Arca lui Iona

de Florentin Sorescu

 
Motto:
„Te iubesc şi nu îmi este teamă pentru viaţa ta, ci pentru destinul tău, fiindcă destinul e întotdeauna mai scurt decât viaţa, şi moartea înseamnă să trăieşti mai departe, după ce destinul s-a împlinit.”
[Carlos Fuentes – Toate pisicile sunt negre]

 

Personaje:            Gavril – soţul Elvirei

Elvira – soţia lui Gavril

Ignat – un vecin

Domnişoara Necunoscută – o domnişoară necunoscută

Karl – un câine care se ţine după Domnişoara Necunoscută

 

 

PROLOG

 

 

(înainte de începerea propriu-zisă a piesei se va auzi în difuzoare zgomotul produs de o ploaie măruntă, de toamnă. Pe acest fundal, tot în difuzoare – şi după ce intensitatea luminii din sala de spectacol a fost redusă, pregătind începerea spectacolului, o voce – ca la radio – va lectura pasajul de mai jos din „IONA”)

 

„ Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, şi i-a zis:

‘Scoală şi te du în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci făprădelegile lor au ajuns până în faţa mea!’

Şi s-a sculat Iona să fugă la Tarşiş de dinaintea Domnului. Şi s-a pogorât la Iafa, unde a văzut o corabie care mergea la Tarşiş şi plătind preţul călătoriei s-a pogorât în ea, ca să meargă la Tarşiş, împreună cu toţi cei de acolo, el fugind din faţa Domnului.

Dar Domnul a pornit un vânt năprasnic pe mare şi o furtună crâncenă s-a stârnit, aşa încât corabia era gata să se sfărâme.

Atunci s-au spăimântat corăbierii şi începură fiecare să strige către dumnezeul lui şi aruncară în mare încărcătura corabiei, ca să se mai uşureze. Dar Iona se pogorâse în fundul corabiei şi, culcându-se, adormise.

Atunci se apropie de el căpitanul corabiei şi-i zise: ‘Ce faci, somnorosule? Scoală-te şi strigă către dumnezeul tău, poate că el îşi va aduce aminte de noi, ca să nu pierim!’

Şi au zis unul către altul: ‘Haidem să aruncăm sorţi, ca să ştim din pricina cui a dat peste noi nenorocirea aceasta! ’. Şi au aruncat sorţi, şi sorţul a căzut pe Iona.

(…) Atunci i-au zis lui: ‘Ce să-ţi facem ca marea să ni se domolească?’. Căci marea era din ce în ce mai vijelioasă.

Ci el a răspuns: ‘Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi ea se va potoli; căci ştiu bine că din pricina mea s-a pornit peste voi această viforniţă!’.

(…)Deci l-au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare şi s-a potolit urgia ei.

(…) Atunci Dumnezeu dădu poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona. Şi a stat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi.

Şi s-a rugat Iona, din pântecele peştelui, către Domnul Dumnezeul lui (…)

(…) Atunci Domnul porunci peştelui, şi peştele vărsă pe Iona pe uscat.

Şi a fost cuvântul Domnului către Iona de a doua oară şi-I zise:

‘Scoală şi porneşte către cetatea cea mare a Ninivei, şi propovăduieşte acolo vestea pe care ţi-am poruncit-o!’.

Şi s-a sculat Iona şi a mers în Ninive după porunca Domnului. Şi Ninive era cetate mare înaintea lui Dumnezeu, s-o străbaţi în trei zile de umblet.

Şi Iona a pătruns în cetate cale de o zi şi a început să propovăduiască şi să zică: ‘Mai sunt patruzeci de zile, şi Ninive va fi pierdută!’

Atunci Ninivitenii au crezut în Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici.

(…) Şi Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele, şi Domnului i-a părut rău de prăpădul care zisese că-l va slobozi, şi nu l-a mai slobozit.

Atunci Iona se scârbi grozav şi se aprinse de mânie.

Şi se rugă de Domnul şi zise: ‘O, Doamne, iată tocmai ce cugetam eu, când eram în ţara mea! Pentru aceasta eu am vrut să fug în Tarşiş, căci ştiam că tu eşti Dumnezeu îndurat şi milostiv, îndelung răbdător şi mult milosârd şi îţi pare rău de fărădelegi.

Şi acum, Doamne, ia-mi sufletul meu, căci este mai bine să mor decât să trăiesc!’.

Şi a zis Domnul: ‘Este bine, din partea ta, să te întărâţi aşa?’.

Atunci Iona a ieşit din cetate şi s-a aşezat la răsăritul ei, şi şi-a făcut colibă şi a stat sub ea la umbră, ca să vadă ce se va întâmpla cu cetatea.

Şi Domnul Dumnezeu a gătit un vrej care s-a ridicat deasupra capului lui Iona, ca să-I ţină umbră şi să-I mai potolească mânia. Şi s-a bucurat Iona cu bucurie mare pentru vrej.

Dar Dumnezeu, a doua zi, la revărsatul zorilor, a poruncit unui vierme să reteze vrejul, iar el s-a uscat.

Şi la răsăritul soarelui a pornit Dumnezeu un vânt arzător de la răsărit şi soarele a dogorât capul lui Iona, încât el se prăpădea de căldură. Şi şi-a rugat moartea zicând: ‘Mai bine este să mor decât să trăiesc!’

Şi a grăit Domnul către Iona: ‘Fost-a oare cu cale să te superi din pricina vrejului?’. Şi el a răspuns: ‘Cu cale a fost să mă supăr până la moarte!’(…)”
 

 

 

Scena 1

 

Încăpere amenajată simplu: două fotolii, o canapea, o măsuţă aşezată între fotolii, un pat, rafturi cu cărţi, mai multe jucării de pluş de diferite mărimi reprezentând diverse animale existente sau închipuite. Pe măsuţă luminează difuz o veioză. Lângă veioză un aparat de radio vechi, pe lămpi. Afară este noapte. Fereastră mare, întunecată. Ploaia se va auzi în surdină. Elvira stă întinsă în pat. Gavril citeşte un ziar, cufundat în fotoliu. O uşă laterală, care duce spre vestibul şi spre alte încăperi.

 

(Gavril se ridică de pe fotoliu, se duce în dreptul ferestrei şi priveşte preţ de câteva momente cum plouă)

Elvira: Plouă tot la fel?

Gavril: La fel.

Elvira: Nici mai tare, nici mai încet?

Gavril: Nici.

Elvira: Măcar de-ar turna cu găleata, să se termine odată!

Gavril ( în timp ce se reaşează pe fotoliu să îşi continue lectura): Asta ar fi o socoteală.

Elvira: Cât să fi trecut?

Gavril: (citeşte fără a da vreun răspuns).

Elvira: Te-am întrebat cât a trecut!

Gavril: Am auzit.

Elvira: Ei, cât?

Gavril: Tot cât m-ai întrebat acum o oră,  plus ora respectivă.

Elvira: Aşadar, două luni şi nouă zile… Şi la fel. La fel, la fel. Aceeaşi ploaie măruntă, de-ţi murează şi sufletul din tine.

Gavril: Mda.

Elvira: Ăia ce mai scriu?!

Gavril: Prostii, ca de obicei.

Elvira: Am auzit că unii s-au apucat să-şi construiască corăbii. Aşa e? Scrie şi despre asta?

Gavril: Nu!

Elvira: Îţi spun eu! Chiar vecinul de sub noi, cum spuneai că-l cheamă?

Gavril: Ignat. Ţi-am mai spus de o sută de ori că-l cheamă Ignat.

Elvira: Aşa, Ignat. Nu te mai enerva şi tu dintr-atât… Chiar  şi el a început să construiască. Altfel, ce crezi că face cu cuiele pe care ţi le-a cerut?

Gavril: (se opreşte o clipă din citit, o priveşte, apoi întoarce pagina şi îşi continuă lectura).

Elvira: Şi tu i le-ai dat pe toate. Nu mai avem nici un cui, nici măcar unul micuţ… Şi când te gândeşti ce drăguţe erau… Ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Eu, una, mă uitam la ele în fiecare zi.  Erau preferatele mele.

Gavril: Desigur.

Elvira: Nu l-ai păstrat nici măcar pe cel mic?

Gavril: Nici.

Elvira: Pe el l-am iubit cel mai mult. Avea ceva aparte.

Gavril: Ce să-i faci, asta e viaţa. N-ai ce-i face.

Elvira: (se ridică în picioare, se aşază în celălalt fotoliu şi închide ochii): Azinoapte am visat că zburam. Peste tot era apă, iar eu pluteam aşa, aiurea.  Nu se vedea nicio stâncă, nici un petec de pământ, cât de mic. Totul era albastru. Nici măcar nori, nu am văzut niciunul. Albastru dedesubt, albastru deasupra. Şi, lucrul cel mai straniu, era ceva care mă atrăgea în povestea asta. Nu ştiu de ce, dar parcă nici nu-mi doream să mai găsesc un loc în care să mă  pot opri. Zburam aşa, încontinuu, până când totul din jurul meu se transformase într-un abis din care nu voiam să mai ies…

Gavril: Oi fi fost corbul lui Noe. Probabil că şi pe el l-a încercat acelaşi sentiment de vreme ce nu s-a mai întors. L-au sedus prea mult depărtările, abisul, cum îi spui tu…

Elvira: Îţi dă mâna să glumeşti pe seama mea. Dar pe mine tare m-a mai tulburat visul ăsta. Parcă şi acum simt cum plonjez în gol…

Gavril: Ei, şi ce s-a întâmplat până la urmă?

