Toate femeile plâng

[sau O poveste scrisă într-o zi]

de Cosmin Leucuţa

 

Ill wind off the river
Smoke stacks fade to black
This town’s my own, ridin’free and alone
And I’m not looking back
Maybe I know some people
Maybe I break some rules
But this is the street, I’ve got to compete
Baby, I ain’t no fool
 
So I take a little bad with the good
It ain’t just black and white
You’ve got to deal with the real
Oh, living on the edge of the night (…)
[Iggy Pop & The Stooges – Livin’ on the Edge of The Night]

 

Era o dimineaţă de decembrie, şi m-am trezit devreme – ceea ce nu se prea întâmplă – din cauza soarelui care îmi bătea ca un afurisit în ochi. Am atins cu tălpile parchetul rece şi m-am postat în faţa ferestrei, cu gândul să îi arăt soarelui proverbialul deget, şi mă pregăteam să o fac, când, mi-am dat seama că nu am niciun motiv să fiu supărată. Absolut niciunul. Am privit afară şi mi-am dat seama că iarna nu se gândea să vină prea curând – dacă se mai gândea să vină măcar – şi că era o nouă zi din restul vieţii mele. Şi dacă în mod normal aş fi fost destul de nervoasă pe faptul că nu apucasem să prind ora 2 după-amiaza în pat, eram oarecum bucuroasă, şi mi-am dat seama de faptul că mai câştigasem câteva ore din viaţă, pe care în loc să le pierd lenvind, le puteam transforma în ceva. În orice. Aşa că am făcut o plecăciune în faţa soarelui şi m-am retras.

 

            […]

 

            Genul ăsta de lucruri nu se prea întâmplă. Să îţi dai seama de ceva ce se petrece cu tine, ceva nociv… e ca şi cum te-ai trezi într-o dimineaţă şi ţi-ai spune: „Am cancer!”. Şi aşa să fie. Cum spuneam, genul ăsta de lucruri nu se prea întâmplă, şi cu atât mai puţin mi se întâmplă mie. Am o stare… e mai degrabă o boală, dacă e să o luăm tehnic, care nu îmi permite să iau decizii de cursă lungă, să mă stabilesc într-un loc şi să rămân acolo destulă vreme încât să prind şi eu rădăcini, să mă pot mândri cu statornicia mea, la fel cum fac celelalte fete. Îl consider un defect al meu, un ingredient de bază al persoanei mele, fără de care nu aş putea exista, fără de care nu m-aş imagina. E stresant, recunosc, pentru mine mai mult decât pentru alţii, dar nu se poate fără. Şi culmea, dar nu neaşteptat, există multe fete care ar da orice să aibă ce am eu. Li se pare interesant că nu pot rămâne lângă un tip mai mult de câteva… săptămâni (în cel mai bun caz), şi sunt plictisite de relaţiile lor monotone din care nu pot nici să scape şi nici să înainteze, şi îmi spun că e ca şi cum ai face o muncă de Sisif. Că e ca şi cum ai repara o maşină care nu mai poate fi scoasă pe drum niciodată, şi tu ştii asta. Eu le spun că mi-ar place să mă trezesc în fiecare dimineaţă lângă acelaşi tip, şi, uneori mi se mai întâmplă şi asta, dar nu durează mult fiindcă din urmă mă prinde uraganul eşecului şi mă ridică pe sus, şi din aer îi fac cu mână tipului din pat, nici nu apuc să îl sărut de „la revedere” că m-a şi îndepărtat de el uraganul. Şi mă ridică tot mai sus, tot mai repede, iar tipul îmi întinde o mână, deşi e evident că nu o mai pot ajunge, şi atunci mă gândesc că poate Kansas nu era chiar aşa un loc interesant, şi uraganul o să mă arunce pe tărâmuri mai colorate, mai umede, mai înalte… şi când aterizez iarăşi, am senzaţia că am găsit ceea ce căutam, şi că nu voi mai părăsi locul acela în vecii vecilor. Şi nu trece mult până când o fac, iar atunci, primul lucru care îmi trece prin cap e „Cum am putut să cred că am gasit ceea ce căutam? Era evident că nu puteam staţiona aici decât pentru o scurtă perioadă de timp. Ce a fost în capul meu?”. Şi partea cea mai frustrantă e că… aşa spun de fiecare dată.

 

Fragment din „Jurnalul unui înger”

Pagina 107

 

M-am trezit într-un pat – nu al meu, evident – şi mă întorc spre partea stângă (eu mereu dorm în partea dreaptă a patului), unde văd ceva formă umană cu o claie de păr unsuros şi ondulat, care îi atârnă peste întreaga faţă, dar se opreşte brusc chiar deasupra buzelor. Buzele sunt uscate, totuşi, nu crăpate, dar au un luciu care nu poate fi dat decât de faptul că sunt uscate şi netede. Arată ca o margine a unei felii de grapefruit roşu, uitată pe farfurie de o zi. Apoi forma umană se întoarce spre mine, dar fără să se trezească, îmi pune un braţ peste sâni, şi mă învăluie într-un miros dulceag şi fierbinte, dar nu neapărat neplăcut, care îmi pare familiar, şi mă las cuprinsă de el, şi de braţul lui, şi încet-încet, mă lipesc de pieptul lui. Îi simt respiraţia, şi aud cum mă adulmecă, fără să îşi dea seama – să fie sigur că nimeni nu i-a furat trofeul în timpul nopţii, trebuie să fie vreo reminescenţă din vremurile barbariei declarate făţiş a bărbatului. Mi se pare că e dulce, şi e plăcut să ţi se dea o asemenea atenţie, chiar şi după o seară de somn zbuciumat şi sex făcut pe sedative, dar nu pot rămâne. Mai stau cinci minute, şi studiez camera în care mă aflu. Pereţii sunt de un alb murdar, probabil afumaţi. De-o parte şi de alta a patului se află două ferestre pătrate, acoperite de nişte draperii bleumarin, care nu prea lasă lumina în această grotă foarte originală. Un perete e populat în întregime cu cărţi, altul cu trei afişe de filme cult-clasice înrămate cu un oarecare bun gust, şi într-un colţ, dărăpănat, dar totuşi atrăgător, se află un dulap maro, cu două uşi, pe una din ele atârnând chiloţii mei. Pe jos – parchet, şi din loc în loc, movile de haine care ţin loc de covor, probabil. Mi-am văzut şi geanta de umăr, pe un măldar de cărţi. Realizez că şi noptierele sunt pline de cărţi. Apoi mă loveşte: nu există tehnologie deloc. Nici măcar un radio, în toată camera. Niciun televizor cu plasmă, niciun laptop, niciun celular, nimic. Braţul mă strânge mai tare, mai aproape, ca şi cum ar fi ştiut, stând de pază pentru stăpân, că vroiam să mă ridic. Reuşesc totuşi să mă ridic, şi îmi caut cu privirea hainele. Nu sunt multe – o pereche de blugi, şi un maiou alb, pe lângă perechea de chiloţi pe care o localizasem deja – dar le găsesc destul de greu prin vraiştea care era în cameră, şi nu reuşesc să ies fără să trezesc bestia. Şi când îşi ridică trupul în coate şi îşi dă părul la o parte, îmi amintesc de el. Are ochii verzi, migdalaţi şi fruntea înaltă, şi bea cam mult, dar e un tip cu bun simţ.

– Pleci deja? Credeam că mai stai, să ne cunoaştem! mormăie el, după ce îşi înfundă iarăşi capul în pernă.

– Credeam că ne-am cunoscut deja, îi spun eu, zâmbind. – E prea târziu.

– Mă simţeam bine cu tine lângă mine, aici, face el semn către locul unde am dormit eu în pat.

– Da, şi eu! îi recunosc, şi mă apropii de pat. Mă las pe marginea lui şi îi dau la o parte părul de pe frunte. – Dar trebuie să plec.

– De ce? se roagă el. – E sâmbătă. Hai înapoi în pat, mai lenevim un pic, promit să nu te ating în locuri intime, şi apoi îţi fac cinstea pe care o merită numai zeii, râde el.

– Şi care ar fi aceea? mă fac eu curioasă. De fapt, chiar sunt.

– Fac o omletă divină. Şi cred că mai am şi nişte cafea. Ce zici? se mândreşte el, copilăresc.

– Mmmm, sună tentant! spun eu în timp ce îmi ling buzele şi mă las pe pat. Îmi pun capul pe pernă şi stăm amândoi, faţă în faţă, privindu-ne unul pe altul pentru prima dată, treji fiind.

– Promit să nu te ating în locuri intime, repetă el.

– Cred că şi pentru asta e cam târziu.

– Ah, da, se resemnează el şi ochii caută un punct în spatele meu, pe care să se aşeze. – Oricum, să ştii că îmi pare rău că nu îmi amintesc nimic din seara trecută. Sunt sigur că a fost ceva memorabil.

– A fost, îi fac eu cu ochiul.

– Tu… îţi aminteşti? Nu e corect! se bosumflă el, apoi mă priveşte pieziş: – Nu primesc o remiză? încearcă el. – Totuşi, cred că merit, ai spus-o chiar tu.

Pufnesc în râs, şi îl mângâi pe faţa nebărbierită, dar mă văd nevoită să refuz. Timpul mă presează. Şi ăsta era adevărul pur.

