Încă o vară fierbinte

de Carmen Firan

În fiecare vară facem un drum în Europa care începe neapărat în România. Ne pregătim călătoria din timp şi cu plăcere. Pentru cei din afară există o anumită emoţie a revenirii în patrie, chiar dacă nu eşti conştient de ea, chiar nesusţinută de cine ştie ce nostalgii. Dar… curiozitatea! Ce mai e nou? Plus tot felul de obligaţii administrative ori evenimente de familie, pretexte ca lansarea unei cărţi în limba natală, ori participarea la un festival internaţional de literatură. Sau, mai idilic, promisiunea de a-ţi îndeplini câteva vise amânate, cum ar fi să colinzi prin Maramureş sau Apuseni ca un turist străin dispus la revelaţii, ori să petreci câteva zile la Poiana Braşov în memoria zilelor bune din tinereţe.

La faţa locului realitatea e însă mereu alta decât ţi-o imaginasei. Timpul se scurtează simţitor. Totul pare mai greu, sau e doar senzaţia noastră: să obţii un act oficial, să te deplasezi dintr-un oraş în altul, să-ţi onorezi o obligaţie. Facem cât putem. Ne împingem visele şi mai departe, aflăm în ultimul moment că festivalul a fost anulat din lipsă de fonduri, lansarea coincide cu un alt eveniment literar mult mai glamuros, oamenii sunt obosiţi, plictisiţi, ocupaţi cu supravieţuirea ori plecaţi prin Europa la burse sau la cumpărături. Să ne vizităm atunci patria. Dar ca să ajungi în Maramureş ai nevoie de maşină, ori după ce ai trăit mulţi ani în America, nu-ţi prea vine să te lansezi pe drumurile patriei încă bine înfundate (sau desfundate?) chiar şi după douăzeci ş i mai bine de ani… Luăm un tren de noapte spre Bistriţa. Controlorul ridică din umeri iritat: Ce aer condiţionat? De unde? E adevărat că locomotiva care pufăie extenuată pare tocmai întoarsă dintr-un război, ruginită şi cu fereastra retrovizoare spartă şi lipită cu bandă adezivă, lenjeria de pat de la cuşeta de dormit ruptă, compartimentele prăfuite, veceul ca veceul… iar zgomotul roţilor de tren tulburător de puternic. Trăiască somniferele! Din Craiova nu am mai putut însă ajunge la Braşov pentru că singurul tren aşa zis direct făcea 9 ore. Decidem să stăm în Bucureşti. Bine şi aşa. O să ne plimbăm prin oraşul vechi refăcut pitoresc, o să ne ducem la teatru, vedem noi ce facem.

În vara aceasta am fost norocoşi. Am ajuns după furtună şi am plecat înaintea caniculei. Doar spiritele erau încinse. Viaţa politică poate atinge paroxismul într-o ţară latină în criză economică şi morală. Scena e divizată de mari pasiuni. Televiziunea nu pierde nici ea ocazia să întreţină conflicte şi confuzii. Iar când trăieşti departe de ţară de mulţi ani şi nici nu mai urmăreşti, din exilul tău binemeritat, ce se întâmplă acasă, lucrurile pot fi de-a dreptul ceţoase. Se vorbeşte codificat, sau noi nu mai înţelegem!, se fac referiri la răfuieli vechi, la afaceri de corupţie, plagiate şi fraude ale membrilor guvernului, la ordonanţe de urgenţă, sinucideri ratate, fulare şi papioane, proteste şi petiţii, ameninţări şi somări dramatice, o preşedenţie bicefală cu un preşedinte suspendat şi altul interimar, toate stropite cu ironii şi anecdote, învăluite în formulări bizare ori în atacuri virulente, în timp ce palatele se bat între ele şi instanţele de stat sunt contestate. Majoritatea invocă dezamăgiri şi lehamite. Unii ajung de disperare să se întrebe dacă nu ar trăi mai bine dacă n-ar mai exista politicieni şi parlamentari…, alţii se gândesc la Kafka. Caragiale e depăşit, nu că n-ar mai fi de actualitate, ci pentru că realitatea depăşeşte orice.