Elvira (privindu-l şăgalnic): M-am trezit lângă un nesuferit care debitează

numai prostii.

Elvira (se ridică, priveşte un timp pe fereastră, dusă pe gânduri, după care): Auzi tu, Gavril?

Gavril: Ce e?!

Elvira: Cum o fi să te prindă sfârşitul lumii singur?

Gavril: Ce-ţi veni?!…

Elvira: Mă gândeam şi eu, aşa…

Gavril: Crezi că are vreo importanţă dacă eşti singur sau împreună cu cineva? În definitiv, de murit, tot mori. Nu numai tu, ci lumea întreagă.

Elvira: Nu-i tot aia. Mai contează şi cum mori. Una este să fi singur şi altceva e să ai pe cineva aproape.

Gavril: Tot ce se poate, dar nu văd la ce ţi-ar mai fi de folos ?

Elvira: Nu ştiu, dar mă ia cu frig  când mă gândesc cum e să fii singur pe o vreme ca asta. ( după o scurtă pauză) Chiar aşa, Gavril! Ai observat că bătrânii se tem mai mult de faptul că ar putea veni sfârşitul lumii decât de propria moarte?

Gavril: Cred că este taman pe dos. Faptul că îşi simt moartea aproape îi face să creadă că odată cu ei moare întreaga lume.  Dar ce ţi-a venit să pui asemenea întrebări?

Elvira: Ca să spun drept, mă gândeam la vecinul ăsta al nostru… La Ignat. Nu l-am văzut niciodată altfel decât singur. Şi mă întreb de ce. Acum e în floarea vârstei, dar cât ai clipi te trezeşti că ai îmbătrânit, şi…  N-o fi găsit şi el un suflet să-i stea aproape?

Gavril: E alegerea lui! I-o plăcea omului să stea singur, ce treabă ai tu cu viaţa lui?

Elvira: Adevărat, Gavril, dar trebuie să fie tare neplăcut… Uită-te şi tu la noi. Mai schimbăm o vorbă, mai povestim… Altfel trece timpul. Ai şi tu un suflet cald aproape, parcă e altceva. Chiar şi când ne certăm e mai bine.

Gavril: Poate pentru tine.

Elvira: Pentru mine, Gavril, pentru mine. Nu zic nu. Cel puţin, eu o recunosc. Nu-i de colea să ai pe cineva aproape, mai ales pe o vreme ca asta… Chiar şi atunci când acel cineva nu face  decât să boscorodească mai tot timpul.  Dar  la ce altceva să mă aştept, dacă m-am măritat cu un sloi de gheaţă.

Gavril: Noroc cu tine, bineînţeles.

Elvira: Să ştii că da! Nu ştiu ce te-ai fi făcut tu  fără mine…

Gavril: Mă descurcam eu pân’ la urmă. Mai ştii? Poate găseam alta mai tinerică.

Elvira: Vorbesc serios, Gavril.  Dacă n-ar fi fost vecinul ăsta al nostru, să mai treacă din când în când pe la noi, cred că aş fi şi uitat cum arată oamenii.

Gavril: Mare pagubă!

Elvira: De ce, Gavril, de ce vorbeşti tu aşa ?! Ce ţi-au făcut ţie ca să…

Gavril(tăindu-i vorba): Ziceai că ai pus ceaiul la încălzit sau am înţeles eu greşit?

Elvira: Aşa faci mereu. Nu poate vorbi omul ceva serios cu tine, că schimbi repede vorba…

Gavril: Tare aş bea un ceai… Mi se pare că s-a făcut cam frig.

Elvira (în timp ce se ridică şi se duce spre uşă): Chiar acu’ mă duc să-l pun pe foc. Dar să-mi răspunzi la ce te-am întrebat, da? Să nu mai schimbi iar vorba. (în timp ce revine în încăpere): Nu zic că nu ai şi tu dreptatea ta. Ba chiar că m-ai îndreptăţit ca tine n-ar fi nimeni. Dar, vezi tu? Poate n-ar strica să fi ceva mai îngăduitor. Nu toţi oamenii sunt la fel…

Gavril(ironic): Sunt convins!

Elvira: Uite, stau uneori şi mă gândesc în mintea asta proastă a mea, ce s-a întâmplat cu prietenii tăi?! Că doar nu toţi ţi-or fi greşit. Cum-necum, au dispărut din viaţa noastră. N-am mai văzut pe nici unul hăt… nici eu nu mai ştiu de când. Ca să nu mai vorbim de colegi. Chiar aşa? O mai fi ceva de fabrica aia?! Sau s-o fi dus pe apa sâmbetei?

Gavril: Habar n-am! De unde vrei să ştiu?

Elvira: Ei, mă gândeam şi eu, nu mai fi aşa arţăgos…

Gavril: Da’ de când ai devenit tu atât de interesată? Sunt ani de zile de când am plecat de-acolo. Şi, din câte îmi amintesc, nu ţi-era prea dragă.

Elvira: Fii fără grijă, că din partea mea… Dar mai bine tac!

Gavril: Uite în sfârşit o idee bună..

Elvira: Gata, gata, am tăcut. (după o scurtă pauză). Acu’ nu mai vine pe la noi decât domnu’ ăsta de uit mereu cum îl cheamă…

Gavril: Ignat.

Elvira: Na, că-mi stătea pe buze să spun şi tu mi-ai luat-o repede înainte. Ignat, da, Ignat… Nu mai zice de o sută de ori, că atâta ţin şi eu minte. (după o scurtă pauză) Ce-i drept, ar trebui să-i pun la socoteală şi pe ceilalţi.

Gavril: Care ceilalţi?!

Elvira: Cum care? Prietenii tăi… filozofii… Că doar nu eu stau toată ziua cu nasul în cărţi.

Gavril: Şi ce-oi fi vrând?… Să stau cu el pe-afară?! Nu cred că sunt prea multe de văzut.

Elvira: Lasă, Gavril, că nu-i chiar aşa ! Or fi fost în alte vremuri oameni mai strajnici, nu zic nu. Dar nici cu ce e acum nu mi-e ruşine…

Gavril: Înseamnă că ai obrazul cam gros.

Elvira : Parcă vroiai să bei  ceai… Sau te-ai răzgândit între timp?

Gavril: Bine, îmi retrag cuvintele. Dar spune-mi şi mie, cine mai e în stare acum să moară pentru o idee?

Elvira: Mă duc să-l iau de pe foc. Îl vrei tot aşa?

Gavril: Da, tot aşa. Ştii bine că nu-l beau cu zahăr şi tot mai întrebi…

Elvira: Mă gândesc şi eu cum să te mai îndulcesc puţin.

(pleacă din cameră şi revine la scurt timp cu un ceainic şi două ceşti)

Gavril : Îţi dau eu răspunsul, dacă vrei… Nimeni nu mai e în stare să moară pentru o idee. Şi ştii de ce?

Elvira : Eu zic că n-are niciun sens să mori pentru atâta lucru. La ce-ţi mai foloseşte dacă mori ?!…

Gavril: Greşit! (după o scurtă pauză). Pentru că au murit chiar ideile… Cine mai e acum în stare să emită o idee?! Fie şi numai o singură idee?

Elvira: A ieşit bun?

Gavril: Pentru că o idee nu e un simplu gând. Are în spate o construcţie. O construcţie solidă. Iar o construcţie solidă necesită timp. Analiză.

Elvira: Mie mi se pare puţin cam amar. Cred că l-am ţinut prea mult la infuzat.

Gavril: Iar acum nu mai avem timp… Acum trăim în secolul vitezei. La ce bun să mai stăm să gândim… Totul trebuie să se desfăşoare cât se poate de repede. Aşa, ca într-un fast food. Instantaneu, dacă se poate…

Elvira: Păi noi avem timp berechet… Nici nu ştiu de când n-am mai ieşit din casa asta. Şi nu mi-a trecut nicio idee prin cap.

Gavril: Şi, în afară de timp şi analiză, mai necesită ceva.

Elvira: Ce ?

Gavril: Ceva care a dispărut cu totul în ziua de azi. Ceva cât se poate de important.

Elvira: Sunt numai ochi şi urechi.

Gavril: Se numeşte viziune. Adică intuiţia întregului. Asta ne lipseşte acum…

Elvira:  Asta să ne lipsească nouă, că-n rest le avem pe toate…

Gavril: Bunăoară, Newton.

Elvira: Ieri a fost Platon, acum e Newton. Cât ai de gând s-o ţii aşa ?

Gavril: A descoperit teoria gravitaţiei pornind de la un măr.

Elvira: De la un măr ?

Gavril: Se spune că i-a căzut în cap, şi de-aici i-a venit revelaţia.

Elvira: La câte mere nu mi-au căzut mie în cap… Trebuia să am scăfârlia plină de teorii.

Gavril: Păi vezi, tocmai aici e problema.

Elvira: Că mi-au căzut mie mere în cap?

Gavril: Nu numai ţie. La toată lumea. Miliarde de mere au căzut în cap la miliarde de oameni.

Elvira: Şi? Ce-i cu asta?

Gavril: Problema e că numai unul a înţeles.

Elvira: Că ce? Că mărul cade? Mi se pare cât se poate de simplu şi de normal. Mai ales dacă e copt. Sau viermănos…

Gavril: Pentru Newton, lucrurile aveau un sens. Fie şi simpla cădere a unui măr se lega de ceva mult mai vast…

Elvira: Barem l-a mâncat? O fi fost gustos? Merele sunt pline de vitamine…

Gavril: Mai vast şi decât legile gravitaţiei.

