe Patrick întins pe-o uşă de bar. Kirk are premoniţii, face foarte urît. A zis că bea cloramină. Plînge, îi creşte tensiunea. Măi băieţel, copilu’, pui mic! M-am speriat, a trebuit să-l scot în oraş şi să-i cumpăr un lucru drăguţ. Văd că te uiţi nu ştiu cum… Treaba ta, eu ţi-am spus. Crezi ce vrei. Într-un final, m-am întors? M-am întors.

Ai fi putut ajunge să predici serios, dacă-ţi dădeai un pic de silinţă. America-i plină de parlagii, ţi-ar fi trebuit un agent ca să ieşi pe televizor. Dar n-ai vrut, nu-i mai plăcut să te scoli pe la unşpe? Am predicat pulsiunea nativă spre perfecţiune; mi s-au părut chiar foarte interesaţi. I se spune şi sex; sexul şi tîrtiţa cea hrănitoare. Te referi la ceva? Mă refer la ceva. Lumea se desluşeşte prin fornicaţii. A ne strecura în trupul străin. Împerecherea, ca act de cunoaştere. Uneori se atinge Iluminarea. Ai intuiţia talentului, dibace Iulică, ai fost un mare cultivator. Acum aştepţi în maşina asta cu două bujii ancrasate şi frîna de mînă slăbită. Aştepţi în faţa spitalului Filantropia. O aştepţi de-o oră-jumătate pe Lola. Vrei, odată, să ştii. Lola e culcată pe-o canapea învelită în alb. Întoarsă pe stînga şi cu faţa către perete. O acoperă două mici draperii de culoare verde-decolorat, la fel cum e şi halatul lui Vinăreanu. Doctorul şi Magdalena sorb din ochi monitorul, în timp ce el manevrează tubul acela cu bec şi minicameră de producţie China. Pe ecran apare relieful cutat al colonului, alcătuirea Lolei pe dinăuntru. N-o ştie nici ea. Altcineva e nevoit, totdeauna, să vadă cum eşti. Îndură metalul, scormonind-o, e dezagreabil. Se caută anumite imperfecţiuni. Medicul tace. Lola rabdă cu ochii închişi. Tu te gîndeşti la mitocanul de-acasă, din stradă, cu folia albă peste sufragerie.

Te-ai hotărît să te-ntorci, aminteşte-ţi exact, fermecat de atracţia retrocedării. Numai asta te-a smuls din baia lui Kirk. Ţara se desfăta cu repuneri somptuoase în posesiune. Se lua de la stat înapoi ceea ce statul luase prin magie cu japca. Cumva, cam la modul în care ne iau pielea ăştia mai noi… N-ai pămînt, n-ai valori, dar ai imobilul acela cu două etaje unde vi s-a permis să trăiţi în apartamentul de sus. Casa părinţilor tăi. Lăsîndu-ţi copilul cu ea şi dispărînd aproape cincizeci de ani. Cu vaporul. Ai întins-o pe la Constanţa… Cînd s-a dat voie, Lolita l-a achitat. Alea două camere şi bucătăria unde-mi făcea colţunaşi. Ce vremuri frumoase. Nu se ştia că există moştenitor şi-o să le cazi pe cap într-o zi. Ei, uite c-am apărut, dreptul meu! N-aveai de unde să ştii că ai deja casa plină şi nimeni – niciun gînd de mutare. Chiriaşi… Un lucru, şi el, imperfect. De ce te irită oamenii ăia cu boarfele îngrămădite pe trotuar? Ai coborît încîntat în aeroport. Fericit c-auzeai româneşte. Ultima ancoră pe teritoriul lui Kirk te privase. Din aceleaşi considerente şi desigur fraudulos, o mai scoteai pe Doina la o tacla în ceainăria rusească de pe Fifty-two Street. Lola din România nu te căutase decît de patru, cinci ori, la-nceput, pînă s-a deprins cu ideea că nu mai ai de gînd să te-ntorci. Telefoane – nu, nici scrisori, de-nţeles, din direcţia asta înseamnă efort financiar. Dar dac-o sunai, răspundea. Tot mai rece. Niciodată n-a trimis vreo fotografie, cu Telu măcar; începea să încărunţească, nu se făcea să insişti. După doi ani ai avut şi tăcerea, lucru care te-a mulţumit. Acum împingi căruciorul cu sacoşa şi două valize, tot ce-ai strîns pe unde-ai umblat. Soţia şi fiul tău la Ieşire. Doar ea te recunoaşte venind şi încearcă să surîdă cumva, pentru c-aşa ieşi în calea celui care vine tîrziu. Femeia în vîrstă. Nefamiliară. Vă îmbrăţişaţi. Băiatul cu mustaţa umbrită e mai înalt decît tine şi nu se simte în el the voice of blood. Pare mai curînd tracasat să se afle cu ea la aeroport. Se apleacă să-ţi ridice bagajul. Te opui. Măcar o valiză! Ţii la prima impresie, la aparenţa de bărbat în putere, bronzat sub lampa violacee şi întărit în furtuni. N-aveai încă de unde să ştii că ţiganul se va sui cu copilul pe casă. Poate Kirk, în tarot, sau prin darul pătrunzător al vederii ar fi putut să te prevină cumva.