Refugiul e în teatru, ca pe vremuri. Ne ducem la Bulandra unde se joacă Măscăriciul (după Cehov, nicio legătură cu mascarada politică). Şi teatrul pare la fel de bun ca pe vremuri. În sală funcţionează aerul condiţionat, actorii sunt talentaţi, pentru scurt timp se produce acel magic eliberator al artei care te face să nu mai ştii unde eşti, sau când… Aici în urmă cu decenii Ciulei montase Furtuna. Spectacolul îmi revine neaşteptat de viu în minte, m ă întorc în vremea aceea, când scriam cronică de teatru, retrăiesc momente ca într-un fel de regresie într-o viaţă trecută. Peste câteva rânduri în faţă îmi atrage atenţia profilul unei tinere. Privesc mai bine. Seamănă izbitor de mult cu cineva. Sunt tot mai concentrată pe chipul fetei şi tot mai neatentă la ce se întâmplă pe scenă. Soţul mă atinge discret cu mâna: Ce e? Nu-ţi place? Îmi place, doar că deodată pierd realitatea. Amuţesc. Tânăra din faţă sunt chiar eu. Mă privesc încă o dată. Şi uitasem că pe atunci purtam părul atât de scurt.

Finalul spectacolului mi se pare puţin cam expediat, actorii ies la rampă şi se aplaudă îndelung, spectatorii se ridică în picioare pentru a-şi arăta şi mai mult aprecierea. Se aprinde lumina. Tânăra se uită în sfârşit spre mine. Acum arată altfel. Nici vorbă să fiu eu. Aplaud uşurată. Se spune că timpul poate juca astfel de farse. Se mai spune că nu există decât prezent, doar clipa de faţă. Cum ai trage în piept o gură de aer. Inspirăm viitor şi expirăm trecut. De trăit însă, trăim doar acum.

Am luat-o încet spre casă. Nu e uşor să mergi pe trotuar. Denivelări, borduri sparte, săpături la care deocamdată nu lucrează nimeni, şi, mai ales, maşini. Maşini scumpe parcate până în zidul caselor. De deasupra atârnă mănunchiuri de cabluri electrice, unele atât de jos, încât trebuie să-ţi fereşti capul. Am mai văzut asta în India şi Peru. Câinii străzii par tot mai obosiţi de căldura care abia începe să se instaleze în oraş. Urmează încă o lungă vară fierbinte, aflăm de la televizor, şi ni se arată harta patriei plină de pete roşii, galbene şi portocalii, şi coduri de urgenţă. Stingem lumina pe cuvintele unui crainic de televiziune revoltat de ultima declaraţie a nu ştiu cărui lider…

A doua zi ne-am decis să fugim la Praga.

*

Unul din avantajele de a trăi în România de azi este aşezarea ei în Europa, la 2-3 ore de avion de toate marile capitale. Profităm şi noi, şi dacă tot am trecut oceanul, în drumul înapoi spre New York ne oprim anul acesta pentru câteva zile la Praga. Ajungem seara târziu, străzile sunt aproape goale, doar în pieţe pulsează viaţa şi în centrul oraşului vechi unde turiştii se plimbă pe malul râului Vltava luminat de vaporaşele de agrement şi de reflexia Castelului ridicat pe colină. Castelul lui Kafka, fireşte. Acea utopie, acel mecanism infernal, absurdul sau promisiunea, iluzia sau teroarea. Dar şi cel mai mare castel din lume, locuit de regii Bavariei şi mai târziu de preşedinţii Cehoslovaciei şi Cehiei. Hotelul nostru, în clădirea unui fost palat situat în oraşul vechi, are tavane înalte, scafe şi colonade, o curte interioară cu statui romane şi e decorat în stil art-nouveau. O stare de bine. Respirăm relaxaţi. Aerul e răcoros şi miroase a levănţică. Ieşim la o scurtă plimbare pe podul Charles cu panorama Castelului în fundal. Un mod bun de a-ţi încheia ziua la Praga sau de a începe descoperirea acestui oraş de o frumuseţe neaşteptată, liniştit, curat, aerisit, civilizat, monumental şi boem totodată, cu o arhitectură nobilă şi coerentă, clădiri vechi impecabil renovate, cu multe muzee şi galerii de artă originale, biserici şi mănăstiri, restaurante şi taverne cochete, coline şi parcuri în care creşte viţă de vie. Unii îl numesc Parisul Estului, alţii Roma Nordului. Mai este supranumit şi Praga mater urbium (Mama oraşelor), Oraşul celor o sută de clopotniţe, sau Oraşul de aur. Cred că îşi merită toate numele. A mai şi avut norocul să nu fie distrus de bombardamente în războaiele secolului 20, şi nici comunismul nu pare să fi lăsat urme dramatice cum se întâmplă în alte capitale din est… Au şi oraşele destinul lor, dar cred că multe ţin şi de locuitori, şi de conducători, şi de mentalitatea locului. Pe orice stradă am luat-o, cât de dosnică, în orice cartier am ajuns, cât de ascuns turismului, a fost frumos şi curat, aproape o raritate pentru un oraş mare. Poliţişti nu am prea văzut, ceea ce spune mult într-o capitală turistică, a cincea cea mai vizitată din Europa. În schimb am fotografiat multe maşini de epocă , decapotabile, mici bijuterii pe patru roţi, cu care poţi face turul obiectivelor istorice.

