Istoria veselă a Valahiei [II]

[fragment]

de de Lucian Mareș

 

Negru Vodă se plictiseşte de munte

 

Astfel începe epopeea acestui popor, cu negru Vodă, un personaj de legendă, şi nu numai. Puţine cronici vorbesc despre el, şi cu exactitate ce-a făcut nu se ştie. În schimb rezultatul este cunoscut şi consemnat.

 

Dar să nu ne lungim cu vorba, şi să intrăm în atmosfera acelor vremuri…

 

Poporul cuman, de rasă turcească, venit din Asia, s-a stabilit pe lângă Nistru în secolul XI, aducând cu el proastele obiceiuri de acasă: prădatul, jaful, violul şi incendiatul, toate făcute în viteza calului. Cumanii au început să-şi exporte civilizaţia în toate părţile, spre disperarea vecinilor, unguri, transilvani şi poloni, care iau o serie de măsuri eşuate împotriva acestora, dintre care amintim bătăliile pierdute şi colonizarea Banatului cu cavalerii Ioaniţi şi Ţara Bârsei cu cavalerii Teutoni (pe care îi vom aminti în episoadele următoare, deoarece vor crea probleme).

 

În anul 1290 Radu Negru, domn în ţinutul Făgăraşului şi Almaşului urcă muntele şi priveşte spre câmpie, moment în care i se face dor de scandal. Astfel voievodul îşi ia armata, familia, cardinalii, servitorii şi toţi oamenii pe care i-a putut convinge (sau nu neapărat), şi-a luat-o-n jos pe valea Dâmboviţei să pună de-o colonizare în pământurile devastate de cumanii cei neastâmpăraţi. Astfel răsar oraşele Câmpulung şi Argeş, unde se mută şi palatul administrativ. De acolo populaţia se divizează şi se înmulţeşte, între Olt şi Dunăre, până la Brăila. În tot acest timp în care răsar sate şi oraşe, Negru Vodă bate cu buzduganul, în timp ce cumanii bat cu retragerea. După o serie de meciuri pierdute pe teren aproape propriu, cumanii o lasă mai moale, mult mai moale, după care se duc care-ncotro, cel mai probabil spre a coloniza terenuri plictisitoare din sudul Ungariei deoarece acolo geografia nu mai reprezenta un impediment logistic pentru principalul lor mijloc de transport – calul.

 

Ce s-a întâmplat după, ne-o spune cronica, şi n-ar avea rost s-o spunem noi altfel:

“Atunci şi Basarabeştii cu toată boierimea ce era mai nainte peste Olt, s-au sculat cu toţii de unde au venit la Radu-Vodă închinându-se să fie subt porunca lui şi numai el să fie peste toţi stăpânitor. Şi de atunci s-a numit de-i zic Ţara Românească.”

 

…şi problemele abia acum încep.

 

 

Carol Robert – un turist rătăcit în Ţara Românească

 

În anul 1330 voievodul Toma al Transilvaniei, are o idee care-i place în mod deosebit lui Carol Robert, regele Ungariei. Ideea era cea de a-l alunga pe domnitorul din Valahia, unu de-i zicea Basarab, şi de a alipi Ungariei proaspătul stat format, prin mila buzduganului lui Negru Vodă şi a conspiraţiei boierilor locali care-au căzut cu toţii de-acord asupra a cel puţin una din următoarele două idei:

1. „unde-s mulţi puterea creşte”

2. „capul ce se pleacă buzduganul nu îl crapă”

 

Carol Robert nu stă mult pe gânduri, îşi strânge hoarda, şi ocupă Severinul şi cetatea aferenta. Basarab reacţionează ca un om prins cu pantalonii jos şi trimite prin soli o propunere excitantă pentru Carol, şi anume de a-i plăti el cheltuielile făcute cu strângerea armatei, de a-i lăsa Severinul ce-l luase prin puterea armelor, de a-i plăti un tribut anual, şi de a-şi trimite un fiu (garanţie) la curtea sa pe care-l va ţine din cheltuielile sale, şi asta doar pentru a se întoarce Carol acasă cu armata cu tot; căci altfel se va lasă cu primejdie.