Ce atent era Kirk!… Îţi aminteşti cît ţinea să-ţi calce cămăşile de mătase, lucru atît de anevoios, deşi exista o spălătorie nu mai departe de-un block. Îţi strecura un sandvici în buzunar cînd ieşeai. Plăcinta aceea cu mac! Niciodată mîncare reîncălzită, niciodată antipaticul bileţel decorînd frigiderul: bagă la microunde, şi tu, ce găseşti…  Care femeie ştie să păstreze atîta tandreţe în zilele ei? Privirea lui, acum îţi aminteşti privirea lui cu precizie, cum aştepta cuminţel să termini cu trasul de fiare, tu asudat şi stors de puteri; o povară ce te consumă al naibii odată cu vîrsta. Nu ştiu cum am putut să rămîn atîta cu el. Mi-a făcut nişte vrăji. Mi-a pus mercur în mîncare. Rahat, nu umbla el cu lucruri din astea. Dar se pricepea la Tarot. Aici era marele talent al lui Kirk!… Era intim cu viitorul. Ştia ce-l aşteaptă. Ştia c-ai s-apari la acel garage sale, după cum a putut să prevadă şi c-o să laşi într-o zi SUA, Poinsetia, tot, ca să cobori în braţele Lolei. Fără crize lipsite de eleganţă, gen Stela. A anunţat că bea cloramină şi-a început să plîngă tăcut. Depresiv. Admitea, totuşi, lucrarea fatalităţii, credea în destin. Şi cît te-a rugat!… Stai puţin, stai puţin, ca să ne fie clar de la bun început. De unde să ştiu că ăştia trăiesc pe muchea nevrozei, de fapt un debalans din care ai putea ieşi întărit? Orice li se-ntîmplă prinde proporţii. Adu-ţi aminte episodul A. Hiller, cînd i l-au adus kilărit în uptown pe Patrick. S-a încuiat în casă fără mîncare şi apă. Mă rog, avea la chiuvetă. Puteai să-i laşi pe anserring mesaje cu tona, nu răspundea. Nu răspundea pe mobil, nu nimic. A zăcut o lună în dormitor, ştii ce-i aia?! Nu l-au scos nici pompierii. Cînd a ieşit – au dat poza la ziar –, o stafie! A apărut cu Remingtonul lui de 12 mm. şi-a început să tragă din furgonetă. În prima rundă a trîntit doi la sol, pietoni. Cinci zile n-au putut să pună mîna pe el, schimba mereu locul. Ochea parcări, trotuare, lucruri din astea. Era supărat, era negru. Nouă inşi în cinci zile. Nu-ţi vine să crezi. Persoane cu nervii… Kirk, nu ţi-ai dat seama, are-n el tot ce secolul ăsta nenorocit a putut să facă dintr-un bărbat: fricos cu viaţa, deviant şi hipersensibil, superstiţios, dependent de internet, bere şi televizor. I-ai vorbit despre structurile imperfecte care împing înainte; el – una din ele şi el –, nu te-a înţeles.

Lola întîrzie. Aştepţi în maşină, la poartă. S-a făcut rece. Porneşti iar motorul. Timpul care se scurge te înfrigurează. Dincolo de gard, curtea spitalului e posacă, infectă, cum se vede de-aici. Arunci o privire spre ceasul de bord. Adorabila ei nebunie, pe-atunci!… Felul exaltat în care făcea dragoste cînd îşi dădea seama că vrei şi oriunde. Îţi aduci aminte de barca din ştrand sau de trenul acela, de boxa de la subsol şi în mare, aproape de geamandură. Oralul spre care se aplecase neinvitată, în Dacia pe care-o conduceai de la Bran. Simţeai iubirea cu care se strecura. Cu gura sau altfel, trupul ei încăpăţînat în adolescenţă, pietros, se deschidea înspre tine cu tot ce avea dăruit şi putea să primească. Te înghiţea cu trei guri să te ascundă în ea, să nu fugi. Şi, totuşi, ceva rămînea nefăcut, nici astăzi nu ştiţi ce anume, venea doar o blîndă tristeţe… Vreau să ştii ceva. Eu eram acela care solicita anumite chestiuni. Nu eşti sigur niciodată dacă te iubeşte sau nu. Pretindeam şi, pe moment, mă încuraja să cred c-o făcea, cum spui, din iubire. Peste trei zile, însă, aveam nevoie de reconfirmări. Mă chinuia, erau lucruri pe care le cunoştea dinainte să mă cunoască. Cum a fost iniţiată, cu cine le exersase? Doi, trei dintre antecesorii mei îi ştiam. Dacă ne nimeream undeva, încercam să-i evit. Îi suportam agasat. Nu-i neapărat gelozie, dar e foarte chinuitor, îţi închipui în altul împrejurări similare de care iei cunoştinţă. Nu-i un lucru al tău, nu e intim, îl vezi cum se uită la tine şi ştii ce-i umblă prin cap. Mi se-ntîmplă şi mie în alte raporturi, de aceea e greu să mimezi nepăsarea. Dar contra naturii n-o mai făcuse, cred asta cu toată sinceritatea. Contra naturii, adică anal, nu vreau să par pudibond, că nu-i cazul. O vreme s-a eschivat sub diferite pretexte, pînă a devenit o temă de afecţiune. S-a pus în discuţie. Am ridicat problema-n piscină la hotelul Brădet. Ridicat…, nici măcar n-am rugat-o. Se înserase şi eram numai noi în bazin. Aveau pe-acolo nişte banchete. Putea să intre oricine, în orice moment, nu ştiu dacă mă înţelegi. Eşti femeie şi poţi să-ţi închipui starea aceea de aţîţare şi grijă; putea să intre oricine, nu era sigur nimic. Ţi-e, înţelegi, nu ştiu cum… Da, cred c-a făcut-o din afecţiune ca să mă liniştesc. Deşi, am văzut-o, un stres exista. Aşa ne-am căsătorit. Lolita – doamna corpolentă de la aeroport. Deux-pieces gri-petrol şi sandale cu tocul pătrat. Gleznele umflate şi obrajii, sub maxilare, lăsaţi. Băiatul acela sfios. Şi tu, împingînd căruciorul. V-aţi recunoscut, n-a fost o mare problemă, dar ce lung v-aţi uitat unii la alţii, acolo… Te aşteptau, probabil, s-apari în reverendă de pastor. Nu ştiau că predicatorii se îmbracă civil, totul, şi la ei, e Cuvîntul.