Muzeul Naţional, fondat în 1818, este în renovare. Dar şi dacă nu vizitezi muzeul, merită să vezi clădirea lui impozantă ridicată la capătul unui bulevard elegant cu cafenele şi statui, fântâni şi hoteluri butic. În unul din aceste hoteluri am locuit în 1968 când ruşii au invadat oraşul. În luna august a acelui an tatăl meu urma să meargă cu un grup de profesori din Craiova într-o vizită în Cehoslovacia. Cu o zi înaintea plecării, i-a venit ideea să mă ia şi pe mine, doar eram în vacanţă, şi mai erau locuri libere în autocar. Mama nu a fost prea încântată. Cum să mă pregătească, aşa, peste noapte, pentru o călătorie atât de lungă? De unde să fi bănuit că avea să fie şi atât de periculoasă?! Eu m-am entuziasmat însă imediat, şi fiind doi la unu, am câştigat repede partida. În fine, o poză în regim de urgenţă aplicată pe paşaportul tatălui meu, căci aveam doar 10 ani, o sacoşă cu câteva lucruri de vară, şi iată-mă în drum spre Praga, despre care tata m-a asigurat că ar fi cel mai frumos loc unde avem voie să călătorim. Multe amintiri turistice nu am din acea excursie, în schimb trauma evenimentelor la care am fost martoră m-a marcat pentru mulţi ani.

Petrecusem noaptea la Karlovy Vary, o staţiune balneară superbă, din care îmi amintesc doar cascade de flori şi clădiri magnifice cum nu mai văzusem până atunci, mici palate vopsite în culori strălucitoare ca în cărţile cu poveşti. Când am intrat a doua zi dimineaţa în Praga, oraşul era împânzit de tancuri ruseşti paraşutate peste noapte. Peste tot se auzeau radiouri date la maxim şi oamenii priveau înmărmuriţi etalarea de maşini de război, tanchete şi soldaţ i pe bulevardele principale. Au intrat ruşii, ne-a spus ghida noastră, o cehoaică care avea să fie rănită câteva zile mai târziu pe când se deplasase la Ambasada română, după ora 18, când se instaura starea de urgenţă în oraş. Să fugim, a fost primul gând al fiecăruia, dar unde să fugi? Graniţa cu Ungaria fusese închisă. Dintre toate ţările Pactului de la Varşovia, doar România refuzase să facă parte din acţiunea militară, iar asta nu va rămâne fără consecinţe, auzeam peste tot comentându-se. Când aflau că suntem români, cehii ne îmbrăţişau cu lacrimi în ochi. Noi nu înţelegeam nimic, transmisiunea la televizor fusese întreruptă, nu ştiam că Ceauşescu ţinuse un discurs curajos la Bucureşti, care i-a conferit aură de dizident faţă de marea putere sovietică şi a cucerit inimile multor intelectuali români intraţi apoi de bună voie în partidul comunist, seduşi de o iluzie… Una din multele farse ale istoriei.

Cu un an înainte avusese loc al patrulea congres al scriitorilor în care mulţi protestaseră împotriva controlului militar şi politic sovietic asupra Cehoslovaciei, iar noul secretar al partidului comunist, Alexander Dubcek îşi anunţase intenţia unui socialism cu faţă umană şi reformarea instituţiilor într-o manieră democratică. Scriitorii Milan Kundera şi Vaclav Havel au fost implicaţi şi ei în Primăvara de la Praga, mişcare de emancipare politică care a ţinut însă puţin. Invazia ruşilor avea să suprime orice opoziţie şi reformă. Au urmat zile incredibile. Noaptea următoare ruşii au ocupat Radioul şi Televiziunea, mitraliau din avion, ciuruiau zidurile frumoaselor clădiri pragheze, aruncau cu bombe cu gaze lacrimogene, într-o demonstraţie de forţă şi intimidare. După ora 18 nu mai era voie să ieşi pe stradă, pe bulevarde defilau şiruri de tancuri. Locuitorii oraşului se comportau admirabil, aruncau de la ferestre cu roşii, ouă sau coctailuri molotov, tinerii se îmbrăţişau pe stradă în faţa soldaţilor ruşi în semn de sfidare şi frondă, aveau loc contra-demonstraţii în care se scandau obsesiv numele conducătorilor arestaţi. Mulţi ani după aceea încă mi se părea că mai aud noaptea Dubcek-Svoboda, Dubcek-Svoboda…