Elvira: Mi-ai făcut o poftă teribilă. Mă duc în bucătărie să iau câteva. Vrei şi tu unul?

Gavril (uitându-se în jurul său): Parcă le-am văzut pe-aici, pe undeva…

Elvira (cotrobăie prin cameră. Găseşte fructiera cu mere lângă canapea):  A, da.  Nu le văzusem. Ţi-am spus de o sută de ori să pui lucrurile la locul lor. Eu spun, eu aud… (ia un măr, îl şterge, se aşază într-un fotoliu şi începe să-l mănânce cu poftă ; în timp ce ronţăie din măr): Ştii ce nu pricep eu, Gavril ?

Gavril: Ce?

Elvira (vorbind cu gura plină): Trăim de atâta vreme împreună şi nu mi-ai spus şi tu ” Te iubesc! ” . Măcar o singură dată. M-aş fi mulţumit şi cu atât. Ştiu că pentru tine nu e important să exprimi ce simţi, doar mi-ai spus-o de-atâtea ori, nu e nevoie să mi-o repeţi, dar tot nu pricep, cum de-ţi vine  atât de greu să spui un simplu “Te iubesc! ” ?!…

(Se aud ciocănituri în uşă. Intră Ignat, intempestiv, fără a aştepta un răspuns. Este îmbrăcat într-un palton de ploaie şi are un pachet în mână).

Ignat: Mii de scuze, mii şi mii de scuze!

Gavril: Ei, ce s-a întâmplat?!…

Ignat: Dacă s-ar putea…

Elvira: Nu mai avem cuie. (după o scurtă pauză):  Le-aţi înfipt pe toate? Chiar şi pe cel mic?

Ignat: Pe toate.

Elvira: Nu m-am aşteptat la aşa ceva din partea dvs… Câtă lipsă de omenie. Auzi, chiar şi pe cel mic. Şi doar v-am spus cât de mult îl iubesc… Nimeni nu ştie ce e într-un suflet de mamă.

Ignat: O, nu trebuie să aveţi nicio teamă. M-am purtat cu el părinteşte. Nici nu vă închipuiţi câtă atenţie, câtă afecţiune i-am acordat.

Elvira: Tot degeaba, de vreme ce i-aţi dat cu ciocanul în cap.

Ignat: Dar l-am făcut un cui împlinit. L-am ajutat să-şi împlinească destinul…

Gavril: Ce vă aduce pe la noi?

Ignat: Dacă s-ar putea…

Elvira: Nu se poate.

Ignat: Dacă nu se poate, nu se poate!

Gavril: Ce să se poată, domnule ?

Ignat: Aş avea nevoie de o umbrelă. Pe a mea a luat-o vântul. Era o umbrelă frumoasă, dar a luat-o vântul. Asta e, în ziua de azi nu mai poţi să ai încredere în nimeni. (Se aşază pe celălalt fotoliu). Pot să iau loc?

Gavril(uitându-se pe sub gene): Dacă insistaţi!…

Ignat(sărind brusc de pe scaun şi întinzându-i pachetul Elvirei): A! Era să şi uit. V-am adus iaurt şi niscavai fructe confiate. Doar atât am putut găsi.

Elvira: Sunteţi prea generos, domnule! Pentru noi, e un adevărat festin.

Ignat(în timp ce se aşază din nou pe fotoliu): Uf! Toată ziua am umblat prin ploaie, abia de-mi mai trag sufletul…

Gavril si Elvira (uimiţi, intr-un glas, accentuând cuvintele): Aţi umblat toată ziua prin ploaie???!!!

Ignat (privindu-şi resemnat hainele): După cum se vede!

Gavril: Au mai crescut apele?

Ignat: A, câtuşi de puţin. Dacă nu te uiţi cu atenţie, nici nu observi. Am văzut mulţi oameni uitându-se şi n-au spus nimic. Mergeau aşa, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Puţin melancolici, dar aproape indiferenţi .

Gavril (privind cu atenţie un articol din ziar): Aici scrie că nu au mai crescut. Spun că reţelele de canalizare fac faţă cu brio şi asta pentru că avem un Guvern care a ştiut la timp să găsească soluţiile perfecte.                    (accentuând cuvintele): Care-va-să-zică, „Dezvoltarea reţelelor de canalizare este soluţia perfectă.”…

Ignat: Dacă o spune Guvernul, e clar că n-au mai crescut; nu şi-ar putea permite aşa ceva, n-ar fi frumos. Dar în alte ţări ce se mai spune, ce se mai întâmplă?

Gavril: În linii generale, cam acelaşi lucru.

Ignat: Cică egiptenii sunt fericiţi. Dansează în ploaie şi râd cu toată gura. Guvernul lor zice că aşteaptă acest eveniment de secole. Că e, cu adevărat, un eveniment istoric…

Gavril: Un eveniment istoric care s-ar putea să ne propulseze direct în eternitate.

Ignat: Iar în Sahara, o, în Sahara, a înflorit un mandarin.

Elvira: Îmi plac mandarinele.  Anul trecut am mâncat mandarine. Deşi erau drăguţe, le-am mâncat. Au fost gustoase. Mi-a părut rău dup-aceea. M-am gândit că poate sunt ultimele dintr-un lung neam de mandarine. Acum mă simt mai liniştită. Dacă a înflorit un mandarin, sunt cu adevărat liniştită.

Ignat: Puteţi fi sigură, doamnă. Sunt convins că nu a existat mandarin mai frumos.

Elvira: Mulţumesc.

Gavril (citeşte în continuare din ziar): „Autorităţile indoneziene au mobilizat armata, poliţia şi zeci de echipe de voluntari pentru a evacua oamenii rămaşi izolaţi din Jakarta din cauza inundaţiilor de mare amploare produse în această regiune a lumii. Ultimul bilanţ indică 20 de morţi şi peste 200.000 de sinistraţi. Revărsările de ape s-au produs în urma mai multor zile de ploi diluviene. Pe străzi nu se mai poate circula decât cu bărcile. Apa a năvălit în case şi foarte mulţi oameni s-au refugiat pe acoperişuri aşteptând în frig şi înfometaţi ca cineva să le vină în ajutor.”

Ignat (comentează): Cu bărcile?! Pe străzi?!… Înseamnă că Jakarta s-a transformat într-un fel de Veneţie…

Gavril: N-aş zice tocmai asta. Nu cred că le arde să se plimbe cu gondolele şi să cânte canţonete.

Elvira: Cu ăştia  e rezolvată problema. Au scăpat. Nu ca la noi, picătura chinezească. I-au umflat apele şi gata, ce atâtea întrebări.

Gavril: Or sta mai prost cu reţelele de canalizare. Se pare că la ei Guvernul n-a găsit soluţiile perfecte.

Gavril (citeşte în continuare din ziar): „Un copil a plecat din proprie iniţiativă în zonele  inundate. După câteva zile, a fost văzut apărând cu barca plină de câini, pisici şi alte animale. Erau inclusiv melci. A explicat că toţi au grijă de salvarea oamenilor, dar de animale nu se ocupă nimeni. Uite-l pe Noe, au exclamat localnicii văzându-l apărând cu barca plină de tot soiul de animale.”

Ignat: Un Noe, copil?  Îmi place. Cred că în felul lui şi Noe tot copil a fost. Copiii au în cap numai lucruri trăsnite. Nu poţi crede că în corabia pe care ai construit-o încape toată lumea, fără să fii copil.

Gavril: În definitiv, poate că aşa ar fi trebuit să se întâmple lucrurile. O corabie a lui Noe fără nici un om la bordul ei. Poate că tocmai acesta este lucrul pe care l-a înţeles acest copil.

Elvira: Cred că ai urmărit prea mult emisiunea Viaţa suricatelor!

Ignat (lui Gavril): Vreţi să spuneţi că Dumnezeu a greşit când a salvat Omul? Că ar fi fost o idee mai fericită o lume lipsită de Oameni?

Gavril: Vreau să spun că îmi este din ce în ce mai greu să înţeleg. A trecut atâta vreme de când plouă fără încetare, fără a putea întrezări vreun sfârşit. Mă gândesc că ploaia asta ne transmite ceva dar, ce mă macină mai mult,  este faptul că nu pot întrezări sensul. Ne manifestam ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă ploaia asta nesfârşită ar fi cel mai firesc lucru cu putinţă. Şi totuşi ştim că se întâmplă ceva, că nu poate fi o simplă întâmplare. La ştiri, în ziare, peste tot suntem anunţaţi că este un fenomen meteo mai puţin obişnuit, dar care nu constituie motiv de îngrijorare. Nu trebuie să ne alarmăm, autorităţile ţin sub control situaţia. „Tot ce trebuie să faceţi este să staţi cuminţi în casele voastre şi să urmăriţi emisiunile de divertisment.”.

Elvira: Eu urmăresc în fiecare zi emisiunea „ Viaţa suricatelor ”. (se îndreaptă spre    Gavril pe care îl îmbrăţişează cu dragoste amestecată cu compasiune). Îngeraşul meu, cum se gândeşte el la toate! Suricata mea preferată! Nu fi îngrijorat, că n-o să te lase pe tine mama!

Ignat: Vă gândiţi că ar putea fi un semn? Că Dumnezeu şi-a uitat Promisiunea şi vrea să îşi distrugă propria Creaţie?  Vă gândiţi că vine Ptotopul?

