Norii lui Magellan

de Adrian Grauenfels

Mi se par ciudate sudul şi nordul ca noţiuni în astronomie. Într-o lume mereu mişcătoare, fără nimic fix sau constant, galaxiile par a şti ce fac. Astronomia modernă ne spune că la sud de Calea Laptelui doi nori galactici orbitează etern în jurul galaxiei noastre. Aflaţi la circa 250000 ani lumină distanţă de noi, ei sunt cunoscuţi drept Norii lui Magellan (Micul şi Marele Nor). Dar noi evidenţe ştiinţifice sugerează un cu totul alt scenariu. Norii vin de fapt din mari depărtări ale universului ca să ne ofere o rară vizită. Dacă aşa este, suntem martorii unui imens intergalactic balet în trei. Un dans care modifică structura galaxiei noastre născând noi stele, pe când altele vor fi aruncate în adâncurile spaţiului. Norii sunt mult mai luminoşi decât orice alt satelit galactic, atât de vizibili încât un observator cu ochiul liber, cronicarul lui Fernão Magalhaes, Antonio Pigafetta scria: “Se văd multe stele înghesuite la un loc”.

Strălucirea acestor corpuri celeste provine de la cantitatea uriaşă de stele şi distanţele relativ mici dintre ele. Micul Nor Magellan conţine 3 miliarde de stele, iar Marele Nor aproximativ 30 de miliarde. Şi un alt aspect: norii nu se aseamănă de loc cu galaxiile pitice sferice care gravitează în jurul Căii Lactee. Noua teorie presupune că în acest caz este vorba de galaxii îndepărtate captate de forţa de atracţie gravitaţională a galaxie noastre. În anul 2006 astronomii au folosit telescopul spaţial Hubble ca să măsoare traiectoria Norilor lui Magellan. Ca referinţă au folosit foarte îndepărtaţi quasari^* care la miliarde de ani lumină depărtare apar ca un fundal fix într-o lume în care totul se mişca fără răgaz. Măsurătorile arată că Norii urmează un curs excentric care îi aduce pentru prima dată aici, de la începuturile universului.

Ipoteza e susţinută şi de faptul că Norii conţin cantităţi imense de gaz din care sunt formate stelele. La trecerea pe lângă o puternică galaxie gazul este “furat” de aceasta. În neputinţa de a crea noi stele, sateliţii galactici rămân formaţii geriatrice, eventual canibalizate de galaxia gazdă. Spre deosebire de sateliţii geriatrici, Marele Nor produce stele. Se ştie că în ultimele milioane de ani o formaţie strălucind în roşu, numită Nebuloasa Tarantula, este o regiune care naşte stele si asta la numai 160000 de ani lumina de Pământul nostru.

Lumina ei roşie, puternică, este datorată hidrogenului. Gazul liber este bombardat de lumina stelelor gigantice, atât de furioase în reacţiile nucleare încât îşi epuizează combustibilul în milioane de ani în loc de câteva miliarde de ani cum este cazul Soarelui nostru, modest şi temperat. În final ele vor exploda în supernove. În 23 Februarie 1983 o albastră stea gigantică din regiunea Tarantula a explodat polarizând atenţia astronomilor. Este vizibilă şi azi prin telescop. Calea Lactee şi Norii lui Magellan vor continua să danseze împreună în eonii care vin. Acest dans poate duce la o enormă ciocnire sau la o despărţire definitivă, dar nimeni nu va trăi destul ca să fie martorul acestui flirt galactic dansat la muzica stelelor.

(*) quasar = Quasi stelar radio source. Quasarii sunt nuclei galactici extrem de energetici. Foarte luminoşi ei radiază energie electromagnetică, unde radio şi lumină vizibilă deplasată spre roşu datorată expansiunii universale. Există quasari atât de luminoşi încât radiaţia lor echivalează un trilion de sori. După studii recente, quasarul este considerat a fi o regiune compactă în jurul unei găuri negre aflate în centrul unei galaxii. Azi sunt cunoscuţi peste 200000 quasari aflaţi la distanţe de peste 3 miliarde ani lumină de galaxia noastră. Cel mai îndepărtat cunoscut quasar se afla la 29 miliarde ani lumină de noi. Se acceptă ideea că un viitor quasar se va forma în urma ciocnirii dintre Galaxia Andromeda cu Calea Lactee, peste circa 5 miliarde de ani. Destul timp ca să ne bem cafeaua liniştiţi.