Rămăsesem blocaţi în acel hotel. Ni s-a spus că putem sta acolo gratuit cât va fi nevoie şi consuma tot ce se mai găsea prin bucătărie. Serviciile fuseseră suspendate. Cum graniţa cu Ungaria era închisă, singura şansă ar fi fost să ne întoarcem în ţară prin Austria, doar că nu aveam viză, şi nici nu era uşor de obţinut, fiind vorba de un stat capitalist unde aveam interdicţie de a circula. Era nevoie de aprobări de la Ambasadă, de la Bucureşti, plus că nu aveam nici bani, iar autobuzul nostru rămăsese şi el blocat fără benzină pe o stradă departe de hotel. Legăturile telefonice fuseseră întrerupte. Nu puteam comunica cu nimeni, mass media era controlată în toate ţările cortinei de fier, în schimb au apărut dezinformările şi zvonurile, că ruşii invadaseră şi România şi ar fi avut loc lupte în Moldova la graniţă. Nu ştiam nimic de mama, şi nici mama de noi.

Hotelul se umpluse de turişti refugiaţi. Peste 3-4 zile rezervele de mâncare se împuţinaseră. Ţin minte că tata aduna în şerveţele felii de pâine uscată şi castraveciori muraţi, ce se mai găsea prin bucătă rie, pentru timpuri negre, spunea. Când aruncau cu bombe lacrimogene, ne ascundeam sub mese.Toate femeile din grupul nostru şi eu dormeam într-o cameră, care pe unde putea, iar bărbaţii în alta. Într-o noapte au mitraliat agresiv din avioane asupra oraşului şi s-au spart toate geamurile de la camere. Am ieşit cu toţii îngroziţi pe holuri. Ştiau cum să creeze panică. Eram speriaţi şi epuizaţi, purtam de câteva zile aceleaşi haine, nu ne puteam spăla, bărbaţii erau neraşi. Cu noi se afla în excursie şi fratele mai mare al tatălui meu, fost prizonier la ruşi în al doilea Răboi Mondial, pe care l-am auzit şoptindu-i: O să ne bage în lagăr. Nu trebuia să iei fata cu tine… Cum unchiul meu era bolnav de inimă, în noaptea următoare a fost lăsat să doarmă singur în pat într-o cameră pe care o împărţea cu un turist rus, şi el slăbit după zilele tensionate, şi el cu probleme de sănătate. M-a luat şi pe mine să dorm în pat cu el. Eram extenuată. Unchiul s-a întors cu spatele şi a început să sforăie instantaneu. Sforăia foarte tare, dar mie asta îmi dădea încredere şi siguranţă. L-am luat în braţe ş i am adormit liniştită. Era mai bine să fii copil, chiar în război.

În fine, după o săptămână am primit de la Ambasadă aprobarea să trecem graniţa în Austria şi de acolo să ne întoarcem în ţară prin Iugoslavia. Urma să ne sculăm foarte devreme dimineaţă şi să ne furişăm pe străzi până unde era parcat autocarul. Câţiva bărbaţi din grup au cărat noaptea canistre cu benzină să facă alimentarea. Se zvonea că din cauza discursului lui Ceauşescu, autocarele cu turişti români sunt oprite pe şosele, oamenii sunt daţi jos şi împuşcaţi. Un scenariul al groazei pe model sovietic pe care l-am recunoscut mai târziu şi în alte situaţii… Tata mi-a cumpărat în seara dinaintea plecării de la un magazin care mai era deschis – multe rămăseseră închise după invazie sau erau devastate – un pulovăr alb. Să am haine noi. Puteai să te gândeşti la orice, cum mi-a mărturisit peste câţiva ani. Atunci chiar nu ştiam ce avea să ni se întâmple…