Gavril: Mă gândesc că a uitat şi de Potop,  şi de Creaţie. S-ar putea să ne fi uitat de tot.

Ignat (ridicându-se precipitat în picioare): Mă scuzaţi, trebuie să plec.

Elvira: Ce?! Cum?! Ce s-a întâmplat?!

Ignat: Neîntârziat trebuie să umblu prin ploaie. Cu sau fără umbrelă, trebuie să umblu prin ploaie.

Elvira: Şi cu corabia cum rămâne?

Ignat: Care corabie ?!…

Elvira: Cea pe care v-aţi apucat s-o construiţi!

Ignat (privind uimit spre Gavril): Care corabie, domnule?!

Elvira (accentuând silabele): Co-ra-bi-a ! Ştiţi ? Destinul… Cuiul… Noe…

Ignat (figură stupefiată): Ce cui, ce destin, ce corabie?!…

Gavril: Aşa crede ea, că v-aţi apucat să construiţi o corabie. S-a gândit că până la urmă o să ne înghită apele. Cu ploaia asta, nu mai ştii la ce să te aştepţi…

Ignat: Nu construiesc nicio corabie!

Elvira (afectată): Înseamnă că o să murim cu toţii!

 

-sfârşit scena 1-

 

 

 

Scena 2

 

În parc. Ignat stă aşezat pe o bancă. Este îmbrăcat într-un pardesiu. Bineînţeles, plouă. Are pălărie pe cap şi o umbrelă nedesfăcută, sprijinită de bancă. În faţa băncii se află o alee pe care se plimbă o domnişoară necunoscută, îmbrăcată într-un pardesiu viu colorat. Aceasta este urmată îndeaproape de un căţel (eventual îl ţine în lesă), pe care îl cheamă Karl. Domnişoara necunoscută aruncă priviri spre Ignat, din ce în ce mai insistente. Într-un final se aşază pe bancă, iniţial la celălalt capăt al ei. Ignat nu îi acordă atenţie. Priveşte ploaia, dus pe gânduri. Domnişoara Necunoscută se apropie de Ignat încet-încet şi în trepte, până ajunge lângă el.

Domnişoara Necunoscută: Bag seama, domnule, că dumneavoastră vă place ploaia!

Ignat: (priveşte în continuare în gol, fără a-i răspunde).

Domnişoara Necunoscută: De mult vă urmăresc. V-am văzut aici şi-aseară, şi alaltăieri seară. Ce mai încolo şi încoace, parcă aţi fi aici dintotdeauna. Faceţi parte din peisaj, domnule! Vă identificaţi cu banca asta, parcă aţi fi unul şi acelaşi lucru. (se apleacă şi studiază cu atenţie picioarele lui Ignat): Mă gândeam că aţi prins rădăcini. I-am zis şi lui Karl: Karl dragă, să ştii tu că omul ăsta nu mai pleacă de-aici! Nu mai poate. O fi prins rădăcini. Ai grijă, să nu care cumva să urinezi pe el. Auzi tu, Karl? C-ai mai făcut tu de-astea, neruşinat mic ce eşti. Pramatie! (Se ridică de pe bancă, cuprinsă brusc de entuziasm, şi perorează însufleţită): Domnule, dar dumneavoastră sunteţi un adevărat erou!… Uitaţi-vă în jur!… Nimeni nu mai are curajul să iasă afară, în afară de dvs…. S-au ascuns cu toţii, s-au băgat care pe unde a apucat… Nu mai vezi ţipenie de om. Doar dumneavoastră mai sunteţi afară, singur singurel… Şi cu mine. Dacă e să murim, o să murim împreună, domnule! Eu sunt o romantică, să ştiţi. Mie îmi place să mă plimb prin ploaie. Chiar şi acum îmi place să mă plimb prin ploaie. Vreau să mor frumos, domnule! Într-un cadru romantic. I-am zis şi lui Karl: Karl dragă, ăştia deja au murit. S-au băgat în văgăunile lor şi nici măcar nu îşi dau seama că au murit. Nu le mai place viaţa, Karl, nu mai ştiu să trăiască. (se aşază extenuată pe bancă şi conchide): Nici chiar aşa!

(Urmează un dialog cu voce egală, în care Domnişoara Necunoscută răspunde sec si apatic la întrebările lui Ignat):

Ignat: Ziceţi că vă place ploaia?

Domnişoara Necunoscută: Da!

Ignat: Chiar şi acum, când plouă de atâta timp?

Domnişoara Necunoscută: Da!

Ignat: Că sunteţi romantică?…

Domnişoara Necunoscută: Da!

Ignat: Şi că vreţi să muriţi frumos?…

Domnişoara Necunoscută: Da!

Ignat: … într-un cadru romantic?

Domnişoara Necunoscută: Da!

Ignat: Dar eu nu vreau să mor! Cine v-a spus dumneavoastră că vreau să mor! Fie şi într-un cadru romantic. Eu vreau să trăiesc, doamnă! Mie îmi place viaţa!

Domnişoara Necunoscută: Domnule dragă, domnule dragă!… Dumneavoastră sunteţi ud, domnule dragă!… Tare ud mai sunteţi!… (îl îmbrăţişează). Sărăcuţu‘ de dumneavoastră… Şi eu vreau să trăiesc, domnule! Şi mie îmi place viaţa! Nu-i aşa, Karl? Ia arată  tu la domnu‘ cum ştim noi să ne jucăm (începe să se joace cu Karl). Vedeţi, domnule?

(după ce se joacă cu Karl, se aşază din nou pe bancă. Îşi duce mâinile la faţă şi începe să plângă. Apoi îşi scoate o batistă din poşetă – sau i-o oferă Ignat – şi urmează):

Domnişoara Necunoscută: Dar dacă …

Ignat: Dacă?! …

Domnişoara Necunoscută: Dacă până la urmă o să ne astupe apele? Ia spuneţi dumneavoastră, ce ne facem noi atunci?! Ce ne facem, Karl căţelule?!

(urmează un moment de tăcere, în care fiecare este incapabil să dea un răspuns. După care, plină de vervă, spune):

Domnişoara Necunoscută: Ştiţi  ce-o să facem? O să dansăm, domnule! Da, da, nu vă mai uitaţi aşa uimit la mine!… O să dansăm până ne astupă apele! Aşa, ca să le facem în ciudă! Vă place valsul? Să nu-mi spuneţi că nu vă place! Nu vreau să mă dezamăgiţi tocmai acum, când am găsit soluţia. Ia să vedem  cum ştiţi dumneavoastră să dansaţi…

( se ridică, îi întinde mâna lui Ignat şi amândoi încep să danseze în ritm de vals, fără a se auzi efectiv muzica; Domnişoara Necunoscută fredonează o melodie în timp ce dansează, care pare a fi “Dunărea Albastră“. După ce dansează se reaşază pe bancă fără a mai spune nimic o vreme, după care ): Ignat: Aţi fredonat “ Dunărea Albastră.”!

Domnişoara Necunoscută: N-a fost Dunărea Albastră!

Ignat: Ba da, ba da, Dunărea Albastră era!

Domnişoara Necunoscută: Nu!

Ignat: Ba da – ba da – ba da – ba da!…

Domnişoara Necunoscută: Ba nu –ba nu – ba nu – ba nu!

Ignat: (făcând o figură îmbufanată): Nici nu mai vorbesc cu dumneavostră! ( Se retrage cât mai la marginea băncii, cu un cot sprijinit de speteaza băncii, cu spatele întors pe jumătate către Domnişoara Necunoscută; la rândul ei, Domnişoara Necunoscută se retrage către celălalt capăt al băncii, luând o poziţie asemănătoare cu a lui Ignat. O perioadă de timp se ignoră reciproc, găsindu–şi alte ocupaţii, după care Domnişoara Necunoscută începe):

Domnişoara Necunoscută: Şi dacă ar fi fost „Dunărea Albastră “, ce?!

Ignat: Nu ar fi fost nimic!

Domnişoara Necunoscută: Uite că era chiar “ Dunărea Albastră “!

Ignat: Nu era “ Dunărea Albastră “! Nu vreau să spuneţi asta doar ca să-mi faceţi mie pe voie!

Domnişoara Necunoscută: Nu, domnule, nu aşa!… A fost „Dunărea Albastră“!

Ignat: Bine, dacă spuneţi dumneavoastră, a fost „Dunărea Albastră”!

Domnişoara Necunoscută: Vă spun eu, domnule: vă e frică! Sunteţi şi dumneavoastră tot ca ceilalţi! Cum auziţi ceva legat de apă, cum incepeţi să tremuraţi… Muriţi de frică, domnilor! Nu mai sunteţi în stare nici să ascultaţi un cântec fără să vă gândiţi la moarte! Dacă fredonezi acum “ Dunărea Albastră“, e ca şi cum ai cânta prohodul! Cântec de înmormântare! Doamne, şi ce melodie frumoasă… Unde vă este speranţa, domnilor! Unde vi s-au dus cântecul, dansul?! De ce vă e frică, de ce nu aveţi curajul să speraţi în continuare?

(Urmeză o perioadă de tăcere în care Ignat o priveşte încurcat, după care se apropie de ea încet-încet şi treptat, aşa cum a făcut Domnişoara Necunoscută la început. Când ajunge lângă ea, îi spune):

Ignat: Ştiţi ce? O să ne plimbăm cu barca! Dacă ne astupă apele, o să ne plimbăm cu barca! O să vâslim până la capătul pământului, până când nu o să mai putem! Şi o să cântăm “ Dunărea Albastră “ sau “ Barca pe valuri“, dacă vă place. (fredonează „barca pe valuri “ ). Vedeţi că nu îmi este frică? Că pot să cânt fără a-mi fi teamă?