– Ne mai vedem? întreabă el, din tocul uşii. În spatele lui se văd alte trupuri ale altor oameni care dormeau pe canapele şi fotolii şi pe jos, în camera alăturată.

– Nu ştiu, îi spun între săruturi. – Poate. Trebuie să plec.

– Cum… rămâne… cu… omleta…? întreabă el în timp ce mai fură câteva săruturi lipicioase de la mine. – Dacă o guşti, nu vei mai vrea să pleci.

– Atunci e bine că mă pot întoarce, nu? îi zâmbesc şi mă rup în final de el.

– Ne mai vedem?

– Poate, îi spun, fără să mă întorc. Niciodată nu mă întorc când le spun minciuni.

– Asta înseamnă „da”, nu? Ştiu sigur că înseamnă „da”, îmi strigă el. – Nu?!

Mai fac câţiva paşi şi ma simt prinsă de mijloc, şi întoarsă. Buzele lui mă apasă cu putere. Apoi îmi spune:

– Ştiu că treburile au mers între noi exact invers. Am început cu rostogoliri între cearşafuri şi am terminat cu o invitaţie la omletă, într-o dimineaţă de sâmbătă. Aşa că o să continui în ritmul ăsta – zâmbeşte el – şi o să te întreb acum, la sfârşit, ce ar fi trebuit să te întreb de la început: cum te cheamă?

 

Şi fata i-a răspuns:

– Angela.

Apoi i-a întors spatele şi a luat-o spre capătul coridorului. Şi-a verificat celularul, şi a observat că era ora 10 şi jumătate, aproximativ. Nu ştia exact ce zi era, aşa că primul lucru pe care l-a făcut când a ieşit din bloc a fost să întrebe pe o bătrânică de pe stradă, care se chinuia să împingă un cărucior plin cu pungi goale, ce zi era. Bătrânica a privit-o de parcă ar fi fost de pe altă lume, şi apoi a început să ţipe:

– Lua-v-ar dracu’ de netrebnici, şi de împuţiţi! Uită-te la tine, cum arăţi! Nici nu mă mir că nu ştii ce zi e! Probabil că ai de făcut vreun avort azi, curvo! Vă beţi minţile şi vă bateţi joc de trupurile pe care Domnul vi le-a dat! Să vă fie ruşine! continuă bătrâna, şi acum avea faţa congestionată, şi uitase complet de caruciorul ei.

Angela s-a îndepărtat repede, şi după ce dădu colţul străzii, se postă în faţa unei vitrine, îşi cercetă aparenţa. Probabil că îi scăpase ceva – vreun ac în venă, te pomeneşti! – şi baba îl observase. Dar, nu văzu nimic ieşit din comun. Nu avea cearcăne sub ochi, nu sângera din nas sau din gingii, nu îi curgeau mucii, nu avea secreţii masculine pe haine sau în păr… ridică din umeri şi căută din priviri staţia de autobuz. Trebuia să ia numărul 23, spre Piaţa Mare, în sudul oraşului – „în Sud, unde e mereu cald” – unde trebuia să se întâlnească cu Don, cu Ana şi cu Goya.

Urcă deci în autobuz, dar nu prinse loc decât la geam, pe partea cu soarele. Oftă, dar era încă mahmură şi nu se putea ţine pe picioare când un scaun îi făcea cu ochiul.

Se aşeză pe bancheta învelită în piele, arsă de soare şi mirosind a vomă stătută, şi îşi lipi părul blond de geamul încins. Îşi trase şapca de tweed gri pe cap, peste ochi, ca să o ferească de soarele de iulie, şi încercă să închidă ochii. O dureau toate, şi îşi dădu seama cât de puţin dormise de fapt, şi cât de puţin odihnitor fusese somnul acela spartan.

La staţia următoare, un domn în vârstă, îmbrăcat într-un costum alb, şi purtând o pălărie de asemenea albă, îi ceru permisiunea să se aşeze lângă ea. Ea îi făcu semn că locul era liber, şi îşi continuă moţăiala, concentrându-se în acelaşi timp să nu adoarmă, ca să nu piardă staţia la care trebuia să coboare.

Bărbatul îi spuse, impersonal:

– E cald, e foarte cald…

– Purtăm discuţii despre vreme? se auzi de sub şapca fetei.

– Îmi plac discuţiile despre vreme.

– Mda, îi confirmă ea, fără să îşi mişte capul. – Neobişnuit de cald pentru perioada asta a anului.

Bărbatul izbucni în râs, cu poftă, semn că fusese luat pe nepregătite. Angela îl privi suspect, pe sub genele lăsate, şi îi zâmbi când acesta se potoli, apoi îşi reluă starea de catatonie.

– Cine spune că tineretul din ziua de azi e obraznic, nu ştie ce vorbeşte, spuse bărbatul. – Eu sunt Henri, îi spuse el, întinzându-i mâna.

– Iar eu sunt foarte obosită, şi nu am niciun chef să fiu agăţată la ora asta, scrâşni Angela, de sub şapcă.

– Înţeleg, şopti Henri, şi îşi retrase mâna discret. – Mă iertaţi, nu aveam nicio intenţie nelalocul ei, domnişoară, se scuză el, căutându-i privirea fetei.

– Nu e nimic, probabil că m-am răzbunat şi eu pe singurul om care avea intenţii bune, în timp ce restul scapă nepedepsiţi, murmură Angela, şi se ridică pe banchetă. Renunţase la somn.

– Netrebnicii! scrâşni bărbatul, în glumă.

– Habar nu ai! îi făcu ea plictisită. – Henri, zici? Şi ce cauţi în autobuz pe o vreme ca asta, într-un costum ca ăsta? se miră fata, fără să îl privească. – Maşina e la reparat?

– De fapt, se scuză el, am permisul suspendat.

– Pentru ce?

– Viteză. E ca o boală pentru mine.

– Mie îmi spui?

– Vreau să mor de tânăr.

– Cred că ţi-ai cam ratat şansa, observă fata, şi îşi permise un zâmbet.

– Hm, cred că ai dreptate. Nimic nu e mai trist decât un tip între două vârste care încearcă să vrăjească tinerele în autobuz, nu?

– Ba da, spuse fata, trăgând aer în piept. – Un tip între două vârste care e lăsat cu ochii în soare e mult mai trist.

– Unde e acest tip? îşi lungi Henri gâtul, cercetător.

– Mă uit la el. Asta e staţia mea, spuse fata, ridicându-se.

Bărbatul îi făcu loc să treacă, şi întrebă în treacăt:

– S-a terminat discuţia despre vreme?

– Da, eu aş zice că s-a terminat! zâmbi fata, şi îi făcu cu ochiul, în trecere.

 

Cafeneaua Roşie era aproape goală la ora unsprezece, când Angela intră pe uşă. Soarele bătea prin geamuri, printre jaluzele parţial lăsate în jos. La a treia masă de pe partea stângă, lângă geamul tatuat cu reclame vechi şi decolorate cu Coca-Cola, pe un colţar cafeniu, îmbrăcat în muşama care trosnea când te aşeazai pe ea, se aflau doi tineri. Nu păreau să aibă mai mult de 23-24 de ani, niciunul. Angela trase aer în piept şi se îndreptă spre ei. Primul stătea cu spatele la ea, iar al doilea, cu faţa la primul, prin urmare, cu faţa şi la ea. Acesta era Don.

Don abia terminase facultatea şi o dăduse în bară la examenul de licenţă. Fusese prins încercând să copieze. Dus în faţa decanului, negase totul cu o expresie neconvingătoare, şi când i se spusese că avea să îi fie interzis să reia examenul, cedase. Îl lovise pe grăsanul acela, în costumul lui de papiţoi, şi se trezise – la propriu – în arest. Se dovedise că avea în sânge destule droguri cât să pună un hipopotam la somn. Aşa că în momentul de faţă era eliberat condiţionat, şi se afla sub supraveghere. Trebuia să îşi găsească de lucru pe timp de vară, şi să se prezinte de două ori pe săptămână la un centru de dezintoxicare. Aceasta era povestea oficială. Neoficial, Don îşi petrecea timpul dormind până după-amiaza, apoi se ducea acasă la Marele Şef, unde petrecerile se ţineau lanţ, mai ales în anotimpul cald.

 

Don fuma liniştit, ţinând ţigara în colţul gurii, între buzele uscate şi arse de prafuri, şi ocazional, sorbind din sucul de portocale pe care îl avea în faţă mereu – „citricele mă ajută să îmi revin din orice”, obişnuia să spună, şi chiar era adevărat – printr-un pai lung şi gros, cu dungi roşii, spiralate. Goya stătea apatic şi se uita la farfuria în care aburea un hamburger proaspăt luat de pe plită. Nu o observă pe Angela decât după vreo zece secunde după ce ea se aşeză la masă. Fata îi sărută pe amândoi pe obrajii nebărbieriţi, apoi se aşeză lângă Don, şi în timp ce sorbea din paharul lui cu suc de portocale, întrebă:

– Spuneţi-mi că avem ceva de facut în seara asta! Nu am niciun chef să mă întorc acasă, la ai mei. Le-am spus că încă sunt la mare, şi că mă întorc abia peste trei zile. Aşa că, orice ar fi, trebuie să ne distrăm, cât mai putem.

– Ooo, domnişoara doreşte să apeleze la serviciile mele private? se undui Don pe lângă ea, dar fata îl respinse. Nu o făcu fiindcă i s-ar fi părut neatrăgător, ci din cauza fumului care îi ţâşnea pe nări încontinuu când fuma.