 

Carol, reacţionează destul de agresiv la cuvântul-cheie “primejdie” şi le explică solilor: “Aşa să-i spuneţi lui Basarab, că el este păstorul turmelor mele şi-l voi scoate de barbă din ascunzişurile sale”. Un baron îl trage de mânecă pe rege şi vrea să-i explice că nu e bine şi frumos ce spune, mai ales că Basarab vorbeşte prin soli cu un aşa mare morcov în fund, dar regele îşi continuă expunerea în aceiaşi termeni la fel de exacţi.

 

Campania continuă, Carol înaintează, dar începe să nu-i mai placă aşa de mult războiul. Ţânţarii îl supăra, mâncarea e puţină şi proastă, frigul îl roade, hainele încep să-i pută, oamenii – să cârcotească. Evident, supuşii o duceau mult mai prost decât măritul rege, lucru ce în final îl determină pe acesta să o pună de-o renegociere cu Basarab.

 

De data asta termenii sunt extrem de blânzi pentru cel din urmă. Carol cere doar că Basarab să ofere „protecţie” trupelor sale până când acestea vor ajunge acasă, pe cel mai scurt drum. De asemenea Carol îi cere lui Basarab nişte iscoade, care să-i şi arate acel drum scurt spre casă, deoarece, bănuim noi, acest turist de rang nobil nu mai avea habar pe unde se afla!

 

Cum a ajuns Carol cu armata lui în această situaţie mizerabilă cronica nu menţionează, şi nici Carol nu se sinchiseşte să se justifice în diplomele lăsate celor ce-l vor succeda. În schimb toţi cronicarii disponibili  ai vremii menţionează urmărea, a cărei parte interesantă a avut loc la locul numit Posada.

 

13 noiembrie 1330 – ploaie de pietre în munţii Mehedinţilor

 

Carol Robert cu armata şi toată suita lui înaintau spre aliata Transilvanie, lipsiţi de griji, trecând prin munţi şi vai cunoscute doar de călăuzele române trimise de Basarab. Aceasta fericită stare de fapt, continua până când ajung într-un loc împrejmuit de râpe înalte, iar locul din faţă era blocat cu copaci mari răsturnaţi. Convoiul da să se întoarcă, dar surpriza – acum locul era blocat şi în spate.

 

Dincolo de aceste ciudăţenii bizare pentru ea, dar probabil fireşti în munţii Mehedinţilor, armata ungară avea să se confrunte cu un fenomen meteorologic foarte rar întâlnit: ploaie de pietre, cu rafale intermitente de lănci şi săgeţi.

 

Ploaia a durat patru zile.

 

După ce ploaia a trecut, pregătit pentru întâlnirea cu românii, Carol schimba hainele cu un fraier. Acest fraier este măcelărit în mod crâncen, în timp ce cu mari greutăţi regele scăpa cu doar câţiva bodyguarzi, şi nu se mai ştie exact cum, ajunge el la Timişoara.

 

Acest turism a lui Carol Robert de Anjou a avut oarecare urmări:

 

1. Nesatisfăcut de cele văzute, de condiţiile de cazare, de costurile mari, de ţepele luate în gară, pe stradă şi aeroport, cât şi de vremea deosebit de proastă, regele maghiar nu va mai vizita niciodată Ţara Românească. De fapt, el nu va mai vizita nici o altă ţară străină tot restul vieţii sale.

2. Profitând de umilinţă şi slăbiciunea armatei maghiare Ştefan Dušan întemeiază la sud un puternic regat sârbesc, spre ciuda lui Carol, care printre altele purta degeaba titlul de “rege al Serbiei”.

3. Banatul şi Severinul fac parte de acum din Ţara Românească, a cărei suzeranitate este acum recunoscută oficial de toate celelalte state.

4. Toţi regii şi domnitorii din zonă, primesc cadou de la Basarab stindarde oştilor maghiare.

5. Marele sigiliul regal a lui Carol Robert este pierdut, lucru care nu-l întristează pe moment, bucuros fiind că a scăpat el însuşi cu viaţa.