Domnişoara Necunoscută (se ridică, se duce la Karl pe care începe să-l mângâie.): Lui Karl nu îi place să se plimbe cu barca.

Ignat: Atunci o hidrobicicletă. Vom înfrunta apele cu hidrobicicleta. Eu si cu dumneavoastră, pedalând prin şuvoaie, străpungând temerari Potopul cu hidrobicicleta…

Domnişoara Necunoscută: Domnule dragă!… Domnule !… Dumneavoastră sunteţi un visător, domnule!… Vai,  ce amintiri îmi stârniţi!… Ştiti ce? Eram odată supărată… tare supărată eram. Nici nu vă pot spune cât de supărată. Îmi revenea în minte obsesiv o imagine. Mă gândeam la un câmp imens, plin de zăpadă. Vedeam un cal alergând prin acel pustiu. Cred că pe atunci citeam mult literatura rusă. Mi se părea sfâşietor de trist. Şi mă gândeam: Cum aş putea să scap? Cum să fac să dispară această imagine obsesivă? Şi ştiţi la ce m-am gândit? Trebuie să-l schimb. Pe el, pe cal. Ca să distrug tristeţea, trebuie să pun un alt animal în loc. Să înveselească puţin atmosfera. Să alerge el prin pustiu, pe câmpul nesfârşit de zăpadă… Şi ştiţi ce-am găsit?

Ignat: Un iepure!

Domnişoara Necunoscută: Nu!

Ignat: Un hipopotam!

Domnişoara Necunoscută: Nici atât!

Ignat: Un măgar!

Domnişoara Necunoscută: Sunteţi pe-aproape! (zâmbind galeş): Dar unul aşa, care să vă semene!

Ignat: Un cangur!

Domnişoara Necunoscută (aplaudând entuziasmată): Da, domnule, un cangur!…

Ignat: Nu pot să cred! Un cangur? Chiar un cangur? În plină literatură rusă?

Domnişoara Necunoscută (privind victorioasă, demonstrativ la Ignat): Un cangur!…

Ignat: Oho! Trebuie să recunosc că aveţi imaginaţie! Parcă-i şi văd urechile fluturând în vânt…

Domnişoara Necunoscută (începe să ţopăie ca un cangur): Un cangur un cangur un cangur un cangur! (lui Ignat, în timp când trece pe lângă Ignat): Păzea, că vă împroşc cu zăpadă! Un cangur vesel ţopăie prin zăpezi. (se opreşte, pierzând brusc din entuziasm): Dar nu mi-a ieşit. Până la urmă tot tristă am fost …

Ignat: Nu se poate …

Domnişoara Necunoscută: Dacă vă spun!… Zău că nu vă mint.

Ignat: Şi ce-aţi păţit, dacă nu vă este cu supărare? Cum de v-aţi rătăcit taman prin stepele ruseşti?

Domnişoara Necunoscută: Ei, cum! Simplu. Cum altfel?

Ignat: M-aţi lămurit tun.

Domnişoara Necunoscută: Păi vedeţi?

Ignat(abătut): Deci nu vreţi să-mi spuneţi…

Domnişoara Necunoscută: A-a! (După o scurtă pauză): M-a părăsit iubita, domnule!…

Ignat: Cum aşa?!

Domnişoara Necunoscută: Uite-aşa, bine! Ce vă miraţi atât…

Ignat: Adică aţi fost îndrăgostită de o femeie?!…

Domnişoara Necunoscută: Da. Exact asta am spus.

Ignat (stupefiat, dezumflându-se): Măi să fie…

Domnişoara Necunoscută (după o scurtă pauză, în care se uită curioasă la figura lui Ignat): Asta la sfârşit, domnule! Că la-nceput era bărbat. Şi, parole d’ honeur, sunt o fire înţelegătoare, cel puţin aşa îmi place să cred. M-am gândit eu că ce atâta caz, acum, când nu mai contează sexul… Chestiune de psihologie. Trebuie să-i înţelegem, cum spun ăştia la televizor. Dar a început să-mi ia rochiile. Una câte una, tot cărăbănea la ele. Ptu, drace, mi-am zis, o fi Necuratul prin casă, de nu le mai găsesc unde le-am pus.

Ignat: Şi? Ce s-a-ntâmplat până la urmă?

Domnişoara Necunoscută: Păi, ce să se-ntâmple… L-am surprins când se ruja cu rujurile mele. Şi zău, domnule, dacă m-am supărat că mi le-a şterpelit. Dar nu-i stăteau bine, nu i se potriveau deloc.

Ignat: Chestiune de gust.

Domnişoara Necunoscută: Da, de gust! Adevărul e că se farda prea strident pentru gustul meu… (după un moment de tăcere): Şi-apoi, ce-mi mai rămânea de făcut, ar fi trebuit să mă îmbrac eu cu costumele lui, adică ale ei, şi una peste alta mie-mi place să rămân femeie, chit că acum să rămâi ceea ce eşti a devenit demodat.

Ignat: De-aia ne-o fi şi întors spatele…

Domnişoara Necunoscută: Cine să ne întoarcă spatele?

Ignat (arătând cu degetul în sus): Ei, cine! Dumnealui…

Domnişoara Necunoscută: A… Doamne-Doamne… Dacă o mai fi pe-acolo şi n-o fi plecat între timp. Că ce să mai facă aşa, singurel. S-o fi dus să însăileze alţii mai acătării decât noi.  Dar dumneavoastră? Cu dumneavoastră ce este, domnule?…

Ignat: Ignat. Am uitat să mă prezint: Ignat!

Domnişoara Necunoscută: Lăsaţi numele… ce sens are să ni-l spunem…  Nu facem decât ne încărcăm inutil memoria. Mâine-poimâine nici nu vom mai şti că ne-am întâlnit în acest parc… pe această bancă… Poate nu vom mai şti nimic… Nici măcar că am fost pe această lume… că am simţit… că am iubit…

Ignat: Ce apocaliptică aţi devenit dintr-o dată!

Domnişoara Necunoscută: Aşa o fi, dar nu mai ştiu nici eu ce să cred… Uneori mi se pare că nu mai găsesc rostul… Că nu mai înţeleg nimic…  Mai bine vorbiţi-mi despre dumneavoastră.  Păreţi a fi singur şi nu pricep de ce.

Ignat: Eu? Singur? Da’ de unde… De unde-aţi mai scos-o şi p’asta…

Domnişoara Necunoscută (uitându-se cu atenţie în jurul lui Ignat): Nu văd pe nimeni pe lângă dumneavoastră… Nici măcar un căţel.

Ignat: Am avut unul. Dar a plecat.

Domnişoara Necunoscută: Uf, domnule!.. Ce cumplit!… Auzi tu, să-ţi plece căţelul. Câtă lipsă de recunoştinţă… Nu mi-am închipuit că aţi trecut printr-o asemenea tragedie. Prin ceva atât de devastator… Nici măcar căţeii nu mai sunt ce-au fost odată… Rar mai întâlneşti astăzi unul cu adevărat serios… cu adevărat stabil…

Ignat: Când încep să crească apele, e greu să mai fi stabil. Chiar şi pentru un căţel…

Domnişoara Necunoscută: Pe Karl să nu-l puneţi la socoteală…

Ignat: A…, nicidecum, nu Karl. Cu el este alceva… Altă socoteală…

Domnişoara Necunoscută: Ia uitaţi ce urât se uită la dumneavoastră… Cât reproş are în priviri…

Ignat: Da’ poţi să ştii acum peste ce dai? Zici şi tu că te-ai însurat cu frumuseţe de femeie şi, când să te pui pe treabă, afli că e transsexual. Şi ferească sfântul să faci vreo obiecţie, că imediat te ia la pumni…

Domnişoara Necunoscută: Păi vedeţi, domnule? Ce v-am spus eu…

Ignat: Şi asta încă nu e nimic, să vezi dup-aceea ce morală îţi fac. Parcă-ţi şi pare rău că nu eşti şi tu aşa… aranjat. Să fii şi tu în pas cu lumea…

Domnişoara necunoscută: Măcar un silicon mititel acolo…

Ignat: Nu, dar în rest e totul bine, la ce să comentăm…

Domnişoara Necunoscută (teatral, îngroşându-şi vocea): Evideman!

Ignat: …dar asta numai la televizor…

(după câteva momente de tăcere, în care amândoi rămân duşi pe gânduri) :

Ignat: Era o glumă… Realitatea e că n-am avut niciodată, pe nimeni. Nici măcar un căţel…

Domnişoara Necunoscută: Cum adică n-aţi avut pe nimeni?! Ce vorbă e asta?!…

Ignat: Aşa cum aţi auzit. Pe nimeni!

Domnişoara Necunoscută: Tare trist sună. Să nu ai pe nimeni…  Nici măcar un prieten? Cineva, acolo, cu care să mai vorbiţi din când în când? Să vă spuneţi şi dumneavoastră păsurile?

Ignat: Nici măcar!

Domnişoara Necunoscută: Oţi fi vreun pustnic!

Ignat: N-aş zice!

Domnişoara Necunoscută: Ceva ceva trebuie să fie cu dumneavoastră. Nu stă omul singur aşa,  degeaba… E ceva acolo… Gata, m-am prins! Cred că sunteţi şi dumneavoastră de-ăia de stau închişi în ei înşişi ca într-o conservă, cum li se  spune?

