Noi nu credem în nimic

de Ştefan Bolea
 
click for the English version

Tind tot mai mult să consider că nu poţi crede în nimic. Dacă eşti sincer cu tine însuţi, realizezi că aproape orice poate fi distrus, că aproape nimic nu rezistă în faţa unui demers critic total, care îţi lasă în cerul gurii gustul amar al sterilităţii. Să le luăm pe rând:

1.   Familia. Naşterea ta este complet arbitrară, familia ta este un rezultat al contingenţei. Dacă te-ai fi născut într-o altă familie, acum erai ataşat de nişte străini. Între tine, mama şi tatăl tău există doar o continuitate genetică şi o legătură psihologică hazardată. Şi oricum te-au aruncat în solipsismul individuaţiei, în singurătatea absolută în care nu mai există legături. Ce legături poţi să ai cu cei care în alte circumstanţe ţi-ar fi fost necunoscuţi?

2.            Prietenia. O alianţă strategică, în care adevărul joacă un rol terţiar, nu secundar. Ne strângem unii alţii ca porcii spinoşi (Schopenhauer). De fapt ne protejăm interesele pentru a le face jocul în dauna pasiunii. Nu există prietenie pură, ci doar fugă de sine în alteritate. Frica de a fi singur este motorul prieteniei.

3.            Dragostea. O luptă pentru supremaţie, pe care de cele mai multe ori o pierzi. O sublimare a celui mai pur instinct sexual.

4.   Copiii. Generează-l pe cel te va conduce spre azil! Inocenţa lor e dublată de viclenie şi calcul.

5.            Individul. O mască pentru monstrul din dulap, o interfaţă pentru Mr. Hyde, un sunet fără substanţă. „Please to meet you, I hope you guess my name”. „Myself am Hell”.

6.            Libertatea. Intervalul dintre două încarcerări.

7.   Munca. Dacă nu-ţi place ce faci, eşti un ratat. De altfel, de ce să repeţi până la pensie activităţi demne de intelectul unui cimpanzeu?

8.   Banii şi proprietatea. Moartea vine gratis dar ai câştigat un premiu special, boala!

Ai putea argumenta la limită, că există lucruri care nu pot fi distruse până la capăt, dar şi ele sunt ambigue, nici ele nu sunt ideale.

1.   Muzica. Fără muzică, viaţa chiar ar fi o greşeală (Nietzsche). De ce nu rezistă muzica? Pentru că uneori poţi fi torturat cu manele.

2.   Arta, viaţa privită ca fenomen estetic. Ce poate fi spus împotriva artei? Uneori nu are carne şi sporeşte vacuitatea generală.

3.            Plăcerea. Din nefericire, uneori toată viaţa este doar aşteptarea ei.

4.            Inteligenţa. Putem privi inteligenţa ca pe o limpezime a privirii. Vezi la distanţă, de sus, în timp ce alţii se împleticesc, se blochează. Dar vezi şi lanţurile şi cuşca. Prea multă inteligenţă izolează: eşti primul fără egali. Proştii par mai antrenaţi pentru supravieţuire pentru că sunt mai indulgenţi. Prostul poate fi o prezenţă plăcută

5.            Sentimentul că viaţa ta are sens, că nu trăieşti degeaba. De ce sentimentul sensului personal sau transpersonal este insuficient? Pentru că dacă schimbăm unghiul camerei şi privim din perspectiva morţii, viaţa lui Cezar sau cea a lui Beethoven e doar viaţa unui viitor cadavru. Pentru că „ne cheamă pământul”. Numai imaginează-ţi cum va arăta cadavrul tău peste 60 de ani şi este destul să te lecuieşti de noţiuni ca „suflet”, „suprasensibil”, „transcendenţă”, „eternitate”, „demnitate umană” şi „valoare”. „Peste toate o lopată de ţărână se depune”. Nimicul este singura investiţie rentabilă, singurul zeu care va avea biserică şi după moartea universului, groparul tuturor celorlalţi zei.

Noi nu credem în nimic. Aproape în nimic. Şi atunci când credem, o facem cu jumătate de inimă, pentru că ştim că neantul ne va înghiţi fără discriminare. Să nu socotim însă că religia nimicului predică resemnarea… Mai sunt lumi de distrus şi mai sunt universuri pe cale să se nască! Să le căutăm cu arma în mână! Fiat finis!