La graniţa cu Austria, un alt hop, nu aveam valută să achităm viza de intrare, şi în cele din urmă un turist american care auzise disputa s-a oferit să ne plătească taxa. Românii meritau ajutaţi pentru curajul lor, aveau pe atunci imagine bună… În plus, americanul avea o prietenă româncă, foarte frumoasă, a adăugat, pe care o vizitase în vara aceea la Constanţa. Dar americanii sunt în general generoşi, aveam să aflu mai târziu. Atunci era prima oară când vedeam un american pe viu şi mi-a plăcut pentru că zâmbea tot timpul, deşi nu era nimic amuzant, iar toţi ceilaţi erau crispaţi şi nervoşi.

Ne-am petrecut noaptea în Viena, la Ambasada română care era luată cu asalt de turiştii români refugiaţi. Unii au dormit pe trotuar, alţii în autocare, eu am fost privilegiată şi mi s-a oferit un scaun într-un birou. Eram însă fericiţi că a doua zi urma să ajungem la Timişoara. În fine, acasă! Doar că în acel august destinul nostru avea să mai fie o dată încercat, chiar mult mai dramatic. La doar câţiva kilometri de graniţă, o maşină de pe sensul opus a scăpat controlul şi s-a izbit violent de autocarul nostru. Şoferul a încercat să evite impactul, a virat puternic şi autocarul a rămas suspendat în aer, cu roţile de pe partea dreaptă înfipte pe marginea unei râpe adânci, şi cu uşa blocată. Toţi au început să strige înspăimântaţi. Şi deodată, peste toată hărmălaia, am auzit un urlet neomenesc: NU MIŞCĂ NIMENI! Era chiar vocea tatălui meu. Autocarul se balansa şi în orice moment ne puteam prăvăli în prăpastie.Toată lumea a încremenit. Am ieşit unul câte unul pe geamul autocarului, ca nişte balerini tăcuţi care mimează mişcări cu încetinitorul. O doamnă îşi deplângea cristalurile de Boemia pe care le auzise făcându-se praf în momentul impactului. Unii îşi făceau cruce: ironia sorţii, când e să se-ntâmple, se-ntâmplă! scapi de una şi dai de alta!, alţii aveau atacuri de panică: am fost la un pas de moarte. Cei trei pasageri ai maşinii care ne lovise decedaseră pe loc şi şoseaua era împroşcată cu resturi umane, obiecte şi haine. Am rămas pe marginea drumului, traumatizaţi, privind la urmele tragediei încă multe ore, până ce un alt autocar cu turişti care se întorcea în ţară ne-a dus până la Timişoara. Când am ajuns la Craiova, tata avea barbă. Pulovărul meu alb cumpărat la Praga, pentru orice eventualitate, l-am păstrat mulţi ani. În acel august 1968 am fost, până la urmă, norocoşi.

Îi povestesc toate astea soţului meu acum, în faţa hotelului căruia îi recunosc balcoanele de fier forjat pline de muşcate şi petunii. Vorbim despre Kundera şi romanul său Insuportabila uşurătate a fiinţei… Vizităm muzeul Kafka. Mâncăm ciolan afumat pe varză, specialitate naţională, în Piaţa centrului istoric, bem o bere în taverna unde Hašek se spune că a scris pe şerveţele Peripeţiile bravului soldat Svejk. Ne încheiem sejurul la Praga pe malul Vltavei, privind la apus cum raţele taie apa urmate de cârduri de boboci şi soarele se scurge pe colină în spatele Castelului, înroşind cerul. Da, suntem norocoşi. În drum spre aeroport îl întreb pe şoferul de taxi dacă sunt mulţumiţi, cum e viaţa de azi a cehilor? Bună, îmi răspunde, doar politicienii o strică.

În fine, acasă. Ne place să călătorim, să revizităm sau să vedem locuri noi, dar ne place şi când revenim la New York. Plouase mult în ultimele zile şi grădina noastră explodase de flori şi vegetaţie. Strugurii din viţa de vie transplantată cu noi pe unde ne-am mutat, erau deja mari. Înflorise caprifoiul şi afinele erau deja coapte. Îl aud pe soţul meu strigând din sufragerie. Legea sănătăţii a fost contestată de republicani la Curtea Supremă de Justiţie. Să las florile şi să vin imediat în casă! Se aşteaptă verdictul. Politica ne va ocupa iar minţile. Doar şi la noi e an electoral…