Ignat: Autişti?

Domnişoara Necunoscută: Sunteţi prea vorbăreţ pentru un autist. Ălora nu le smulgi nici cu cleştele o vorbuliţă, cât de mică. Nu sunteţi dumneavoastră dintr-ăştia… Fir-ar să fie, cred că am un lapsus… Ceva care începe cu i. (lungind vocalele) In… in… (repede): Introvertit!

Ignat (lungind cuvintle, ca atunci când tragic de timp pentru a găsi un răspuns): A… introvertit… Asta vreţi să spuneţi… intovertit…

Domnişoara Necunoscută: Aşa, aşa,  introvertit. Se pare că v-am ghicit, nu?

Ignat: Ei, n-aş putea zice că nu. Când nu prea ai ce să vezi pe-afară, stai mai mult prin-năuntru…

Domnişoara Necunoscută: Vedeţi să nu rămâneţi blocat pe-acolo. Bine e să mai ieşi totuşi. Măcar aşa, din când în când, să te mai saluţi cu lumea. Că dacă stai închis în tine începe să ţi se năzară şi nu-i tocmai bine.

Ignat : Asta de unde-aţi mai scos-o?

Domnişoara Necunoscută : Ştiu eu, v-o spun din proprie experienţă.

Ignat: Aha!… Deci şi dumneavoastră…

Domnişoara Necunoscută: Eu?… Nicidecum! Asta a fost odată, nu mai e valabil acum. Am schimbat macazul, gata cu stepele ruseşti. Am trecut la canguri acum, doar v-am spus.  Nu de alta, dar ăştia sunt ceva mai simpatici cu urechile alea lor fluturându-le în vânt.

(după o scurtă pauză)

Ignat: Da’ chiar aşa de singur nu sunt, să ştiţi. Am nişte vecini cu care

mă-nţeleg tare bine.

Domnişoara Necunoscută: Vecinii, domnule? Ăştia sunt prietenii dumneata?

Ignat: Oho! Să vedeţi ce calumea sunt. Oameni adevăraţi.

Domişoara Necunoscută: O mai fi rămas pe lumea asta vreun om întreg, domnule?… Om adevărat, cum spuneţi dumneavoastră? Adică să aibă ce trebuie pe unde trebuie… ştiţi dumneavoastră…

Ignat : Ştiu, ştiu…

Domnişoara Necunoscută : Vecinii ăştia ai dumneavoastră au urechile acolo unde trebuie să le stea urechile?

Ignat: N-am observat să le fi căzut  între timp.

Domnişoara Necunoscută: Şi nasurile… nasurile tot la locul lor sunt? Nu şi le-au băgat în altă parte?

Ignat: Tot la locul lor!

Domnişoara Necunoscută: Sunteţi sigur, domnule?

Ignat: Sigur, sigur…

Domnişoara Necunoscută: Să nu-mi spuneţi că au şi cinci degete la mână. Asta nu pot s-o mai cred…

Ignat: Dacă vreţi, puteţi să le şi număraţi.

Domnişoara Necunoscută: Incredibil…

Ignat: Şi inima…

Domnişoara Necunoscută: Inima? Aţi spus inima? Am auzit bine?

Ignat: Da, inima. Cred că şi ea e unde trebuie…

Domnişoara Necunoscută: Vai, domnule… De când n-am mai auzit pe cineva vorbind de inimă… Pe-asta de unde aţi scos-o?

Ignat: Am săpat adânc!

Domnişoara Necunoscută: Şi? Aţi găsit ceva acolo? N-aţi ajuns în partea cealaltă? N-aţi dat de gol?

Ignat: N-am terminat de săpat.  Încă n-am dat de fund…

Domnişoara Necunoscută (se duce la Ignat): A dumneavoastră? De inima dumneavoastră-mi spuneţi? Ia să vedem cum e… Ia daţi-mi voie să văd… (îşi pune urechea la pieptul lui Ignat şi ascultă preţ de câteva clipe): Hâm! Sună cam înfundat.

Ignat : Să-mi fac griji ?

Domnişoara Necunoscută: Nu, domnule! Zău că nu. Rău ar fi fost să sune a gol.

Ignat (răsuflă uşurat): Înseamnă că e încă acolo. N-am pierdut-o pe drum.

Domnişoara Necunoscută: Eu, în locul dumneavoastră, aş ţine bine de ea. Nu ştii  pe unde zboară.

Ignat (fixând-o pe D. N. atent cu privirea): Cu o domnişoară aşa ca dumneavoastră, mă simt deja în pericol.

Domnişoara Necunoscută: Serios, domnule? Aşa sperios sunteţi? N-aş zice.

Ignat (ridicând o mână, ca la jurământ): Pe cuvântul meu…

Domnişoara Necunoscută: …de bărbat?

(după un moment de tăcere în care şi unul, şi altul rămân duşi pe gânduri):

Domnişoara Necunoscută: Stau şi mă întreb, domnule, şi de ce stau mă tot gândesc şi la cap tot nu o scot. Tare aş vrea să mai văd şi eu un om adevărat… Dintr-aceia de se ţin bine pe picioare şi nu-i iau apele cu una, cu două, indiferent cât de învolburate ar fi… Poate mai există vreunul, n-or fi dispărut cu totul. N-am prea avut parte de ei în ultimul timp…   Nu-mi faceţi şi mie cunoştinţă cu vecinii ăştia ai dumneavoastră de spuneţi că sunt oameni adevăraţi? Cine ştie de unde sare norocul…

Ignat: Cum nu! De-abia se bucură  că mai vine cineva şi pe la ei. N-au mai ieşit din casă de când cu ploile.

Domnişoara Necunoscută: Păi şi ei stau ascunşi în casă? Şi lor le e frică să nu-i umfle apele? Spuneaţi că sunt oameni adevăraţi…

Ignat: Mergem la ei şi vă veţi convinge. Eu, unul, aşa zic.

Domnişoara Necunoscută: Hai s-o mai vedem şi pe-asta. Să nu zic că n-am încercat…

Ignat: (în timp ce se ridică să plece):  Staţi, staţi puţin. Numai o clipă.  Să nu credeţi că am uitat…

Domnişoara Necunoscută: Ce anume, domnule, ce să uitaţi?…

Ignat: Hidrobicicleta…

Domnişoara Necunoscută: Ce hidrobicicletă?!…

Ignat: Hidrobicicleta… Potopul… Pedalăm prin şuvoaie…

Domnişoara Necunoscută: A!… hidrobicicleta!… De ce nu spuneţi aşa? (lăsându-se pe vine şi mângâindu-l pe cap pe Karl):  Ia spune tu, Karl… Domnul ne-a invitat pe hidrobicicleta lui… Ia spune-mi tu mie, cum vezi problema asta? Ţi-ar place să înfruntăm Potopul cu hidrobicicleta? ( rămâne puţin pe gânduri). Cel puţin, nu o să ne înece tristeţea! Ar fi distractiv, nu ţi se pare? (către Ignat)  Doar dacă…Ce culoare va avea ?

Ignat: Galbenă!

Domnişoara Necunoscută: Galbenă?!

Ignat: Galbenă!

Domnişoara Necunoscută: O hidrobicicletă galbenă i-ar place şi lui Karl.

 

– sfârşit scena 2 –

 

 

 

 

 

 

 

Scena 3

 

Aceeaşi încăpere (camera lui Gavril şi a Elvirei). Gavril şi Elvira stau aşezaţi în fotoliu, găsindu-şi felurite ocupaţii. Se aud ciocănituri în uşă.

Elvira: Ai auzit?

Gavril: Am auzit.

Elvira: Nu te duci să deschizi?

Gavril (rămânând impasibil în fotoliu): Sigur că da!

Elvira (se ridică şi se duce să deschidă uşa. Intră Ignat, Domnişoara Necunoscută şi Karl. Priveşte uimită la Karl): Un câine?

Domnişoara Necunoscută (la fel de uimită): Un câine?!

Ignat:  Un câine!…

Elvira (privindu-l atent şi îndeaproape pe Karl): Nu, dar ăsta chiar e un câine!…

Domnişoara Necunoscută: (privindu-l, de asemenea, cu atenţie pe Karl). Da, domnule, un câine! Chiar este un câine! Formidabil!…Un câine!… La ora asta…

Elvira: Aşadar, un câine!

Domnişoara Necunoscută: Indubitabil! Zău că nu poate fi altceva!

Ignat: Dacă te uiţi mai cu atenţie, ai zice că-i Karl! (către Domnişoara Necunoscută): Nu-i aşa că seamănă cu Karl? (privind atent printre gene, ca un adevarat specialist): Parcă aduce cu el, ce ziceţi? Seamănă puţin…

Domnişoara Necunoscută: A!… Karl!… Am uitat să vă spun: el este Karl. Se ţine după mine de când cu ploile. Karl i-am spus. Nu-i aşa, Karl? Este un câine foarte devotat: nu pleacă de lângă tine nici mort. Orice ai face, tot nu pleacă de lângă tine. Nu-i aşa, Karl băiatule? Credeam că ai şters-o între timp. (arată spre Ignat): iar dumnealui  este Ignat. Este un om foarte curajos, să ştiţi: umblă fără umbrelă prin ploaie. Un act de mare curaj, după cum singuri vă puteţi da seama. Nici n-am văzut om aşa de curajos.