– Te rog, nu fi scârbos. Daca o dai pe din astea, mă mut lângă Goya. El ştie să fie un gentleman, nu, dragă?

– Ce? se trezi şi Goya din visare.

 

Goya avea 21 de ani, iar în ciuda faptului că a fost singurul din grup care ar fi putut să facă ceva cu viitorul său, ajunsese să facă parte dintr-o minoritate clandestină aflată la mare trecere prin cercurile lui de prieteni. Goya era „o prostituată”. Prima dată se vânduse pentru a onora un pariu, iar la plecare, clientul îi promise să îl recomande. În scurt timp, Goya devenise o delicatesă pe străzi. Era curat – în mare –, deschis la orice, şi singurul motiv pentru care nu urcase încă pe scara ierarhică era că nu accepta mai mult de un client odată. Însă avea, ca orice om, şi un viciu: somnul. Dormea câte trei ore – fără excepţie – pentru fiecare oră în care era treaz. De aceea, şi atunci când era treaz, părea că e pe punctul de a adormi.

 

– Ce e cu el? întrebă Angela, scoţând o ţigară din geantă şi făcându-i semn lui Don să îi dea un foc.

– Nu ştiu. Aşa era când am ajuns aici. Se uită la hamburgerul acela de jumătate de oră. Cred că e drogat.

– Nu, nu cred, murmură fata, şi se întinse peste masă, spre Goya. – Hai, dragă, deschide ochii pentru mine, o clipă.

Îi examină pupilele şi îi luă pulsul.

– Nu e drogat, asta e clar! decretă ea.

O chelneriţă se apropie de masă. Era o tipă pe nume Ines.

 

Ines avea 19 ani, şi tocmai terminase liceul. Era destul de înaltă pentru o fată, cam osoasă, dar totuşi frumoasă, şi era singura roşcată naturală pe care cei de la masă o cunoşteau pe viu. Provenea dintr-o familie mediocră, şi se chinuia să se ridice în societate, prin aproape orice mijloace necesare. Primul băiat care îi traversase patul fusese Don, şi ea încă mai suspina după ceea ce ea credea că putuse fi dragoste adevărată, în timp ce el privea spre noi orizonturi.

 

– Buna Angela, se gudură ea, timidă. – Ce să îţi aduc? spuse ea, în timp ce scotea carneţelul de comenzi şi se chinuia să nu pară afectată de faptul că Don îşi înfăşurase un braţ în jurul Angelei. Zâmbetul îi era însă rece.

– Bună Ines… nu te-am mai văzut de mult. Ce mai faci?

– Păi, fac ce trebuie să fac, ca apoi să fac ce vreau să fac! îi zâmbi Ines, şi făcu cu ochiul lui Don. Acesta o privi printre firele de fum care nu conteneau să îi iasă din nas şi să îi escaladeze faţa, trecându-i prin părul de pe frunte, şi zâmbi prostesc, fără să îşi arate dinţii.

– Bine spus! cochetă Angela, apoi închise meniul şi îl aruncă pe masă. – Adu-mi, te rog, un sandviş cu şuncă şi ardei iuţi, şi o ceaşcă de cafea. Neagră! sublinie fata.

– S-a făcut! chicoti Ines şi se depărtă.

– De ce eşti dobitoc?

– Ce am făcut? se miră Don, şi o trase spre el, după ce scrumă în scrumieră.

– Termină, se îmbufnă fata. – Ştii foarte bine că fata asta suferă după tine, şi te joci aşa cu ea, cu sentimentele ei. Într-o zi o să îşi taie venele din cauza ta, să ştii. E instabilă psihic.

– Şi cu una ca ea vrei să îmi pierd vremea? Să ştii că eşti o adevărată figură, spuse Don, încruntat.

– Păi ai putea fi mai tacticos, că nu strică. Sau măcar stai de vorbă cu ea. Ştii că fetele nu îl uită niciodată pe primul, îi făcu ea cu ochiul, ştiind că această titulatură îl supăra pe Don, căruia orice fel de responsabilitate îi repugna.

– Asta de unde o ştii? întrebă el nervos, stropşind mucul de ţigară în scrumieră.

– Din experienţă.

– Mda?

– Mda!

– Păi, hai să îţi mai spun eu ceva, tot din experienţă, făcu el, zâmbitor. – Cine stă cu mine o noapte, nu mai pleacă?

– Asta din cauză că îl legi? i-o întoarse Angela.

– Touche! rânji Don. – Dar serios vorbind, de ce nu mă laşi să fac dragoste cu tine? Îţi promit că va fi memorabil, şi apoi nu va mai conta primul, şi nici al doilea, şi după ce lumile se ciocnesc, tot ce va rămâne voi fi… eu, ca unicul şi excepţional de talentatul tău amant! rânji el, şi o sărută pe obraz, repede, înainte ca ea să se poată trage. – Şi ce schimburi de fluide s-ar petrece între trupurile noastre. Ah – se cutremură el, teatral, privind în sus – pot numai să îmi închipui…

– Eşti dezgustător, să ştii.

– Termină cu fandoselile – reluă el, serios, în timp ce îşi aprindea o nouă ţigară –, de parcă nu ai făcut tu chestii mai… adânci, ca să zic aşa.

– Ce ştii tu despre asta? îl descusu ea.

– Nimic…

– Atunci aşa să fie!

– Ce e cu cearta asta, copiilor? Faceţi dragoste, nu război! zâmbi Ana, aşezându-se la masă lângă Goya.

Ana purta părul lăsat peste umeri – avea un păr bogat, dar cam sârmos – şi o rochie de vară albă, direct pe piele. Singurul lucru care se vedea pe dedesubt erau chiloţii, albi. Şi mai purta o pereche de ochelari se soare, negri, impenetrabili, care, deşi nu adăugau nimic imaginii, păreau cumva… în plus.

– Arăţi bine gagico, cu ce te întreţii? o iscodi Angela.

– Sex, droguri şi curve! declară Ana, în timp ce îşi aprindea o ţigară. – Fără supărare, dragule! i se adresă lui Goya.

Acesta nu răspunse.

– E drogat? întrebă Ana, după o clipă, privindu-l.

– Aşa am crezut şi noi, dar se pare că nu.

– Poate o fi îndrăgostit, îşi dădu cu părerea nepăsător Don.

– Îndrăgostit? E prea tânăr să îşi calce viaţa în picioare în halul ăsta! se enervă Ana. – Las-o naibii de dragoste, că se poate şi fără!

– Apropo de dragoste, ce mai face… masculul alfa? o întrebă Angela.

 

Ana era cea mai în vârstă dintre ei, la 24 de ani, şi se logodise de curând cu un tip care îşi făcuse un obicei din a o bate de fiecare dată când echipa lui preferată pierdea vreun meci. Ea se spetea de luni până vineri într-o spălătorie rapidă ca la sfârşitul lunii să poată plăti cheltuielile, şi să îl întreţină şi pe el, care studia pentru un examen ce părea inaccesibil pentru intelectul lui. Ca femeie, avea destulă toleranţă. Suportase multe şi părea că mai poate suporta încă pe atât. Se înşelase. Paharul se umpluse mult mai repede decât se aşteptase ea. În plus, în acea dimineaţă aflase că era însărcinată în luna a doua. Cu 15 minute înainte de a afla despre sarcină, se hotărâse să se despartă de logodnicul ei.

 

– Doarme, spuse ea plictisită.

– Să înţeleg că ai petrecut o noapte sălbatică? îi făcu Don cu ochiul. Nu pierdea nicio ocazie să dea cu nasul prin relaţiile conjugale ale prietenilor lui.

– Habar nu ai, spuse Ana pe un ton serios.

Ines apăru iarăşi la masă, depuse cafeaua şi sandvişul Angelei şi o întrebă pe Ana ce doreşte.

– Adu-i te rog un calmant! Îl merită! ordonă Don, râzând. – Pare demolată!

Cele trei femei îl săgetară cu privirile, dar pe el nu părea să îl deranjeze.

– O cafea te rog, ceru Ana, resemnată.

– Imediat. Să ştii că e umbră aici, poţi să îţi dai jos ochelarii, observă Ines.

După ce se îndepărtă chelneriţa, Angela observă că, într-adevăr, ochelarii erau de prisos.

– Dă-i jos, spuse fata, şi înainte ce Ana să schiţeze un gest, îi luă de pe ochii ei.

Şi Angela şi Don rămaseră muţi. Ana mai primise bătăi, dar nu cu asemenea rezultate. Avea ambii ochi înnegriţi. Îşi lăsă capul în piept, şi începu să suspine încet, cu calm, ca omul care ştie că nu se rezolvă nimic cu lacrimi.

– Asta când s-a întâmplat? scrâşni Angela.

– Aseară.

– De ce? întrebă Don.

– De parcă ar fi avut vreodată un motiv, i-o întoarse Angela.

– Şi când mă gândesc că vroiam să îi spun că îi port copilul.

Celor doi le căzură fălcile.

– Când asta? se miră Angela.

– Azi dimineaţă am aflat, se scuză Ana.

– Şi ce vei face?

– O să îl păstrez.

– Îl păstrezi? se oripilă Angela. – De ce dracu’ ai face aşa ceva?

– De ce să nu fac? E sânge din sângele meu!

– Dar e şi din al lui! Chiar ai de gând să creşti ceva ce a ieşit din animalul ăla? Şi încă de una singură?