Asta am vrut să spun înspre toţi: nu-i nevoie de pocăinţă. Sunteţi Dumnezeu. El e toate formele văzute, bănuite şi de neînchipuit. El e Duhul şi nu are formă, pentru că nu stă aparte de forme. El e în toate cele manifestate sau nu şi generează zidiri intenţionat imperfecte. Nu le poţi atinge cu voia de sine, lucrul acesta e o himeră de necredinţe şi vanităţi… Sunteţi lumea şi El e voi. Mă rog Lui – mă rog ţie!

Iată dorinţa, sfidarea, acomodarea şi moartea: duc la insesizabile diferenţe de potenţial, opţiuni stricătoare de imobilism. Aşa umblă viaţa etern, chiar şi-n cele cu aparenţă inanimată; entropia e liniştire. Liniştirea e stingere. Tot ce-i neterminat tînjeşte spre împlinire, e forţat să se mişte, intră-n prefaceri, renaşte-n hibrizi şi noi mijlociri, lacunare, desigur, şi-acelea… Apar: hemoglobina, plămînii, trompe şi mirosul cu limba la şerpi. Cu timpul, se şterg; reapar tîrziu, mai precise, dar nu îndestul. E unica mişcare perpetuă şi desăvîrşită, generată de însăşi tristeţea imperfecţiunii. Aceasta, iată, care se vede, care descurajează. Care te face să spui: ce lume diformă! Care a născut îndoiala, deficientă şi ea, pentru că Dumnezeu se lasă simţit şi-n hulire. N-aveai cum să pătrunzi. E nevoie de pocăinţă spun dintotdeauna predicatorii sacralizaţi, după ce se urcă pe-o piatră. Himeră! Nu-i necesar, oricare drum e un drum imperfect; oricare drum e chiar Calea, spun cei care L-au înţeles. Lucrare prea-sfîntă – Insuficienţa –, pentru ca tînjirea spre Impecabil să fie vitală, înveşnicită şi fără cusur… Nu-i luare-n deşert să te crezi ce spuneai? Fără voia mea, într-o anume privinţă chiar sunt. Eşti şi tu. Rătăcesc fastuos. Lola cunoaşte? În prima seară n-am vorbit despre asta. Telu ne-a adus de la aeroport şi mă uitam la trupul ei colţuros; intra şi ieşea din bucătărie. Mă uitam cum pune masa şi scoate serviciul vechi de tacîmuri învelite în ziar. Mă uitam la mobilă şi la zugrăveală, făcuse schimbări. Te uitai la casa în care-ai trăit ani de zile, încercînd să-ţi aminteşti unde fusese un pat sau un scrin. O casă străină, Lola o achitase integral la ICRAL. O femeie străină. Băiatul, străin. Deşi, afabili, se străduiau să-ţi facă venirea plăcută. Din cînd în cînd, alunecări în tăcere. Te uitai la el, încercînd să descoperi similitudini. Nu existau. Copiii iau asemănarea de la părinţi, îmbătrînind între ei. Tu unde ai fost? Ai mîncat şi-ai înviat în memorie gustul unor bucate care te construiau. Ce uşor te-au părăsit şi acestea. Ce lesne te leapădă lucrul definitiv… Cît de nepăsătoare sunt toate. Te uitai la încăperea plină de macrameuri şi broderii; un hobby al ei pe care nu-l cunoşteai. Despre care n-a considerat oportun să fii prevenit. Faţa de masă cu bizare alcătuiri de goluri şi plinuri, coşuleţe, mileuri… Nu te vedeai trăind printre ele. Nu mi-au plăcut niciodată, la nimeni. Prost gust. Motoceii croşetaţi şi atîrnaţi de cheiţe mă isterizează. Cam palid, băiatul, efeminat. Copil ţinut lîngă fustă, altă exagerare. Dintre cele două camere în care trăiau, una era a lui, slavă Domnului. A trebuit să te culci în dormitor, aproape de ea. Desfăcuse patul pliant. Dacă vrei, ţi-a spus, îl iau eu. Ai protestat, de ce, se doarme perfect, dar ştiaţi amîndoi că minţeai. Nu îndrăzneai să te mişti. Dinspre locul în care se cuibărise nu venea niciun zgomot. Ce făcea? Te pîndea? Fusul orar; nu puteai adormi. O situaţie neterminată, imperfectă, desigur, oprită în curs.