Elvira: Vai, ce bine… În sfârşit ne mai trece şi nouă cineva pragul. Ce bucurie mi-aţi făcut… (îl strigă pe Gavril) Gavril, avem oaspeţi! Avem oaspeţi, Gavril!… Vino mai repede, nu te mai moşmondi atât! E şi un căţel în vizită!…

Gavril: Un căţel? La noi? În vizită?…

Elvira: Da, drăguţule , un căţel. Uite ce simpatic e!

Gavril (uitându-se chiorâş la Karl): Un câine…

Domnişoara Necunoscută: Karl. El e Karl.

Gavril (cu condescendenţă, sărutându-i mâna Domnişoarei Necunoscute): Permiteţi-mi să mă prezint: Gavril. (arătând spre Elvira):  Locuim împreună!

Ignat: Adică soţul doamnei…

Elvira (îi întinde mâna Domnişoarei Necunoscute şi îi strânge mâna):  Eu mi-s Elvira!

Domnişoara Necunoscută: Doamnă, domnule, mă bucur! Tare mult mă bucur! Tare, tare mult! Sunteţi exact aşa cum mi-am închipuit!

Gavril: Să-nţeleg că  vi s-a povestit câte ceva despre noi! (către Ignat): Sper că nu ne-aţi descris în culori prea sumbre.

Ignat: O, cum aş putea face aşa ceva când am nişte vecini atât de drăguţi!

Elvira: Vecini?! Eu vă socotesc deja un prieten. Şi încă unul bun, dacă e să socotesc cât ne-aţi ajutat în ultimul timp! (către Domnişoara Necunoscută): Dar dumneavostră?  Pe  cine am onoarea să cunosc?

Domnişoara Necunoscută(zâmbeşte încurcată): Cât despre mine…

Ignat: (către Elvira şi Gavril): Nu vrea cu niciun chip să-şi spună numele! Cred că vrea să rămână misterioasă până la capăt!…

Gavril: Cochetării potrivite unei domnişoare. Nu putem să ne punem împotrivă, mai cu seamă când avem în faţă o domnişoară atât de frumoasă… Nu se cade. Misterul îi vine în sprijin frumuseţii. (către Domnişoara Necunoscută, cu condescendenţă): Plăcerea e de partea noastră!

Domnişoara Necunoscută: Vai, cât sunteţi de galant, domnule!… Ca în vremurile de demult. Un adevărat cavaler…

Gavril (făcând cu ochiul lui Ignat): Cred că altcineva este cavalerul. Şi trebuie să recunosc că îl invidiez puţin.

Elvira: Ia uite la el!… Nici n-aţi intrat bine pe uşă şi dumnealui i s-au şi aprins călcâiele. Pân’ acu’ făcea pe morăcănosul şi uite-l cât s-a făcut de vioi. Ce ţi-e şi cu bărbaţii ăştia. Poate să se  dărâme lumea asta şi ei rămân tot la vechile năravuri…

Domnişoara Necunoscută (Elvirei): Soţul dumneavoastră nu a făcut nimic altceva decât să arate cât de amabil este. Aproape că mă face şi pe mine să cred că sunt frumoasă. (lui Gavril): Mulţumesc mult, domnule! Vă tare mulţumesc! Sunteţi foarte drăguţ!

Elvira (grijulie, precipitată): Dar luaţi loc, vă rog! Văd că de-abia vă trageţi sufletul. (lui Ignat) Iar s-a stricat liftul? Să nu-mi spuneţi că aţi urcat pe jos până-aici. (în timp ce-i ajută să-şi dea jos pardesiele): Vai, ce zgribuliţi sunteţi! Veniţi  de-afară? V-o fi fost frig! Gavril, dumnealor sunt uzi leoarcă! Ceva fierbinte? Un ceai? O cafea? Vezi, Gavril? Dumnealor au fost afară! Dumnealor chiar vin de-afară…

Gavril : Văd!

Elvira (din ce în ce mai afectată): Iar noi stăm aici, singuri-singurei. N-am mai ieşit din văgăuna asta nici un minuţel. Dacă n-ar fi fost dumnealui (arată spre Ignat), am fi murit de foame. Mi s-au atrofiat muşchii de la picioare. Mă ia cu junghi. Uită-te şi tu cum merg… (face câţiva paşi exagerat de greoi, demonstrativ). Mă doare spatele. Îmi ţiuie urechile. Şi ce frumos era înainte… Cum ne plimbam amândoi, ţinându-ne de mână, pe străzi… Mai ţii minte? Ore în şir… ca doi îndrăgostiţi. Auzi tu, Gavril? Cred că numai noi am ramas înţepeniţi. Numai noi suntem speriaţi de ce este afară. Oamenii au ieşit de mult, se plimbă pe străzi fără să le pese de ploaia asta, fără să le pese de nimic.

Gavril: Nu mai e nimeni pe-afară. (arătând spre Ignat şi Domnişoara Necunoscută): Afară de dumnealor…

Domnişoara Necunoscută: A… cum puteţi să spuneţi aşa ceva! Sunt la oameni pe-afară că nici n-ai pe unde să mergi! N-ai pe unde să calci de ei, domnule!… Eu nici nu ştiu de unde au apărut atâţia!… Parcă erau mai puţini înainte, zău! (spre Ignat): Spune dumneata cum ne-am cunoscut!… Cât am aşteptat ca să găsesc o bancă!… ( către Elvira şi Ignat ): Dacă nu era dumnealui, nici nu ştiu ce mă făceam! Ore în şir n-am găsit o bancă liberă. Nici măcar una mititică. (făcând un gest de recunoştinţă către Ignat): Iar dumnealui… dumnealui m-a primit pe banca lui! Dacă vă vine să credeţi! Nici nu ştiţi cât îi sunt de recunoscătoare! Un adevărat domn, ce mai.

Elvira: Vezi, Gavril? Vezi ?

Gavril (puţin ironic): Sigur că da! N-am nici cel mai mic dubiu. Bănuiesc că sunt buni înotători…

Domnişoara Necunoscută (lui Ignat): Spuneţi-i dumneavoastră, domnule, că pe mine nu vrea să mă creadă!

Ignat: O, bineînţeles că aşa e! Poate nu chiar atât de mulţi, dar… ceva, ceva tot s-au adunat!

Gavril (simulând uimirea): Cum, mai e cineva pe străzi în afară de voi?…

Domnişoara Necunoscută: Dacă mă gândesc puţin mai bine, aşa, ca să lăsăm la o parte exagerările, să nu fim, care-va-să-zică, prea exageraţi, câţiva tot sunt. Chiar singuri-singuri nu am fost.

Gavril: Nu-l uitaţi pe… Karl.

Elvira (patetic): Chiar nimeni? Nimeni în afară de dumneavoastră?

Domnişoara Necunoscută  (resemnată): Nimeni!

Elvira: Poate erau şi nu i-aţi văzut…

Domnişoara Necunoscută: Să ştiţi că asta a fost… Cum de nu m-am gândit.

Elvira (prăbuşită psihic): Nimeni…

Domnişoara Necunoscută: Eu parcă am zărit pe cineva. Serios. Parcă-parcă…

Elvira (pierită): Vi s-a părut…

Domnişoara Necunoscută: Avea o umbrelă roşie…

Ignat : Umbrelă era? Mie mi s-a părut că aduce mai mult cu o…

Elvira: Ştiu că vreţi să mă încurajaţi! Dar nu mai are sens…

Ignat: Cum să nu aibă sens, doamnă! Toate au un sens!

Gavril: Un sens?… E bine că mai e cineva care chiar crede că există un sens. Şi eu aş vrea să…

Domnişoara Necunoscută:  Adevărat? Şi dumneavoastră?

Elvira: Eu nu mai cred…

Ignat (către Elvira): Cum aşa! Şi corabia?!…Cu ea, cum rămâne?

Elvira: Care corabie?!

Ignat: Noe…

Elvira: Nu construieşte nimeni nicio corabie!

Domnişoara Necunoscută: De unde ştiţi dumneavoastră că nu construieşte! Toată lumea construieşte! Eu chiar am citit despre asta, să ştiţi! Cică niciodată nu s-au construit atâtea corăbii ca acum. Da, da, aşa scria! Păi credeţi că autorităţile ne lasă aşa, de izbelişte? Ia să vedeţi! Şi ce vapoare, Doamne! Nici nu vă imaginaţi cât sunt de mari. Imense. Titanicul e bărcuţă pe lângă ele. P’astea nimic nu le mai scufundă. Vai de gheţarul care le-ar ieşi în cale, atunci să te ţii! Nimic nu se mai alege de el! Şi ce confort, nu vă mai spun! Te roagă să ieşi de-acolo şi nu vrei! Nici mort nu mai ieşi!…

Elvira: Au şi grădini?…

Domnişoara Necunoscută: Ce nu au! Oraşe plutitoare, ce mai! Cu străzi şi parcuri în toată regula.

Elvira: Auzi, Gavril?! Au şi parcuri în care să ne plimbăm ţinându-ne de mână…

Gavril: Nu despre astfel de corăbii este vorba!

Elvira (patetic, cu o voce afectată, iritată): Dar despre ce, Gavril, despre ce  este vorba?!…

Ignat: Cred că se gândeşte la o anumită corabie…

Domnişoara Necunoscută: Nu vă mai gândiţi la nimic! Cel mai bine e să nu te gândeşti la nimic!