– Cine a spus că de una singură?

Angela se lăsă pe spate şi trase aer în piept:

– Fato, ştii că te iubesc, şi aş face orice pentru tine, dar dacă te mai întorci la nenorocitul ăla, eu te omor cu mâna mea.

– Nu la el mă refeream.

Goya se trezise din catatonie. Îi privi pe Don şi pe Angela, care stăteau de cealaltă parte a mesei, şi apoi îşi aduse aminte de Ana, care şedea lângă el. Îi cuprinse capul în palmele lui lungi şi reci, şi o sărută pe obrajii năclăiţi de lacrimi, apoi o strânse tare la piept. Femeia începu, în mod inexplicabil să plângă în hohote. Don şi Angela schimbară priviri în tăcere. Ines se apropie de masă şi lăsă cafeaua, apoi se retrase, posomorâtă că nu putea lua parte la ceva ce ei i se părea fi un moment important în relaţia celor patru.

După ce Ana termină cu lacrimile, mai scânci un pic pe umărul deja ud al lui Goya, şi apoi se retrase la locul ei, ştergându-şi ochii de lacrimi cu dosul palmelor, ca un copil mic.

– Ah, cafeaua.

Sorbi din ea, în timp ce ceilalţi o priveau, şi apoi spuse:

– Gata, sunt bine. Vorbesc serios, repetă, fiindcă Angela o privea pieziş. – Tu, care e povestea ta pe ziua de azi? i se adresă lui Goya.

– Vrei să îl omor? întrebă Goya, pe neaşteptate.

– Pe cine? se mirară ceilalţi doi.

– Pe ăla care ţi-a făcut aia? întrebă Goya, arătând cu bărbia spre ochii negri ai Anei.

– Eşti dulce, şi nu mi-o lua în nume de rău, dar… tu eşti o prostituată. Cum poţi crede că eşti destul de tare să îl răneşti măcar?

– Un bărbat care dă în femei e mai slab decât orice curvă, observă Goya.

Ceilalţi îl priviră absenţi, şi Ana lăsă capul în piept. Prostituata avea dreptate.

– Eu… hm, cred că am făcut genul acela de chestie care te face să te retragi din meserie, spuse el, gânditor, ceea ce nu prea îi stătea în fire.

– Ce înseamnă asta? se miră Don, sorbind din paharul aproape gol.

– Te-ai îmbolnăvit? sări Angela.

– Cristoase, nu! îi linişti Goya. – Cu toate că… mai bine ar fi ăsta cazul.

– Sună ca şi cum ai fi pe moarte. Spune ce e, îl încurajă Ana, şi îşi mai aprinse o ţigară.

– Ştiţi că eu… ai mei s-au despărţit chiar înainte să mă nasc eu. Nu mi-am cunoscut tatăl. Nici măcar nu l-am văzut la faţă vreodată… până ieri.

– Şi asta e un lucru bun, nu? întrebă Don.

– Ar fi trebuit să fie.

– Continuă.

– Ieri, înainte să ajung acasă, m-am gândit să fac rost de nişte bani. Aşa că mă duc la cinematograful ăla unde se difuzează filme porno pentru homosexuali, de pe strada Iederei. Acolo mereu e cineva care are chef de o muie. Nici nu ştiu ce m-aş fi făcut în unele rânduri, dacă nu ar fi fost cinematograful ăla. Aşa că intru şi mă aşez pe scaun, şi încep să ronţăi nişte popcorn. Pe ecran rula un film mai vechi, îl văzusem. „Bărbaţi umezi”. În faţa mea erau doi tipi care deja trecuseră la fapte. Nu trec nici primele zece minute când se aşază lângă mine un tip de vreo 45 de ani şi mă întreabă dacă vând. Îi spun că da. Se pune în genunchi în faţa mea, şi mi-o ia în gură. După ce termină, mai bine zis, după ce termin eu, se ridică şi îşi aranjează părul şi gulerul la cămaşă, apoi îmi lasă banii şi mă sărută pe frunte, apoi pleacă.

– La dracu’, cât pot fi unii de ciudaţi! se cutremură Ana.

– Cât ţi-a lăsat?

– A fost generos, spuse Goya posomorât.

– Tot nu văd care e problema, spuse Don. – Faci un ban, ţi se face o muie, vezi un film… toate astea ar fi motive de bucurie pentru mine.

– Azi dimineaţă, cobor la micul dejun, şi o văd pe mama radiind. Nu am văzut-o aşa de bucuroasă de nici nu mai ştiu de când. Îmi zice că avem un musafir special. Întreb unde e. Îmi zice că e la baie, şi că se întoarce imediat. Mă pun la masă şi încep să mănânc, cu capul în farfurie, ceva omletă cu brânză. Asta e specialitatea ei. O face numai când se trezeşte binedispusă. Astăzi omleta a fost foarte bună. Tipu’ vine de la baie, şi mama ne face cunoştiinţă: – Acesta e tatăl tău!, îmi spune ea, în timp ce tipul îmi întinde mâna. I-o apuc, fără să mă uit la el, dar când îmi ridic privirea din farfurie, mi se face rău. Şi el se face alb.

Cei trei erau aplecaţi peste masă, uitaseră şi de cafele şi de ţigările care arseră în întregime, şi stăteau cu gurile imobile, uscate.

– Nemernicul era tipul pe care l-am întâlnit în cinematograf cu o seară înainte, spuse Goya, sec.

Don îl privi şi se lăsă pe spate, trăgând tacticos din mucul de ţigară care îi mai rămăsese între degete. Suflă fumul pe nări, şi apoi rupse tăcerea aşa cum numai el ştia:

– Deci, taică-tu ţi-a făcut o muie…

Angela se întoarse spre el.

– Să ştii că uneori poţi fi un model de fineţe.

– Hei, hei, fato, nu te lua de mine. Eu am scris cartea despre fineţe. Şi nu e vina mea că tipu se învârte prin cercuri din astea. Hm, de câte ori ţi-am spus că o să ajungi să regreţi căcaturile astea, Goya? De câte ori ţi-am spus?

Don îi ura pe cei care se prostituau, mai ales dacă erau bărbaţi. În mod ironic, Goya era cel mai bun prieten al său, motiv pentru care îşi permitea să fie atât de caustic, având în vedere situaţia.

– Nici nu ştiu cum ar trebui să mă simt, spuse Goya, golit pe dinăuntru.

– Şi tipu’ ce a zis când te-a văzut? Când aţi dat mâna, specifică Ana.

– Nimica. Ce să zică? S-a făcut alb la faţă şi s-a aşezat la masă. Mama s-a supărat că am plecat, dar nu puteam rămâne. Aş fi vomitat pe faţa ei de masă cea bună, dacă nu plecam de acolo.

– Hm, asta da întâlnire cu babacu’ tău, după… cât, 21 de ani? zâmbi Don.

Goya nu spuse nimic. Împinse farfuria cu hamburger din faţa lui şi se lăsă pe spate.

– Eu zic să plecăm. Deja se aglomerează, şi nu mai e mediul propice să discutăm despre „felaţii tată-fiu”, râse Don. Goya pufni şi el, dar imediat îşi reluă expresia serioasă de mai înainte.

Ines le aduse nota, şi plătiră, apoi o luară spre ieşire. Soarele bătea mai aprig decât atunci când veniseră. Era deja ora 1 după-amiaza, anunţă Angela.

– Încotro? întrebă Don.

– Eu merg acasă să îl dau afară pe netrebnicul acela, spuse Ana cu convingere.

– Te descurci? Sau vrei să îl trimit pe Sperminatorul ăsta cu tine? întrebă Don.

– E ok, mă descurc. Nu am probleme cu el decât când pierde echipa lui de fotbal. Jur, toată bărbăţia lui stă în victoria echipei ăleia de nimic. Nici pula nu i s-ar scula dacă nu s-ar gândi la echipă în timp ce o facem, râse Ana.

– Asta e calomnie, observă Goya.

– Să mă dea în judecată, ridică Ana bărbia ascuţită, şi îşi puse ochelarii pe ochi.

– Merg şi eu cu tine, anunţă Angela, trăgându-şi geanta imensă pe umăr şi şapca pe cap.

– Bine. Ne vedem pe seară la Marele Şef, da? Dă o petrecere, ca pe vremuri.

– Mi-e dor de vremurile alea, suspină Angela.

– Da, şi mie. Pe mai târziu doamnelor, le salută Don, apoi îl trase pe Goya în direcţia opusă. – Pot să întreb – începu Don să se fâstâcească –… dacă nu întrec măsura… Cum a fost bătrânul tău?

 

Goya îl privi scârbit, şi dădu din mână.

– A ştiut ce face, nu-i aşa? îl iscodi Don. – Da, am dreptate! râse el, şi îşi aprinse el o ţigară.

Păşeau pe stradă, umăr la umăr, cu soarele bătându-le în ceafă. Treceau prin intersecţii fără să se oprească la semafoare, îi claxonau maşinile şi îi lătrau câinii de după garduri, şi în final ajunseră la destinaţie: un supermarket.

– Ce dracu’ facem aici? Şi unde naiba m-ai adus? întrebă Goya, care parcă dormise tot drumul spre supermarket.

– Jur, uneori am impresia că eşti narcoleptic. Şi asta ar fi ceva bun, îl dojeni Don.

– Ce facem aici? Cumperi ceva?