Iulică! Ce facem, isteţe? Casa pe care-ai venit s-o recuperezi, singura ta avere de altfel, e plină ochi de necunoscuţi. Au cumpărat ca şi Lola de la ICRAL… Proprietari şi chiriaşi, iar Proprietarul eşti tu. Stătucul s-a grăbit să palmeze, scoţînd imediat din joben o lege mai potrivită, nu în virtutea unei inechităţi, ci pentru că el e Iluzionistul Suprem. Nu pentru că locuinţa ar fi o necesitate, dar Iluzionistul resimte permanent o durere dorsală. Nu pentru că n-ai fi şi tu suferind, dar Iluzionistul se-ndoaie totdeauna de şale spre locul din care ai apărut, în sfîrşit. Fii liniştit, nu pentru tine se-ntîmplă toate acestea şi pentru casa ta prăpădită, există lăcomii mai mari de hrănit, între alţii un rege. Dar ce facem? Cum îi scoţi, cum îi dai afară de-aici? Urcă în carul de luptă, Iulică! Fă vid împrejur, dă peste ei cu judecător, cu executor, cu somaţii!… Problema-i cu Lola. A plătit pentru apartament şi-a crezut că-i al ei. Aici a greşit. Dac-aş fi ticălos, aş putea s-o scot cu bagajul în stradă. Se teme. Depinde de mine. Aşa e, Lola depinde. A făcut o depresie. Împleteşte mileuri şi macrameuri într-un mod furibund, disperată. Nu mai poţi s-o opreşti. Simultan, îşi dă silinţa să pară prietenoasă. Găteşte, îţi calcă. S-a apucat de slăbit. Îţi aminteşte de lucruri înmormîntate demult, dar care ar putea să-ţi resuscite bunăvoinţa, posibil chiar şi tandreţea. A făcut să dispară patul pliant, dormiţi împreună. Un singur lucru evită. Acela!… Nu îngăduie sexul, decît în modalitatea cu care e de acord. Asta-i culmea! Se poate, dar n-am ce să fac. Ai un motiv, fă-mă cel puţin să pricep?! Nu vezi că umblă tot felul de boli? Şi ce-are boala cu asta, suntem oarecum familiari. Nu, dacă vrei aşa bine, dacă nu, te rog să mă înţelegi… Tatuaje, cercel, nu folosesc la nimic. Nu inspiră. Vrei să-mi fac analize? Nu ştiu, mi-e frică, nici nu-mi place, mai bine să fie normal. Ce-i aia normal? Cine-a stabilit ce-i normal? Facem un lucru care nu e întreg. Foarte bine, mie mi-e suficient. Mie nu. Pe vremuri n-aveai inhibiţii, ţin minte treburi devastatoare. Eram mică şi proastă. Şi-acum ai crescut… Mi-e ruşine, ce vrei? Sunt o femeie în vîrstă. Să rămîi într-o ţară ca asta!… Ah, unde eşti Neusika? Ce parşiv, ce copilăros te striga de pe plajă! Neusika din Köln, o deesă! Ţi-a plătit o vacanţă-n Balli. Cine-a spus că nemţoaicele-s reci, cine-i autoritatea aceea?! Cum ştia să asculte şi să pună întrebări, cînd îi narai într-o engleză căznită pe unde-ai umblat… Ce curioasă era, ce avidă să cunoască toată viaţa deodată. Ce lacrimi… Oricum, tinerică prea mult. Ca şi Kim. Chipul tău vulturesc, bronzat atîtea ore sub lampă, evoca aventura. Aveai oarecare lipici la pubere sub treizeci de ani. Kim te iubea pentru mîini, tot ea insistînd să-ţi faci regulat manichiura, pîn-ai rămas cu năravul. Lucru ce l-a impresionat şi pe Kirk; o mînă îngrijită, frumoasă, îl arunca în extaz. Şi le punea peste piept, pe gît şi oriunde – vorbim acuma de Kim –, descoperise un fel de-a se împodobi. Ce nebună!… Îi plăcea să se ascundă prin casă şi reapărea în diverse postúri, făcînd pe statuia. Sau în costumaţii împotriva naturii: chiloţii pe cap, genunchii rujaţi, mici atenţii cu care întîmpina. Eşti tînăr, e normal să fii puţin tralala… cugeţi în timp ce te uiţi pe fereastră. De ce m-am întors la baba asta aici, ţi se mişcă gîndul acum, ce mi-a lipsit, pentru ce? Ca să mă uit la ea cum croşetează incontinent, Edith Piaf? Cum ia Furantril şi fîsîie noaptea? Pentru că sforăie, nu ştiu cum, sîsîit. Nu-i mulţumită, mă pisălogeşte, nu-i place nimic. Mă ovărcam, cum se zice?, cu sîcîieli: zacuscă, dulceaţă de piersici, ca şi cum n-aş vedea că o face din frică să nu mă sucesc într-o zi şi s-o las fără casă. Deşi, i-am spus, n-am obrazul, sunt domn. Dar n-am fun la treburi din astea, nu le am, mă şi enervează. Totuşi se agită, îşi dă silinţa cît poate şi ea. Te-a scos la Boema, te duce prin parc, prin