Welcome to Cucamonga!

[Iulian Tănase, Cucamonga, Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2011]

de Petrişor Militaru

„O aripă începea să se întunece.”

În mod surprinzător numele „Cucamonga” are o acoperire geografică concretă în San Bernadino, California, iar semnificaţia sa este legată de limba Tongva, o rămăşiţă de uto-aztecă vorbită de nativii americani din zona amintită, în care pare să însemne „loc nisipos”. N-am putea spune din această perspectivă că titlul va fi constrâns la o limitare semantică doar pentru faptul că el suferă de concreteţe, ci mai degrabă aş considera că potentează ideea că avem de-a face cu un univers liric în care deşerticul, sterpul sau uscatul ocupă un loc notabil în economia volumului de versuri.
 

Prima, din cele cinci secvenţe poetice ce alcătuiesc volumul, se intitulează „Best Sailor” şi trimite atât la anosta idee de best seller: faptul că o carte se vinde ne arată, în principiu, că ea este un bun produs comercial, însă asta nu o împiedică să ajungă, de asemenea, într-un interval mai scurt decât ne-am imagina, la valoarea zero atât în plan comercial, cât şi estetic. Poate de aceea ocupantul acestui univers „iudeic” al vânzărilor este Best Sailor, un personaj prin care se construieşte poemul narativ şi polemic la adresa cosumismului, a facilului, ceva gen wash & go, într-un stil superrealist, în care atitudinea liberă, avangardistă se îmbină cu un aer degajat de roman poliţist, iar dialogurile cu rezonanţe absurde sau sapienţiale alternează cu fragmente descriptive cu iz postmodern, degajat. Eul poetic cultivă starea de martor al propriilor trăiri. Dacă Best Sailor vrea să devină „suspect” când va fi mare, Moira vrea să devina soţie perfectă. Probabil că forma cea mai decăzută a unui arhetip e clişeul şi de aceea miza poemului mi se pare a fi aceea de a aduce în prim plan sub o formă actuală şi ludică a limbajului imagini fundamentale în plan ontologic precum Moira (pe care o asociem cu anima), Iisus sau Buddha ori situaţii-cheie ce stau la baza unui comportament poetic suprarealist: „«Ai văzut vreodată vreun orb plângând?», îl întreba Moira pe Best Sailor. «Cucamonga», răspundea el strângând un ou la piept.” Faptul că intervin şi alte personaje ca Barack Obama, Eve Dallas sau Nora Roberts, trimiteri la topurile cu cele mai vândute cărţi din ediţia românească a The New York Times Book Review îndepărtează orice posibilă impresie de didacticism al discursului, de poezie scrisă pe o temă dată. Este doar o formă de a da prospeţime poemului. Un fel de buton F5 de pe tastatura poemului.
 

Iubita mea vitregă reia experienţa cuplului, dar la un nivel mai intens decât cel anterior. Ca şi la străvechii zei egipteni există o legătură de sânge între el şi ea, poate de aici epitetul „vitregă”. Sunt paradoxuri şi metamorfoze care populează lumea interioară a perechii ce crede că despre „tăcerile care nu pot să tacă trebuie să se vorbească”. În acest ciclu de poeme experienţele erotice au un conţinut plenar în care geometria se prelungeşte în lumea interioară, levitaţia devine starea esenţială a iubiţilor, iar uitarea apare ca un spaţiu în care cunoaşterea este prima scânteia potenţială în Big Bangul ce ar putea descrie condiţiile iniţiale şi evoluţia ulterioară a universului liric. Erosul, în ciuda limbajului cool, tinde să revină uruboric la sursă, sub forma unei orbiri voluntare: „De aceea, poate, ei au venit la mine şi mi-au spus că dragostea nu trebuie lăsată să doarmă, că dintre toţi, orbii învaţă cel mai bine să fie veşnici. Ca şi când de dragoste, ca şi când de veşnicie îmi arde mie acum, le-am spus.” Sanctitatea iubirii este subliniată printr-un tip de Imitatio Christi menită să atenueze orice sentiment religios stereotip, ca într-o reiterare a Cântării Cântărilor : „Pe trupul tău ca o cruce a păcatului iudeii mă răstignesc în fiecare noapte. Fericiţi cei bogaţi cu trupul tău.” Unitatea lumii este revigorată de comuniunea în cuplu, care dă un sens concret vieţii: „Frumuseţea există. Am văzut-o ieri pe Calea Victoriei.” Poate de aceea eroul zilelor noastre nu mai poate fi un învingător în sensul obişnuit al termenului, ci doar într-un plan estetic. De altfel realitatea în aspectele sale definitorii nu se poate reflecta prin „oglinzile intrate în putrefacţie”, de unde şi nevoia de reflexie textuală pe care o resimte eul poetic.
 

Seria de poeme intitulată Unul dintre domnişoara W şi doamna Kuttare se opreşte asupra stării de hiat, un spaţiu interior intermediar (in-between) menit să refacă legăturile dintre diferitele niveluri ale fiinţei şi să ne atragă atenţia asupra „crăpăturilor dintre lumi” după cum le numeşte şamanul Yaqui într-o carte a lui Carlos Castaneda. Ciclul de texte Demonadologia este doar un pretext de destructurare a Leibniz, dar mai ales o apropiere a eului de propriul univers liric amintind de „aspectul exuberant al demonialitatii obiectului” pe care Gellu Naum îl teoretiza în tinereţe, împreună cu ceilalţi suprarealişti.
 

Fundamental pentru poezia lui Iulian Tănase rămâne extragerea sevei poemului din realitate, capacitatea esenţială a unui suprarealist autentic de a ţine în echilibru gândirea poetică tare şi gândirea poetic slabă, interior-exteriorul (cum ar fi spus Naum), asumarea faptului de a vorbi despre lucrurile esenţiale fără a provoca greaţă şi plictis, ci doar sete de pohezie. Welcome to Cucamonga! You have already been there, don’t you?