– Desigur, îi făcu Don cu ochiul.

– Ce? Şi de unde ai bani? Nu e zi de chirie? De obicei în perioada asta a lunii ai suge pule de măgari pentru bani, atât eşti de lefter.

– Roata s-a întors, îi făcu Don cu ochiul.

– De ce stăm afară? Să intrăm.

– Trebuie să îmi termin ţigara. Nu te lasă să intri cu ele prin magazine.

– Ce animale! observă Goya.

– Mda, ştiu. Trebuie să fim atenţi să nu corupem tineretul şi să nu suflăm gudron în faţa bătrânetului. Pişa-m-aş pe ei de gândaci! scrâşni Don şi aruncă mucul de ţigară într-un canal. – Acuma putem intra înăuntru.

– Totuşi, ce facem aici?

– Trebuie să cumpăr nişte lapte praf şi laxative.

– Pentru ce?

– Pentru un tip.

– Ce dracu face cu ele?

– Le foloseşte să taie cocaina. A primit un transport de marfă pură, şi trebuie îndoită. Asta se face cu lapte praf sau cu laxative.

– Aaaa, dădu din cap Goya. – Înţeleg. Şi pentru asta te trimite pe tine? De ce nu vine singur?

– E mai complicată situaţia. Mai târziu îţi explic.

– Totuşi, de unde ai bani? stărui Goya.

– I-am spus proprietarei că nu am bani de chirie.

– Şi?

– Şi ce? Atât.

– Pur şi simplu i-ai spus că nu ai bani şi ea te-a lăsat în pace? se oripilă Goya. – Unde stai, să mă mut şi eu acolo, unde proprietarii sunt oameni în carne şi oase, râse el.

– Ţi-ar plăcea ţie, nu? întrebă Don, cu un rânjet diabolic pe buze. – Stai un pic.

Ajunseră la raftul cu cele de trebuinţă. Alese câteva cutii de lapte praf şi apoi o luară din loc spre secţiunea farmaceutică.

– Adevărul este că tot am plătit, dar în natură. Şi ştii că mie îmi place în natură, râse Don.

– Nu cred. Te-a pus băbătia să o călăreşti, ha? Mereu ai avu gusturi mizerabile la femei, oftă Goya.

– În primul rând nu e o băbătie, e o tipă abia trecută de vreo treizeci de ani, cu doi copii, care se ţine bine. Şi în al doilea rând, nu am călărit-o, ci am lăsat-o să mi-o ia în cioc.

Don părea preocupat cu selectarea unui laxativ mai puţin puternic, în timp ce Goya digera informaţia.

– Stai să înţeleg. Tu nu ai avut bani de chirie, şi ai lăsat-o pe ea să ţi-o sugă. E corect?

– Mhm, făcu Don, neatent la el.

– Ea să ţi-o sugă ţie!?

– M-am bâlbâit? DA, ea mie! îl privi Don, ţinând sticluţele cu laxativ într-o mână.

– Cristoase, unde naiba găseşti tipele astea?

– Eşti fantastic! se enervă Don şi opri căruciorul. – Nu pot să cred că aud asta din gura ta. Tocmai din gura ta. Ţie ţi-o suge taică-tu şi mie nu mi-o poate suge proprietăreasa? Dumnezeule, da’ ştiu că ai tupeu, pufni Don, şi o luă spre casa de plată, încruntat.

– Îmi vine greu să cred că cineva ar face aşa ceva. Pe de altă parte, ce motiv ai avea să inventezi aşa ceva?

– Crezi ce vrei dragul meu, dar sentimentul e fantastic! E ca şi cum ai fi soldat şi ţi-ar suge-o un căpitan… de sex feminin. Sau ca şi cum ai fi un elev şi ţi-ar suge-o o profesoară. E incredibil ce sentiment de dominaţie îţi poate da un asemenea act. Să supui ce nu poate fi supus. Să domini pe cel care te domină pe tine.

Goya oftă. Ajunseră la casă şi Don depuse pe bandă laptele praf şi laxativele. Erau pe punctul de a plăti, când uşile să dădură de perete şi intră în supermarket un tip cu un pistol în mână şi cu un batic înfăşurat în jurul feţei.

– Deschide casa de marcat şi goleşte banii în punga asta! ordonă bărbatul.

Goya şi Don rămaseră înmărmuriţi, nemişcaţi. Nici măcar privirile nu şi le întoarseră spre bărbatul mascat. Casieriţa începu să tremure, când se văzu cu ţeava unui pistol între ochi.

– Că mă-ta aştepţi!? Goleşte banii! scrâşni mascatul.

– Hei, tipule, calmează-te, interveni Goya. – Nu vezi că o sperii?

Pistolul se întoarse spre cei doi prieteni.

Don căscă ochii şi scrâşni printre dinţi, spre Goya:

– Taci în mă-ta din gură. Ce dracu’ faci? Lasă-l să ia banii şi să plece.

– Ce ai zis?! Faci pe deşteptu’? întrebă isterizat mascatul împungând aerul cu pistotul spre ei.

– Spuneam, că o sperii, şi nu poate coopera dacă e speriată. Uite-te la ea!

Într-adevăr, casieriţa era la un pas de leşin. Tremura vibil şi în partea din faţă a pantalonilor scurţi se ivise deja o pată umedă. Însă nu scoase niciun sunet. Era tăcută ca o furnică care face pipi pe vată.

– Banii! Acum, sau vă spulber, futu-vă-n gură! ameninţă mascatul.

Fata tresări violent, şi lacrimi i se iviră în colţurile ochilor. Goya oftă.

– Lasă-mă pe mine să ţi-i dau, interveni Goya. – Te rog.

Mascatul îl privi neîncrezător, dar apoi îi făcu semn cu pistolul să se grăbească.

– De ce faci asta, întrebă Goya, în timp ce o aşeza pe un scaun pe casieriţă. – Cum te cheamă? o întrebă apoi pe fată.

– D-Delia.

– Bine, Delia. O să fie bine. O să îi dăm omului banii pe care îi vrea să apoi o să plece, şi totul va fi ok. Ok?

– Bine.

– Deci, se întoarse Goya. – De ce faci asta? Şi ziua în amiaza mare. Cu toate că, trebuie să recunosc, nimănui nu i-ar da prin cap să se gândească că jefuieşti un market la ora… 2 după-amiaza.

Mascatul îl privi mirat, şi pistolul se lăsă câţiva centimetri în jos, apoi îi spuse:

– Am o familie de întreţinut. Grăbeşte-te! Nu e treaba ta! se bâlbâi mascatul, privind spre stradă prin vitrina largă a magazinului.

– Şi de ce nu o întreţii?

– Dar asta fac! Numai că nu e de ajuns! Am un copil bolnav… Ce e asta? Dă-mi banii odată! Grăbeşte-te odată, la dracu’! Jur că vă împuşc pe toţi!

– Aha, înţeleg. Deci eşti un om împins de circumstanţe.

– Da… ce? mormăi mascatul din spatele baticului. – Grăbeşte-te! Nu glumesc! şi mai aruncă o privire afară. – Dacă văd un poliţai, vă lichidez pe toţi, jur pe ce am mai sfânt!

– Tot spui asta, observă Goya. – Chiar atâta de puţin preţuieşti viaţa unui om?

– Goya, nu te mai juca! interveni Don. – Dă-i banii să plece!

– Banii! ţipă mascatul şi trase piedica pistolului.

– NU! i-o tăie Goya. – Să ne împuşte. Un om care e dispus să ia o viaţă atât de uşor nu merită înţelegere. Nici când vine vorba de copilul lui bolnav. Cine pula mea te crezi? Intri aici şi ameninţi lumea care nu ţi-a făcut nimic, cu pistolul, să eşti gata să faci moarte de om… pentru ce? Pentru bani. Şi nici măcar pentru destui bani. Mă uit aici în casa de marcat şi văd că ai o zi foarte proastă. Tocmai ţi-ai riscat viaţa şi libertatea pentru un pumn de monede.

Mascatul începu să tremure, şi odată cu el, tremura şi pistolul. Don strânse din dinţi, aşteptând ca agresorul să clacheze şi să bage plumbi în careva din ei.

– Şi crezi că merită? Dacă te răneşti sau mai rău, te împuşcă cineva? Se merită să îţi laşi familia şi copilul bolnav pe străzi din cauza asta? Niciodată nu ştii peste cine dai în spatele tejghelei. Niciodată nu ştii când intri peste vreun moş sărit de pe fix care ţine în spatele tejghelei o carabină cât toate zilele, cu care te face sită de nu îţi vine să crezi. Fiindcă de aia o ţine acolo. Să găurească tipi ca tine, care au totul de pierdut. Crezi că nu ai nimic de pierdut, dar ai totul de pierdut. Ştiu cum e să ai totul şi apoi să se năruie într-o clipă peste tine, ca şi cum nu ar fi fost niciodată nimic. Şi eu sunt la fel. Azi dimineaţă am aflat că ieri taică-meu mi-a făcut o muie. Cât de bolnavă e treaba asta, spune-mi tu? Un cămin fericit se poate destrăma înainte ca el să se formeze. Aici sunt banii! spuse Goya, întinzându-i bancnotele.

Mascatul le luă, încet, şi coborâ pistolul, tremurând de încordare.

– Îmi pare rău. Chiar îmi pare rău.