locuri în care, ştii tu, de ce nu eşti mai prevenitor? Nu-i asta, că sunt şi eu drăguţ dacă vreau, dar e o chestie-n ea, nu se lasă întoarsă din acreala aia, o ştii. Ai lăsat-o singură mult. Are două cutii de pantofi ticsite cu poze. Tragi de ea înapoi, s-o aduci la ce fusese cîndva. O vrei, de fapt, pe aceea. Împotriva naturii. O reînveţi, încerci s-o deprinzi. Nu vrea, nu se lasă, îi este bine cum e. Lola, i-ai spus, ai deprinderi sărace, se poate mai bine. Natura tinde spre lucrul perfect. Nu-i nimic, n-am nevoie. E destul de perfect. Nu înţelege. Nu-i okay nici cu Telu, deşi te faci că nu vezi. Băiatul ăsta n-are o prietenă, n-are o fată, ce învîrte el toată ziua? Te îngrijorează chiar mult. Unde-ai stat noaptea asta? Am fost cu băieţii. Care băieţi? Adu-i aici, să-i cunosc. Ce faceţi acolo, cu ce v-ocupaţi? Jucăm canastă pe beţe. Canastă? N-ai şi tu o gagică? N-am bani. Împrumută-mi o sută. Ca s-o pierzi la canastă? Nu-i în regulă, mă. Ar trebui să ai o fată şi tu. Am vrut să-l învăţ să stea pe picioarele lui. Îţi fac un cont, dacă vrei. Ajută-mă să-i scot pe ăştia din casă şi ai contul tău. Dar să te văd că munceşti! Greu… În sfîrşit, a început să se preocupe. Reţetă yankee: zici cont, pune botul. S-a urnit. Întîi s-a luat de ăia din stradă, care stăteau pe boccele cu plasticu-n cap. Le mai duceaţi cîte-o supă, le mai puneaţi la pachet ce rămînea de la prînz, pentru că Lola gătea. Luau, după care te înjurau. Dar nu poţi să-i vezi în halul ăla, acolo, ţi-e milă. Ăştia au fost primii pe care i-ai scos. Ai intrat peste ei cu executorul, era la-nceput, s-au speriat şi-au ieşit. Cu copil, cu saltele pe trotuar, cu folia de polietilenă pe ei. Ceilalţi n-au mai catadicsit să plece în veci, puteai să aduci şi mascaţii. Ameninţau că se sinucid. Dom’le, le cară băiatul bidonul cu supă, încălzit, cu pîine, cu tot şi cînd pleacă l-aude pe mîrlan că înjură. Asta, de mulţumesc… Credea că nu se aude. Se-ntoarce, ce-njuri, mă, ţoapă nenorocită?! Şi-i răstoarnă bidonaşul pe pantaloni. De asta-ţi aduc de mîncare? A intrat în subsol ca să pună lacăt la apă. Nu mai aveau cu ce se spăla. Nu mai aveam nici noi, evident, dar deschideam dimineaţa şi luam în găleţi. Pe urmă iar închideam. Se aduna în toaletă. Turnaţi în veceu din căldare, aţi cumpărat un lighean. Venea dinspre ei un miros. L-ai trimis pe Telu în pod ca să astupe răsuflătoarea. Nu mai ştiai cum să-i scoţi. Aţi înfundat canalul cu cîrpe. Ce ţară de căcat! începea să observe copilul. De ce vorbeşti aşa? îi spuneam. E foarte adevărat că omul a fost modelat din lut sau din humă. Dar ce-i humusul dacă nu substante organice în mare măsură? Traversăm o suită de conjuncturi care sunt perfectibile, nu-i toată ţara la fel. Se simte deja un progres, nu mai arată cum o lăsasem. E o realitate care face universul să funcţioneze: nimic nu-i desăvîrşit. De asta îi dăm înainte. Foarte bine, continuăm. Într-o zi, ai să te trezeşti c-au plecat. Vindem urgent şi putem să ne mutăm şi în State. Dar vedeam că nu crede… Vedeai că, de fapt, e lehămeţit. Ca şi Lola. Lucru ce te pîndea şi pe tine. A fost un război de uzură. Le-aţi spart şi o parte din geamuri. Ne-au spart şi ei nouă. Ce lume! Telu, îi spuneam, fă-o la rece, nu pune la suflet. Smulge-le cablul de televizor ca şi cum ar fi o treabă care-ţi revine. Uită-te la pomul acela, începe să ruginească. Crezi c-ar mai face florile alea la anul, dac-ar rămîne verde tot timpul? Brazii fac flori? Copacul ştie că trece prin ceva imperfect, dar se adună-n el şi revine. Ăsta-i impulsul mişcării. Ce miros, peste tot, de cartofi rînceziţi!