Pentru cei ce vor să-mi citească prozele

(fereastra latină)
 

de Manuelita Almaviva

traducere & adaptare: Simona Dăncilă

Şi să le judece cu sânge rece de cititor feroce, căutând capul şi coada cât şi burtica moale şi caldă în care embrionează vise, nu am veşti prea bune. Scriu de plăcere, scriu pentru mine, scriu în loc să fumez. Umblu cu pixul nu numai pe hârtie ci şi pe piele, după ureche, sub braţ şi în alte locuri păcătoase unde miroase a poezie intimă. Conştiinţa de scriitor nu funcţionează bine, mă atrag prăpăstiile absurdului în care nu e nevoie de nici un efort pentru a descrie o scenă palpitantă. O laşi să se scrie singură, să-ţi mănânce cerneală din palmă şi când se satură o laşi să cadă pe moale şi să adoarmă. Personajele nu trebuie să aibă o anatomie standard, nu trebuie nici măcar să aibă o anatomie, pot fi doar picioare sau doar mâini care produc mişcare, fără nici un scop, care comit o crimă, care se acoperă cu haine îmblănite, care se ascund în spirale de carne şi nu vor fi pedepsite în vecii vecilor… de unde rezultă că nici spiritul justiţiar nu funcţionează. Mănânc şi combin senzaţiile, citiţi de fapt gusturile mele şi voluptăţile de ciocolată, dragostea percepută ca o porţie zdravănă de frişcă. Nu mă gândesc să scriu ceva care să placă, plăcerea există deja din abundenţă peste tot şi voi ştiţi să o găsiţi. Totuşi încerc să scriu astfel încât să trăiesc una din acele întâmplări a căror eroină mi-ar plăcea la nebunie să fiu, decupez o ţară în care se vorbeşte limba mea secretă, peisajul se ţese din culorile mele preferate, El este bărbatul care îmi stârneşte pasiune… E fenomenul invers al undelor produse de piatra aruncată în lac: întâi o vaga înfiorare şi apoi ceva solid, greu care se formează din vălurelele spirituale. E inversul Agathei Christie, se dezvăluie mai întâi poanta în toată claritatea ei apoi lucrurile devin din ce în ce mai confuze, mai fără cauză şi mai fără efect ceea ce înseamnă că afară plouă şi că n-am nici un chef să scriu, dar ce altceva mai bun pot să fac? Monumentul cititorului fidel e un craniu aşezat pe o carte, imposibila încercare de a transmite emoţia dintr-un obiect într-altul dar şi efortul obiectelor de a deveni umane ori chiar umaniste. Ne învăţăm unii cu alţii… Nu, nu vă cer nici un pic de răbdare, faceţi altceva, mi-e ruşine să vedeţi partea aceasta a mea atât de nudă şi de brută, un film, un dans, orice e mai distractiv şi mai folositor, nu spânzuraţi timpul de pomul cunoaşterii pentru ca nu cumva întorcându-se să va sfâşie…