– Da. Şi mie, spuse Goya, cu ochii pe jumătate închişi, ca în faţa unei catastrofe iminente. – Du-te, fii cu ai tăi.

Mascatul băgă pistolul în spatele pantalonilor şi îl acoperi cu tricoul, apoi se întoarse cu spatele la ei şi părăsi marketul. Ajuns afară, îşi scoase baticul de la gură şi traversă strada. Alergă printre blocuri, strângând în pumn bancnotele furate. Sări un gard, cu impresia constantă că îl urmărea cineva, să îl pedepsească pentru ce făcuse, şi era cât pe ce să se împiedice. Mai avea câţiva paşi şi ieşea de pe aleea pe care se afla, când pistolul îi căzu din pantaloni, şi se descărcă. Glontele îl lovi pe bărbat în umăr, şi acesta, ieşi pe stradă împleticindu-se, şi nimeri chiar în faţa unui camion. Frânele scrâşniră, dar bărbatul nu mai avu vreme să se tragă din faţa colosului. Fu izbit în plin, şi mai târziu, poliţia adunase din grilajul camionului câţiva dinţi ai săi. În timp ce lumea se strângea în jurul trupului neînsufleţit, întins pe şosea, pumnul bărbatului se deschise şi bancnotele fură luate de vânt. Oamenii uitară de bărbat şi vânau bancnotele. În depărtare se auzeau sirenele.

 

– Fii cu ai tăi… Foarte cool, zâmbi Don. – Mi-a plăcut cum ai rezolvat problema, îi spuse. – Credeam că o să ne omoare ca pe câini, la un moment dat, dar, mi-a plăcut. Ce ţi-a dat tipa?

– Numărul ei de telefon.

– Diavole! râse Don. – Ai de gând să o suni?

– Poate.

– Poate? Glumeşti? De ce „poate”?

– E fricoasă. S-a pişat pe ea, nu ai văzut?

– Şi eu m-am pişat pe mine, în caz că nu ai observat. Ăsta nu e un motiv. Nimeni nu e perfect. Tu îţi vinzi curu’ prin cinematografe, ea se pişă pe ea. Eu cred că o să fiţi un cuplu perfect.

– Acuma ce facem?

– Mergem să ducem marfa asta la tipu’ meu, şi să primim altă marfă de la el.

Goya făcu semn ca şi cum şi-ar fi făcut o injecţie. Don dădu din cap, cu ochii sclipind.

– Îmi place tipu’ ăsta al tău.

Merseră pe jos, fiindcă vremea era foarte frumoasă şi nu era prea departe locul în care trebuiau să ajungă.

Urcară într-un bloc de apartamente, la etajul al şaptelea. Apartamentul era larg, cu 4 sau cinci camere, fiecare cu balcon propriu, şi părea o creatură vie. Era plin de oameni, de diferite vârste, rase şi sexe. Toţi erau aproape dezbrăcaţi, tolăniţi pe canapele sau pe fotolii sau pe podeaua goală, cu ace în vene sau cuie în gură. Bucătăria era plină de sticle de alcool, şi în principiu, totul mirosea a trupuri nespălate şi a promiscuitate neruşinată. Fumul puteai să îl ambalezi în cutii, de dens ce era, deşi toate geamurile erau deschise. Don şi Goya îşi făcură loc printre corpurile care stăteau pe coridor ca o coadă la baie în club, şi pătrunseră adânc în burta bestiei. Într-una din camere se afla un tânăr de vreo 25 de ani, ras în cap, dar purtând o barbă deasă şi lungă, împletită într-o coadă care îi ajungea la abdomenul gol. Tânărul avea ochii roşii de la fum, şi sticloşi, ca ai unui mort. Era ţintuit într-un scaun cu rotile, dar asta nu îl împiedica să se bucure de viaţă.

– Don, Don Corleone, ce ai pentru mine?

Don îi puse în braţe cele cumpărate.

– Nu înţeleg de ce nu trimiţi pe cineva din anturajul tău să îţi facă cumpărăturile. Nu e ca şi cum duci lipsă de personal, zâmbi el.

– Mereu ai câte un cuvânt de spus, nu? Tipii ăştia, făcu el, măturând cu privirea încăperea, nu ar fi în stare să găsească ţâţe într-un bar de striptease, în cea mai mare parte a timpului. Nu că ar fi proşti. Dar, mă înţelegi, nu mai sunt animale sociale. Au devenit altceva. Acuma sunt sclavi ai prafului. Aproape că nu mai fac profit, atât de tare mă mulg ei.

– Dacă ai inimă mare…, contemplă Don. – Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!

– Să ştii că aşa e, observă paraliticul. – Cine e tovarăşul?

– Ah, da. Să-mi voie să îţi prezint pe Goya, prieten şi tovarăş de viaţă de când mă ştiu.

Goya apucă mâna paraliticului, şi o simţi foarte firavă, ca şi cum ar fi fost aşchii de lemn înfăşurate în hârtie veche. Cu toate astea, o strânse tare.

– Presupun că ai vrea să fii răsplătit, întrebă paraliticul, privindu-l pe Don, în timp ce reţinea încă mâna lui Goya într-a lui.

– Nu vreau să te presez, dar mai am şi alţi oameni de mulţumit pe ziua de azi, zâmbi Don.

Paraliticul pocni din degete şi cineva aduse o pungă de zece grame de cocaină pe care i-o puse lui Don în faţă. Don o desfăcu şi luă cu o unghie puţin din conţinutul ei. Duse unghia la nas şi inspiră, suav, să poată examina produsul.

– Mulţumit?

– Foarte. Ascultă, putem să…

– Mi casa es su casa! invită paraliticul şi pocni din degete. – Dacă mai vreţi şi alte bunătăţi, cereţi. Totul e la vedere.

Cineva aduse o seringă si un ac, o lingură si niste vată. Don refuză. Paraliticul se uită pieziş la el şi la Goya. Acesta din urmă îi dădu un cot lui Don.

– Fără supărare, dar nu alimentez decât din rezervorul propriu, spuse Don ferm, privindu-l pe paralitic direct în ochi.

– Desigur.

Don scoase din buzunar trusa. Luă linguriţa şi o îndoi, scuipă puţin în ea, apoi presără nişte praf în băltuţa de salivă. Încălzi amestecul la o brichetă până când începu să sfârâie, apoi îl trase în seringa proprie, printr-un cocoloş de vată de bumbac. Îşi legă antebraţul şi înfipse acul. Toată lumea din cameră îl privea, fascinată, ca şi cum luau parte la un ritual dumnezeiesc ezoteric. Întreaga încăpere îşi ţinea respiraţia, ca în aşteptarea unui orgasm transpirat şi îmbâcsit. Don trase puţin sânge în seringă, apoi apăsă pistonul şi amestecul îi trecu în venă. Desfăcu banda de cauciuc şi se lăsă pe spate. Toţi îşi dădură drumul odată cu el.

Paralititcul începu să râdă, dar râsul său se pierdu în murmurul general.

După ce şi Goya s-a injectat, s-au lăsat amândoi pe spate, pe o canapea lipicioasă de sucuri umane nedesluşite în căldura dup-amiezii, şi au început să zumzăie. Masa de oameni care se afla în apartament îi absorbise deja, făceau parte din organismul-mamă, fuseseră absorbiţi, şi nu se mai deosebeau de cei din jurul lor.

La un moment dat, cineva se împiedică de picioarele întinse ale lui Don. Acesta îşi ridică pleoapele grele, şi dădu cu ochii de o tânără mulatră, care purta mai nimic pe ea, cu ochii lărgiţi de mirare.

– TU? Voi? Ce naiba căutaţi aici?

Era Vera.

– Ne simţim bine. Adică, eu mă simt bine. El are o zi proastă, spuse Don, arătând cu capul spre Goya. Acesta din urmă aprobă, resemnat.

– E adevărat? se miră Vera.

– Mda, spuse Goya scurt.

– A aflat că taică-su i-a supt-o ieri seară, râse Don, pe înfundate. – Comic, nu?

– Ilar, observă Vera, fără chef. – Şi cum a fost?

Goya o străpunse cu privirea, în timp ce Don pufni în râs:

– Şi eu l-am întrebat celaşi lucru! Ha-ha-ha-ha…

– Tu ce cauţi pe aici? o întrebă Goya, ca să distragă atenţia de la subiectul delicat.

– Eh, am venit pentru puţină evadare. Viaţa e grea, iar pentru unii – şi îi făcu cu ochiul – e şi mai grea decât pentru majoritatea. Aşa că am venit să îmi iau un concediu binemeritat. Am venit să mă relaxez.

– Îţi iei concedii din astea des?

– Zilnic. Lucrez într-un domeniu cu grad ridicat de stres.

Râseră.

Fumară un cui în trei, şi apoi Goya se ridică şi se puse la rând la toaletă. În casa paraliticului parcă era o petrecere continuă, în adevăratul sens al cuvântului. Mereu se îmbăta lumea, mereu se droga lumea, mereu se făceau orgii şi mereu era coadă la baie. La ambele băi, de fapt.

Pe când se întoarse, Don şi Vera erau atraşi într-un sărut în trei. Li se alăturase o altă tipă, o brunetă cu un păr sârmos, şi cu sânii aproape inexistenţi, dar cu un posterior extrem de apetisant, după cum putu chiar Goya să constate. Fata stătea în genunchi, cu spatele la el, şi îşi trecea limba subţire prin gurile celorlalţi doi, mânjindu-le obrajii cu salivă care lucea în crepusculul odăii. Simţindu-se privită, se opri şi se întoarse. Surprins privind la dulciuri, Goya se roşi, dar nu se mişcă.