… Deşi, îţi place să crezi că de la cartofi sau de la varză trezită. Cel mai greu o duci noaptea. Te scoală din somn. Joacă table pe trotuar. Nu vor să plece şi basta, rezistă; te gîndeşti să le aranjezi un foculeţ, ca-n Brooklyn. Dar n-ai asigurare pe casă, nu-i bine, mai bine te ţii de ce-ai început. Plouă de-o săptămînă. Omul de sub coviltirul de plastic iese exasperat cu copilul. Te înjură în curte. Cineva dinăuntru rîde cam tare, îi place ce-aude. Omul supei îşi ia copilul în braţe, are în buzunar o sticlă cu motorină şi-n mîna cealaltă butelia de aragaz. Urcă pe scara din spate; miroase pestilenţial. Trece prin pod, pe lîngă răsuflătoarea înfundată de Telu cu cărămizi. Ajunge deasupra, pe acoperiş. Cu fetiţa de mînă, se apropie de cornişa clădirii. Anunţă că dacă nu apare de la Primărie primarul, se-aruncă în gol cu copilul. Aia mică, speriată, începe să plîngă. Vrea o locuinţă, zice, oricare ar fi, dă şi-un termen, altfel îşi ia copilul şi sare. Poate să-şi pună şi foc – planul B –, dacă este împiedicat. Se adună pe stradă. Ieşi şi tu, situaţie nouă. Vine şi Primăria, Stătucul. Distribuie la megafon promisiuni. Ţiganul e inflexibil. E invocat, solicitat, implorat să coboare. Degeaba, se trage tot mai mult spre burlan. Vine televiziunea. Asta mai trebuia! Sunt înregistrate pentru Jurnal o serie de revendicări şi imagini cu menţiunea ”şocante”. Timp în care apar şi pompierii. Lumea se întoarce ca să te memoreze. Tu eşti ticălosul, capitalistul veros care uzează de dreptul proprietăţii. Tu deja l-ai ucis. Jandarmii urcă prin spate. Cum se întîmplă şi-n alte situaţii de gen, se lasă trîntit în timp ce agită sticla cu carburant. Izbucneşte în plîns. Plîng amîndoi, şi copilul. Printre lacrimi, te blestemă groaznic, cu Telu, cu tot cu familie, ceva cu praf să se-aleagă, nu mai ţin minte ce-a spus. Ai încremenit.

Lola iese pe poarta spitalului şi se uită la dreapta, la stînga. E palidă, cu hainele răvăşite pe ea. Nu te zăreşte, deşi eşti parcat în apropiere. Te obturează, probabil, furgoneta cu portbagajul deasupra. E plină de saci. Faci din faruri şi-n clipa următoare te vede. O ia bătrîneşte încoace. Cumva, prea agale. Nu-i cunoşti mersul ăsta. Te sperii, aştepţi vestea proastă. O vezi că se opreşte aproape de stîlp. Stă, priveşte în gol, se lasă din şold pe-un picior. I-e rău? Se urneşte în cele din urmă şi se urcă greoi. Cum e? o întrebi şi te auzi răguşit, cu alt glas. Întîrzie puţin, trăgînd de centură. Bine, şopteşte. Bine, adică okay?… Dă din cap şi respiră îndurerată. Atunci de ce eşti aşa amărîtă? Mi-a suflat aer în intestine, m-am umflat şi pe urmă să-ţi umble cu sîrma aia, acolo!… Credeam că nu se mai termină. Hai să mergem, dă-i drumul. Porneşti maşina şi te uiţi pe furiş. E fericită, săraca, dar nu îndrăzneşte să se bucure încă, i-e frică de rău, să nu se deoache. Şi-a luat preventiv mina asta posacă. Nu spera să citească în fişă: clinic-normal. Ce bine că-i bine! Opreşti la un semafor şi, cînd te aştepţi mai puţin, auzi alături zgomotul unei trompete pe care nu te aşteptai s-o auzi. Excuse me? Sunt plină de aer, se justifică Lola, asta e, ce să fac? Mammy, încerci să glumeşti, am crezut că-i plăcuţa de frînă. Nu fi idiot, şi începe să rîdă. Te bucuri că rîde. Insişti. De aia te-ai oprit pe trotuar, lîngă stîlp? Am văzut cum te lăsai într-o rînă. Şi rîdeţi despovăraţi, vă prostiţi. Hai, că nu-i nu ştiu ce, sunt balonată, e aer curat. Aer din ăsta, de Bucureşti? O mizerie. Cum îl bagă în tine, aşa? Trebuia să ceri distilat. Dă-i drumul, dă-i drumul, nu te reţine, oxigenează! La întoarcere, pe stradă, scandal. Nenorocitul din cort îşi incendia mobilierul. Parchezi anevoie. Lume adunată ca la chermeză. Omul tău îşi arde o canapea deşelată pe carosabil. Deschizi portiera, cobori. Înainte s-auzi înjurăturile lui, adunătura se întoarce spre voi. O ajuţi pe Lola să iasă. Abia distingi ce urlă omul acela, îi vezi doar chipul oribil congestionat, saliva de pe bărbie şi prăpăstiile negre din gură. Lola-i speriată. Te uiţi după Telu şi nu-i nicăieri. Ai vrea să faci ceva, dar nu ştii, Iulică, dacă-i bine să-l înfrunţi sau să taci. Ostilitate în jur şi nu-i recomandabil să faci lucruri la nervi. Îi priveşti subţire, de parcă abia te abţii: una din şireteniile tale. În cele din urmă, deschizi şi vă găsiţi înăuntru. Unde-i ăla? urli la ea, fără să fie de vină. Unde umblă?! O fi plecat undeva, îmi răspunde. Unde-i plecat? Cu băieţii, eu ştiu? La care băieţi? Mă enervează chestia asta ca naiba! Ce face acolo, unde se duce tot timpul, cu băieţii, l-ai întrebat? Da’ ce, crezi că spune? N-are o fată şi el, nu te interesează? Iulică, ce vrei de la mine, nu-s destul de necăjită şi-aşa? La vîrsta lui are nevoie de-o fată! Poate n-are nevoie. N-are nevoie?! Şi eşti liniştită? Ştii ce nevoi îi trec lui prin cap? Vrei s-o ia razna? Poate-i trebuie un psiholog. Îl iau la bătaie. Tace. Se închide în baie. Îţi pare rău c-ai strigat. Paratrăsnetul e totdeauna cel de aproape. Nu te poţi linişti. Te irită c-ai răbdat în faţa ei să te laşi insultat. Că nu l-ai stîlcit. Că nu l-ai călcat în picioare şi-ai suportat ceea ce niciodată n-ai suportat, aminteşte-ţi exact. Ai îmbătrînit? Dar ar fi fost un lucru descreierat, mai bine că te-ai abţinut. Nici gîndul acesta nu te calmează. Lume de hahalere… Te duci la fereastră ca să-i priveşti. Canapeaua mai arde, se agită furios. Gurăcăscărimea se bucură de un spectacol pe gratis. Se hlizesc, îl stîrnesc. Acum, dacă-l aveam pe prostănacul de Telu, mă duceam peste ei!… Băiatul ăsta mă-mbolnăveşte. Unde umblă, la cine se duce? Zgomotul unei pietre izbită-n perete. Te-au văzut, te arată cu mîna. Huiduieli. Le citeşti pe faţă ce strigă. Aruncă o brichetă spre geam, dar nu te ajunge. Nesimţitul îşi dă jos pantalonii şi-ţi arată dispreţul sau ce mai are pe-acolo. Ilaritate. Rămîi nemişcat şi-i sfidezi. Ridici telefonul mobil şi te prefaci că suni la poliţie. Nicio supă nu mai vede, vreunul, în veci! Ţară nenorocită. Nu se mai face bine forever, am crezut că-i o fază şi trece, aiurea! Aţi apucat-o aşa, aşa aţi rămas. Ce caut aici, pentru ce m-am întors? Nu-mi era bine la Kirk sau pe unde-am umblat? Eu, elefantul în vîrstă! Şi ştiu sigur că are un frate-n Pantelimon, la nevoie poate să locuiască şi-acolo. Dar nu, crede c-a dat lovitura, o să-i dea Primăria casă în centru. Din părţi. De ce, adică, face circul ăsta pe stradă? Ca să-l dea la televizor? Cel mai rău te-a lovit atunci cînd a belestemat. Te-ai speriat. Lucrurile astea te bagă într-o teroare atavică, te temi pentru toţi. Ai aşteptat cu nelinişte să vezi pe cine-l loveşte. N-au trecut decît trei săptămîni. Cînd a început să se plîngă de dureri în colon, ai privit-o înspăimîntat… Deşi continuai să glumeşti ca să nu-i intre-n cap. Plîngea. Se topea din picioare. Are sau nu? Vrei să afli… Acum ar fi fost nevoie de Kirk să dea în tarot. Măcar ca să ştii! Ai dus-o la doctori, ai dus-o la endoscopie. Nu-i păcat, i-ai spus într-un rînd, nu-i păcat sa-ţi umble ăla cu fiare acolo?… N-a înţeles, se uita la tine întrebător. Şi nu mai ştiai cum să ieşi, dar o glumă e-o glumă. Nu-i mai bine, i-ai repetat, să ne aducem aminte şi noi de cîte ceva? Era să te pălmuiască. Eşti nebun, a strigat, eşti nesimţit, ce-i cu tine, nu vezi?! Hai, fii serioasă, glumesc. Glume idioate! Şi n-a mai vorbit două zile. Slavă Domnului, ne-am speriat de pomană. Ce caut aici? Am venit să dau în primire? N-am să-i pot scoate pe ăştia din casă într-o sută de ani. Cu legea în mînă, cu executori. Oricît m-aş lupta. Nu vor să iasă, nu ies; li se rupe. Nimeni nu le poate face nimic. Gherilă. Ţară-maidan. Lola iese din baie. Se aşază-n fotoliu, ruptă de mijloc. Doamne ajută, bine că-i bine. Deschide televizorul şi începe să croşeteze patetic. Ai vrea să te scuzi, dar te pomeneşti spunînd iar: nu-mi place treaba asta cu Telu. E copil, ce-ai cu el? O să-i vină mintea la cap. În sinea ta, te-ndoieşti. Ştii ce ştii… Îmi faci şi mie un ceai? Sure. Te tragi din dreptul ferestrei. Pui apa-n ibric. Faci focul mai mare. Nu, stai puţin… Avem o zi bună. Imperfect events, să gîndim pozitiv. Nu te isteriza, că-ţi faci rău. Tot ce se vrea de la tine-i răbdarea. Să aştepţi încordat. La funeralii nu te gîndi. Te