– Cred că ai un admirator, observă Don, în timp ce continua să o sărute pe Vera. – Nu fi timidă, îi spuse el, şi o împinse cu palma spre Goya. Don vorbea ca un proxenet care îşi vindea marfa.

Fata se ridică, şi atunci Goya observă că nu era chiar aşa de tânără. Părea să aibă vreo 25 de ani, dar era totuşi greu să îşi dea seama mai bine ce vârstă avea, fiindcă figura obosită părea inumană. Fata îl luă de mână şi îl trase după ea, fără vreun cuvânt, într-o cameră alăturată. Goya pătrunse pe uşă şi se opri. În semi-întunericul odăii văzu trupuri mişcându-se, auzi gemete şi pufnituri de orgasme, şi trase pe nări mirosul stătut şi acru al transpiraţiei şi al corpurilor nespălate, dar satisfăcute.

Fata, îl trase după ea, şi îl împinse pe un fotoliu. Se cocoţă pe el, şi începu să îl sărute apăsat, împingându-şi bazinul în el. Simţind erecţia luând formă, se lăsă să se scurgă de pe el, şi îi desfăcu prohabul. Sexul tânărului ţâşni afară din blugi, şi fata începu să îşi facă de lucru cu el, dar Goya o opri.

– Nu.

Ochii ei îl priviră fix, ca şi cum nu cunoştea acel cuvânt. Vru să continue, dar el se împotrivi. Atunci ea îi spuse şoptit:

– E prima dată? Nu îţi fă griji, ştiu ce fac. O să te simţi foarte bine. Ai încredere în mine.

– Bine, îngăimă Goya, şi închise ochii. În spatele pleoapelor îi apăru o altă figură. O figură mustăcioasă, lătăreaţă, cu un nas drept, şi cearcăne. Deschise ochii, sperând să o poată alunga, dar tresări. Fata se preschimbase în această figură. Închise iarăşi ochii, şi îi strânse până când ameţii, apoi îi deschise iarăşi. Figura mustăcioasă era tot acolo. Se hotărâ să pună capăt chinului, şi o apucă pe fată cu palmele de tâmple, ridicând-o, apoi spuse că şi-a adus aminte că trebuia să facă ceva, şi ieşi repede afară din cameră, împiedicându-se de un tip care zăcea beat lângă tocul uşii.

Îl găsi pe Don făcând ceea ce ştia mai bine: dezmăţ. Alături era Vera, tolănită şi ea pe covor. Nu îşi putea da seama dacă cei doi o făcuseră, dar în momentul acela nici nu îl prea interesa. Vera îl observă intrând în cameră, şi zâmbi cu subînţeles. Trase un fum din ţigară şi spuse:

– Văd că sunteţi sincronizaţi astăzi. La tine cum a fost? Că Don Juan ăsta e cam obosit. Sper că ai făcut-o fericită.

– Mda, îngăimă Goya, apoi îl atinse pe Don pe umăr: – Trebuie să plecăm.

– Pf… ce? se miră acesta. – De ce?

– Nu mă simt prea bine.

Don ezita. Sesizând reticenţa lui, Goya spuse ferm:

– Eu plec. Dacă vrei să rămâi, bine, dar eu plec.

– Eşti bine, mă? întrebă Don, devenind serios brusc. – Nu arăţi prea bine.

– Plec. Acum!

– Bine, vin cu tine. Stai un pic.

Se întoarse spre Vera:

– Draga mea, îmi pare rău, datoria mă cheamă. Trebuie să te părăsesc, îi recită el mieros, şi o sărută pe buze.

– Da, da, ştiu, eşti atât un amant cât şi un luptător, râse ea. Mai trase un fum din ţigară, apoi spuse suflând fumul: – Să ai grijă de el, chiar că nu arată prea bine.

Apoi le trimise amândurora bezele lipicioase. Don îl împinse pe Goya afară.

– Ce dracu’ e cu tine? Credeam că îţi plac cuiburile astea de nebunii, bastioanele astea ale depravării.

– Cred că babacu’ meu mi-a comis-o de tot, oftă Goya.

– Ce înseamnă asta?

Goya îi povesti.

 

Vera se ridică de pe covor şi mai dădu o tură prin apartament.

 

Vera era şomeră, şi în timpul ei liber – care nu era puţin – avea grijă de maică-sa şi de sora ei mai mică, în timp ce încerca să le protejeze, şi să se apere şi ea de izbucnirile tot mai violente şi tot mai dese ale fratelui ei. Acesta era un beţivan care trecuse de mult – deşi avea numai 26 de ani – de stadiul în care filtra spirtul prin pâine ca să aibă ceva alcool în pahar. Momentan, Vera îl dăduse afară din casă, după ce o lovise mai tare decât de obicei, şi de atunci singurele momente în care îşi permitea să iasă din casă erau orele amiezii, când surioara ei dormea, şi fratele infam era, cu o precizie de ceasornic, căzut în nesimţire din motive evidente, aşa că nu exista pericolul ca el să încerce o pătrundere în forţă în vechea lui locuinţă.

 

Nu mai găsi pe nimeni, apoi se uită la ceasul de pe peretele murdar de la intrare. Arăta ora 5. Era vremea să se întoarcă acasă.

Soarele ardea străzile pustii şi Vera se ruga să apară vreun autobuz la orizont. Dorinţa nu îi fu îndeplinită decât atunci când deja se afla atât de aproape de casă încât nu mai avea rost să urce în vreun mijloc de transport în comun.

Urcă treptele răcoroase ale scărilor, până la etajul al 3-lea. Descuie uşa – era mai mult un ritual, fiindcă era foarte şubredă, şi de cele mai multe ori îşi spunea că nici nu avea rost să se mai obosească, fiindcă la primul umăr, ar fi sărit din toc – şi ascultă. Nu se auzea nimic. Intră în camera surorii. Aceasta dormea neîntoarsă, îmbrăcată în chiloţi şi un tricou, şi acoperită formal, cu un cearşaf foarte subţire. Transpirase totuşi, şi Vera îi şterse sudoarea de pe fruntea înaltă, după care îi aranjă părul făcut vâlvoi de visele ei de copil mic.

Vera o privi câteva minute în şir. Nu se sătura de priveliştea ei. Mică, durdulie, roşie în obraji, cu buzele mereu întredeschise, cu sprâncenele arcuite şi mereu ridicate, ca şi cum lumea din jurul ei o lua mereu prin surprindere, cu degetele în miniatură, mereu înfometate să apuce ceva, ca un cleptoman.

– La ce visezi tu, când închizi ochişorii ăia frumoşi? întrebă Vera, cu capul în palme.

Fetiţa plescăi din buze şi dădu din picioruşe scurt, semn că o auzise. Vera pufni în râs, pe înfundate, şi ieşi din cameră.

Maică-sa dormea şi ea. Se duse în bucătărie şi puse apa la fiert pentru cafea. Se aşeză pe scaun şi îşi aprinse o ţigară pe care o savură tacticoasă. Nu apucă să o termine că apăru în tocul uşii maică-sa, aranjându-şi părul.

– Nu ţi-am mai spus să te laşi de fumat? Nu îi face bine micuţei. Şi nu îţi face bine nici ţie.

Vera oftă, şi după ce mai trase un ultim fum, înfundă ţigara în scrumieră, apoi spuse:

– Aşa vorbeşti de parcă ai fi maică-mea.

– Uneori îmi place să cred asta.

– Trebuie să schimbăm uşa, spuse Vera, cu o presimţire rea în minte. – E foarte şubredă.

– Nu cred că e nevoie, observă bătrâna. – Cine să ne jefuiască? Şi dacă ar face-o, ce să fure?

Desigur, Vera nu se gândise la hoţi când făcuse propunerea.

Maică-sa era o femeie corpolentă, care se mişca încet, dar ferm, şi în ciuda vârstei, se ţinea bine. Era roşie la faţă, cu guşă şi cu ochii scufundaţi în grăsime, şi deborda de voioşie. Se lăsă pe un scaun de lângă masă, care trosni sub greutatea ei compactă, şi depuse pe masă două ceşti de cafea din porţelan albastru, chinezesc – ultimele relicve de pe vremurile când încă mai trăiau fericiţi ca o familie. De pe vremurile când soţul ei încă trăia şi de pe vremurile când fratele Verei încă nu dăduse în patima atât de prozaică şi de plictisitoare a alcoolului.

Băură cafeaua în linişte, apoi Vera se duse să facă un duş. În timp ce îşi usca părul, maică-sa o luă pe sora ei – care se trezise între timp – să îi dea să mănânce.

Vera îşi privi chipul în oglindă. Avea cearcăne maronii sub ochi, şi pielea îi devenise rugoasă, îşi pierduse din strălucirea de odinioară, dar alte motive de îngrijorare nu erau. Umerii ei erau rotunzi, şi gâtul lung şi subţire, ca de pasăre măiastră, alcătuiau o imagine plăcută pentru ea. Auzi o bufnitură surdă, dar nu o luă în seamă. Continuă să îşi usuce părul, când bufnitura se auzi iarăşi. Deschise uşa de la baie şi întrebă, fără a privi pe coridor:

– Mamă, ce naiba se aude?