duci şi scoţi extensorul din bibliotecă. Cu mîinile tale îngrijite, tragi de el un minut, în faţă, la pectorali. Te-ai apucat de gimnastici, avînd în minte gîndul sîcîitor al întoarcerii, de a fi prezentabil. După aceea, dorsalii. Înc-un minut. Te uiţi la pielea cu tatuajul lăsat. Îţi pipăi cercelul. Te priveşti în oglindă. Fire albe la rădăcină. Cum eşti perceput, ăla eşti. Ruşinează-te de părul tău şi vopseşte-l. Tragi de arc. Tragi de arc. Pielea, pe coate, are factura braţelor fotoliului vechi. Muşchii tăi cătrăniţi se întind ascultători şi fricoşi, ca nişte vene mărite. Tragi de arc. Ce-i durerea asta în umăr? Te înţeapă-n inserţia aia, ai uitat cum îi spune, care se prinde pînă sub gît. Înţeapă, te ţine. Ai vrea s-o laşi baltă. Nu, dacă doare, înseamnă că-i vie. Să îndure. E dureroasă, înseamnă că nu lucrează corect. Să strîngă din dinţi, strîngi şi tu, numai aşa un muşchi devine musculatură. Aşa te întăreşti. Ah, ce durere în braţ! Mîna e amorţită, te încovrigi. Te îndrepţi, scrîşneşti şi tragi iarăşi, de cîteva ori, cu lacrimi în ochi. Doamne, cît doare! Vizualizezi pastila de Voltaren. Şi – zbang!, în secunda aceea, plesneşte arcul din extensor. Scheunînd. Te opreşti îngrozit. Durerea din umăr. Pipăi spira crăpată cu degete care tremură vag. Fier uzat, se mai poate lipi? Îţi dai seama şi singur că nu, există îmbătrîniri care nu se cîrpesc. Şi era foarte bun, te-a ţinut ani de zile. Îl scapi pe parchet. Deschizi uşa. Nu te întoarce în halul ăsta la ea, nu gîfîi, încarcă-te energetic, trage de abdomen, nu-i da drumul să cadă peste curea. Nu te lăsa să aluneci, Iulică, nu te supune. Gîndeşti pozitiv, sugi burta, torni ceaiul şi-l pui în faţa ei, pe mileu. Te laşi alături, încerci să-ţi domoleşti răsuflarea. Te uiţi la ce se uită şi ea, fără a trece prin creier. Şi-auzi. Trompetă strivită sub roata maşinii… Te prefaci că n-ai auzit. Aerul încăperii primeşte cu indiferenţă ceea ce trupul ei decide că e de prisos. O simţi că se întoarce cu faţa, ridicînd din sprîncene cu o lăsare a gurii ce vrea să scuze fatalitatea. N-am ce să fac; ce să fac? Surîzi şi încuviinţezi indulgent. Nu poţi vorbi, răsufli încă greoi. Bine că-i bine. Apoi, imediat, iarăşi nota aceea de alamă, din susul octavei. Dai din mînă şi taci. Te uiţi la ea cum împunge cu acul, i-ai făcut ceai de mentă şi simţi cum se suie o duioşie îngîndurată. Ai vrea să-i iei mîna, să-i spui cît de neliniştit ai fost la volan, în faţa Filantropiei. Dar încă respiri anevoie, nu poţi. Îi zîmbeşti şi nu te observă. Din fotoliul acesta a început deja aşteptarea. Tot ce bănuiai, gîndul pe care-n fiecare zi îl alungi e aici. Aşteaptă împreună cu tine. Trupul aşteaptă cu tine să se năruie lent. Nu, toate astea anunţă sfîrşitul, le poţi îndrepta, poţi fi iarăşi ce-ai fost. Ajunge să vrei. Te lasă picioarele, alte lucruri grăbesc, te părăseşte bunăvoinţa. Ai vrea să spui lasă, e încă devreme, mai este, mai e pînă la ziua aceea. Uite-o, e-n faţă, surîde, survine. Sunteţi două puncte pe două traiectorii zgîriate în gol. E-atîta mîhnire… E-atît de precis. Eşti o iesle, auzi cum rumegă ceva şi abureşte din simţuri mirosul acru de cal. Abia acum, de aproape, îi adulmeci şi lucirea din ochi: e mînza troiană. Cunoşti şmecheria, Iulică, prea bine, dar oricît te-ai feri a ei este ora cînd iapa scornită aproape perfect se deschide la foale. Observi că aştepţi. Iei pilula de Voltaren. Aşteptarea-i un lucru necuviincios şi lipsit de onoare. Se tîrăşte încet. Şi e searbădă, asta-i nenorocirea. Cu ce-ţi vei umple zilele şi, poate, chiar anii pînă atunci? Călătorii?… Eşti sătul. O îndeletnicire a bătrîneţei? Care-i aceea? Singurătatea? Spaima de boli? Te vei amăgi, mulţumind către Cer pentru fiecare dimineaţă lăsată ca bonus. Ce poţi face cu ea?, e indiferentă, e mai înaltă ca tine. Nu mai ai putere să creşti din sfîrşeli. Te va hrăni, amărît, plictiseala. Întorci capul spre Lola cu neaşteptată tandreţe.

 ***