Nu primi niciun răspuns…

Ieşi din baie cu un prosop înfăşurat în jurul capului şi aruncă o privire în jur. Nu observă nimic ieşit din comun, aşa că se întoarse în baie, închizând uşa în urma ei. După nici zece secunde, se auzi iarăşi bufnitura. Ieşi din baie şi văzu uşa de la intrare dată de perete. Se năpusti în camera de zi, unde o lăsase pe maică-sa şi pe surioara cea mică, şi amuţi. Maică-sa tremura pe canapea, cu copilul în braţe, iar în colţul camerei, unde se afla un dulap în care fuseseră sitvuite câteva sticle cu alcool – acum nu mai erau acolo, le aruncase după ce îl dăduse afară pe fratele ei, fiindcă ea numai se droga, nu bea – se afla o siluetă gârbovită şi murdară, care mirosea a coji de cartofi râncede. Silueta mormăi ceva, apoi se întoarse. Era fratele ei.

– Ce faceţi? îngăimă el. – Vă simţiţi bine? Vă distraţi fără mine? scrâşni el şi se aruncă asupra ei.

Vera încercă să se ferească, dar el avea braţul lung, şi o apucă de un umăr şi o plesni cu putere. Obrazul ei se albi pe moment, apoi sângele îi năvăli înapoi, şi liniile degetelor se desenară accentuat.

Apoi o trânti pe podea, şi se năpusti spre canapea.

– Şi tu, curvă bătrână ce eşti! îi strigă mamei sale. – M-ai dat afară din cauza căcatului ăsta mic! – se referea la copilă – strigă el, punând mâna pe fetiţă.

Bătrâna încercă să protesteze, dar el o împinse peste marginea canapelei, şi femeia dădu cu capul de perete, apoi se rostogoli în colţ, fără vreun cuvânt. Bărbatul apucă fetiţa de bretelele salopetei roşii cu care era îmbrăcată, şi o ridică în aer. Ea îl privi mirată, neştiind cum să reacţioneze. El o privi cu ură, şi respiraţia lui se revărsă pe faţa fetiţei, ca un nor nociv, de otravă invizibilă. Păru că imaginea copilei îi mai înmuiase frenezia aceea fără sens, dar fusese numai o părere. El îşi retrase palma, pentru a lovi.

În clipa următoare, se auzi un pocnet surd, şi el îi dădu drumul fetiţei pe canapea. Îşi duse palma la ceafă şi pipăi, apoi îşi privi degetele – erau pline de sânge. Se întoarse o sută optzeci de grade, şi îşi văzu sora, cu faţa tumefiată şi cu buza ruptă, înarmată cu o tigaie grea. Vera spumega de furie. Făcu un pas spre ea, şi ar fi vrut să mai facă unul, când femeia îl pocni peste falcă cu tigaia. Mânerul acesteia se rupse şi vasul zbură într-o vitrină a dulapului. Bărbatul căzu lat. Sângele care îi ţâşnise pe gură stropi tapetul verde, şi doi dinţi sparţi îi aterizară într-o bombonieră fără capac. Vera aruncă mânerul tigăii pe covor şi se aplecă asupra lui:

– Niciodată să nu te mai atingi de mine!!! M-auzi?! Altfel îţi jur că te omor!! scrâşni ea.

Într-o clipă fu lângă fetiţă. Aceasta nu avea nimic. Aterizase pe perinile moi ale canapelei vechi şi bătătorite. O privea pe Vera, mirată, şi mânuţele ei pipăiră buza umflată şi ruptă. Femeia o strânse tare în braţe, apoi verifică pe bătrână. Se lovise la cap, dar în afară de o ameţeală, nu avea nimic. Curva bătrână era mai rezistentă decât s-ar fi crezut.

Chemară poliţia, care îl ridică pe fratele ei şi îl duse la secţie.

– Trebuie să schimbăm uşa neapărat, concluzionă Vera.

– De acord, oftă maică-sa.

Apoi duse copila la culcare. Soarele se înroşise la orizont, şi ceasurile din casă arătau ora 9 fără un sfert când ultimul ofiţer părăsi apartamentul lor.

– Eşti bine? o întrebă pe maică-sa.

– M-ai mai întrebat asta de câteva ori. Da, sunt bine, ţi-am mai spus. Acum ştim sigur unde e, nu mai trebuie să îţi faci griji. Îl au ei, şi nu va pleca de acolo prea curând, spuse bătrâna.

Apoi îşi ridică sprâncenele.

– Pleci undeva?

– Da.

– Unde?

– La nişte prieteni. Trebuie să mă calmez.

Bătrâna, care avea o vagă idee cam prin ce anturaje umbla Vera, clătină din cap a dezaprobare, dar spuse cu o umbră de simpatie:

– Să nu stai prea mult.

Vera promise ceva ce nu putea respecta, apoi îşi sărută mama, îşi sărută sora şi apoi ieşi pe uşă.

Soarele era deja roşu ca o monedă pusă pe foc, perfect rotund, delimitat. Seara aduse cu ea un vânt călduţ, plăcut, care mângâie faţa rănită a Verei. Ea privi în josul străzii, printre teii înfloriţi, care răspândeau mirosul lor pretutindeni, la copii care se jucau stropindu-se, la câinii care îi acompaniau cu lătrături. Vara era anotimpul ei preferat, iar seara era partea ei preferată din zi. Seara posibilităţile erau nelimitate. Seara locul se lărgea, iar întunericul oferea posibilităţi care se spulberau numai la răsăritul soarelui. Cele mai frumoase amintiri ale ei erau legate de seară sau de noapte. Îi plăcea să trăiască la marginea serii. Să fie mereu în zona aceea a nesiguranţei, a speranţei, nici afară, dar nici înăuntru. Şi când soarele răsărea, gustul sărutului primit în întuneric se împrăştia, figura misterioasă devenea evident seacă, vinul îşi pierdea din aromă… Hotărât lucru, seara era partea ei preferată din zi. Era începutul oricărui lucru care s-ar fi putut întâmpla.

O luă pe stradă în jos. Deşi nu obişnuia să fumeze pe stradă, îşi aprinse o ţigară pe care o fumă încet, fiindcă o durea buza rănită.

 

Petrecerea era în toi la casa Marelui Şef. Soarele abia abusese, şi muzica bubuia deja. Era un festival al petrecerilor în casa lui. Lume multă, dezmăţ, băutură, chestiile obişnuite, şi în final în zori zilei următoare, poliţia avea să bată la uşă, aşa cum o făcea dimineaţă de dimineaţă. De la o vreme încoace, nici nu mai intrau. Pur şi simplu înmânau amenda pentru tulburarea liniştii primului – sau primei – care deschidea uşa de la intrare, apoi plecau.

Vera ajunse ultima, fiindcă venise pe jos. Intră în bucătărie unde o întâmpină Goya. Băură un shot de tequila, apoi umplură nişte pahare cu bere, şi se îndreptară spre curtea din spate. Acolo se aflau deja Ana, Angela şi, mai în spate, Don cu Ines. Se salutară şi ciocniră paharele, lăsându-se în iarba înaltă, şi începură să depene amintiri şi întâmplări, în timp ce volumul muzicii creştea deasupra lor, şi luminile la geamurile vecinilor se aprindeau una câte una.

– Unde e Don? întrebă la un moment dat Vera.

– E în spate… cu Ines, chicoti Angela.

– Cine e Ines?

– Cred că o vei cunoaşte curând, spuse Angela, întorcându-şi capul în direcţia celor doi.

Apoi, muzica se opri, şi un fotoliu fu adus afară din casă, pe umeri, de câţiva tineri. În jurul lor se adunară toţi cei prezenţi la petrecere, în număr de vreo 200. Pe fotoliu trona un bărbat de vreo 45 de ani, aproape gol, slab, cu barbă şi cu un joben ponosit, de culoare maro. Tinerii ţineau în continuare fotoliul pe umeri, iar bărbatul cuvântă în aerul nopţii, cu un pahar ridicat:

– De ce altceva ne-am născut dacă nu să murim? Şi dacă o facem, de ce să nu mergem cu capul înainte, în locul picioarelor? Eu am făcut măgării de neînchipuit la viaţa mea, şi când mor, vreau ca lumea să răsufle uşurată că m-am dus, şi ei sunt încă în viaţă. Vreau ca atunci când mor, să fiu numai bun de aruncat viermilor, iar nu sănătos şi în formă, cum îi vezi pe boşorogii din ziua de azi că se luptă să se menţină. Da, se luptă să amâne inevitabilul, sug oxigenul prin tuburi deşi ştiu că moartea le-a băgat deja pula în cur, şi ţin pe drumuri generaţia care aşteaptă ca ei să moară şi să îi poată moşteni. Căcat. Luptă cât eşti tânăr, şi când coaiele încep să ţi se lase la genunchi şi pula refuză să ţi se mai scoale, lasă lupta altora. E semn că deja ai pierdut. Dacă ajungi să îţi vezi fiinţa cum se degradează, înseamnă că nu mai ai decât un singur lucru de făcut: ajut-o, să nu se chinuie. Aşa că mergeţi, cumpăraţi prafuri, alcool, seringi şi Viagra, falusuri de cauciuc negru şi lanţuri de inox, şi petreceţi ca şi cum v-a sunat ceasul… Bine, fraţii mei şi surorile mele… V-aţi primit ordinele, acum faceţi-mă mândru!

Sfârşit