Elvira(afectată): Eu mă gândesc la o grămadă de lucruri!… (ducându-şi mâinile la cap) Îmi vâjâie capul de câte îmi trec prin căpăţâna asta. Am început să văd numai moarte în jurul meu. Odată am visat cum blocul  ăsta în care locuim noi începuse să plutescă, cât vedeai cu ochii erau numai ape, iar noi ne scufundam încet, încet, de la un etaj la altul, apa ajunsese deja în dreptul ferestrelor noastre, şi deodată am văzut o grămadă de lucruri plutind, tot soiul de obiecte de nici nu poţi închipui de unde s-au strâns atâtea, conserve, tricouri, copaci plini de mâl, şi printre ele o sumedenie de cadavre, am văzut şi un tânăr frumos de ai fi zis că e manechin, doamne, ce zâmbet avea, arăta de parcă ar fi aşteptat moartea ca pe o iubită, şi atunci am început să tremur şi m-am trezit ţipând, oare unde se duc toate acestea, pentru o clipă am simţit că vreau să plutesc şi eu lângă tânărul acela frumos, să-l pot întreba cum de poate zâmbi aşa, de unde a putut găsi atâta linişte…

Domnişoara Necunoscută (nerăbdătoare, curioasă): Şi?…

Ignat: Şi?…

Gavril: Şi?

Elvira (revenind la tonul obişnuit): Ce şi! Niciun şi! M-am frecat la ochi şi gata. Că doar n-oţi fi vrând să mă fi dus după mortul ăla din vis. Chiar dacă avea un zâmbet aşa de frumos.

Domnişoara Necunoscută (după o scurtă pauză, revenindu-şi din uimire, pe alt ton): Mai bine dansaţi! Vă spun eu!

Ignat: Aşa e!

Elvira: Să dansez?

Domnişoara Necunoscută: Sigur că da! Face bine la sănătate! Şi nici nu vă mai ia cu junghi! Ca să nu mai vorbim de visele astea cu morţi frumoşi…

Elvira: Nu mă mai ia cu junghi? Nu pot să cred! Adevărat? Pot să scap şi de durerea de spate?

Ignat: Parol! V-o spun din proprie experienţă! Scăpaţi chiar şi de ţiuitul din urechi!…

Elvira: Incredibil!…

Domnişoara Necunoscută (bătând din palme, ca un copil): Vedeţi? Vedeţi ce simplu e?

Gavril: Foarte simplu! Cum de nu mi-am dat seama până acum! Guvernul caută soluţii de ieşire prin dezvoltarea reţelelor de canalizare, iar dumneavoastră, prin dans! O ploaie tot o ploaie rămâne, ce atâta bătaie de cap!  N-are importanţă că plouă de atâta timp, nu contează că nimic nu anunţă un final al acestei situaţii. Nu contează de ce. Nu contează nici măcar faptul că tot acest fenomen nu are nicio explicaţie logică. Totul e redus la un accident meteo. Asta, deocamdată, că încet-încet vom afla cât de normal este că se petrece acest lucru şi cum că de fapt suntem amfibii. Până mai ieri ne trăgeam din maimuţe, de-acum încolo o să ne tragem din rechini, rudele noastre din ocean. Şi, uite-aşa, din aproape în aproape, până la urmă vom uita cine suntem.

Ignat: Sau de-abia acum vom afla cu adevărat.

Elvira: Eu cred că tu te tragi din suricate. Nu-i aşa că aduce a suricată? Ia uitaţi-vă atent în ochii lui. Are el figură de maimuţică sau de rechin?! Ce ziceţi?!…

Gavril: Mai ştii? Orice e posibil. Nu m-ar mira să aflu cum că de fapt ne tragem dintr-o preafericită suricată, fie-i binecuvântat numele…

Ignat: Şi cine credeţi dumneavoastră că suntem de fapt?

Gavril: Asta mă întreb și eu, deși nu cred că v-om putea găsi vreodată răspunsul.

Elvira(aparte/către spectatori): Uf, așa fac tot timpul. Îți vine să-ți iei câmpii, nu alta.  Trăncăneală şi iar trăncăneală. Acum sigur o s-o bage p-aia cu deriva. Acușica o să ne avarieze pe toți. O să vedeți că aşa va fi.

Gavril: Ceea ce ştiu e că plutim din ce în ce mai mult în derivă. Şi nu e nevoie să vină apele ca să ne scufundăm de tot.

Ignat: Din câte observ, nici nu par a se grăbi prea mult. Deocamdată, doar ne ameninţă. Ne ţin în şah, cum s-ar spune.

Gavril: În şah pot fi ţinuţi numai regii! Nu şi nebunii…

Ignat(lui Gavril): Nebuni? Ăsta să fie răspunsul? Că am înnebunit cu toţi?

Gavril: Tot ce se poate. Doar trăim într-un teatru al absurdului, nu? În definitiv, asta ne exprimă cel mai bine. Ne reducem la nişte roluri pe care le înţelegem din ce în ce mai puţin. Şi, dacă tot nu înţelegem nimic, măcar ne prefacem că avem ceva de spus. Am aflat între timp o grămadă de lucruri, am ajuns chiar şi în spaţiu, dar, de fapt, cu ce ne-am îmbogăţit? În ce măsură am devenit mai umani? În ce măsură tot acest progres a avut în vedere şi sufletul, nu doar o viaţă mai comodă, mai uşoară? Uitaţi-vă şi dumneavoastră în jur: oamenii au devenit din ce în ce mai singuri, mai înstrăinaţi. Iar, dacă nu am înnebunit, într-adevăr, cum vă explicaţi că au apărut atâţia psihologi, psihoterapeuţi, psihiatri şi alte asemenea arătări?

Elvira: Ei, iacătă o idee bună… Gavril, ce-ar fi să mă duci şi pe mine la  psiholog cu mortul meu din vis? Ne mai dezmorţim şi noi oleacă, mai vedem ce e pe-afară… Mai aflăm una, alta… Îm? Ce zici?

Gavril: Asta că tot vorbeam de teatrul absurdului…

Elvira: Păi despre ce să vorbim și noi, Gavril?! Despre ce să vorbim?!… Că doar n-om dezlega noi tainele universului…

Domnișoara Necunoscută: Mie, una, mi se pare că mai mult le încurcă.

Gavril: În realitate, ne-am pierdut greutatea. Mâine-poimâine o să ne trezim mergând pe străzi ca astronauţii, pe lună. Aşa, plutind în imponderabil, cu zâmbetul pe buze, de la un nicăieri către alt nicăieri. Asta, bineînţeles,  dacă între timp nu ne transformăm în locuitori ai unui vast şi nesfârşit ocean.  Sau în lunatici, că tot am ajuns şi pe lună.

Elvira: M-a luat cu frig. Cred c-ar trebui să pun ceva pe mine. Am început să tremur.

Domnişoara Necunoscută: N-aveţi cumva să-mi daţi şi mie un flanel? Aveţi dreptate, e cam frig aici, la dumneavoastră.

Ignat (scoţându-şi sacoul): Vă dau eu sacoul meu!

Elvira (se duce şi aduce două flanele): Lăsaţi, nu cred c-a apucat să se usuce.  Am găsit eu ceva să-i ţină de cald. (Domnişoarei Necunoscute): Sper să vi se potrivească.

Domnişoara Necunoscută (în timp ce se îmbracă cu el): Perfect… Exact cum îmi place mie.

Elvira: Ia să vă văd! (măsurând-o din cap până-n picioare, admirativ): O, da… Cred că orice ai pune pe tine tot bine îţi vine. Ce n-aş da să mai am şi eu vârsta dumnitale… Să  fiu subţirică aşa cum eram în tinereţe. Ia spune tu, Gavril, cum eram când te-ai îndrăgostit de mine…

Gavril: Din câte îmi amintesc, mult mai  tăcută. Dar asta a fost odată, demult…

Elvira: I-auzi cine vorbeşte! Tu, cu filozofiile tale, că nici nu mai are loc omul de tine…

Domnişoara Necunoscută: Aşa vă ciondăniţi tot timpul?

Elvira (conciliantă): Ei, ce să facem şi noi. Aşa e la vârsta asta. Ce să facă doi bătrânei singuri ca noi cât îi ziulica de lungă?

Domnişoara Necunoscută: Bătrânei? Nu sunteţi nici pe departe aşa „bătrânei” cum pretindeţi…

Elvira: Eu aşa mă simt… bătrână… Barem dacă am fi avut şi noi un copil. Altfel ar fi stat lucrurile… Altcumva ar fi fost…

Gavril: Desigur. Îngroșam și noi cu încă o arătare populația acestei lumi.

Elvira: Vedeţi? Cu cine să te înţelegi?!… Dumnealui că nu şi nu, că ce rost are, că așa și pe dincolo, că mai mult așa decât pe dincolo, că şi-aşa suntem prea mulţi. De parcă m-ar interesa pe mine că suntem prea mulţi.

Gavril:  Şi puțin cam zgomotoşi…

Domnişoara Necunoscută: Eu tot nu mă dumiresc cum ducem noi comedia asta la bun sfârşit. Ce e de făcut să ne înţelegem mai bine rolurile.

Ignat: Nu mă-ntrebaţi pe mine. Eu nu sunt un bun actor.

Elvira: Vă spun eu cum!… Având viziune sau… (lui Gavril) Cum spuneai?  „Intuiţia întregului”!

Domnişoara Necunoscută: Asta ce grozăvie mai e?!…

Elvira: Adică să găseşti cheia universului în coaja unui măr.

Gavril (Elvirei): Nu cred că e cazul să facem pe ironicii. Astea sunt lucruri care nu se cade a fi terfelite…

Elvira: Că repede te mai aprinzi şi tu… Am glumit, ce atâta supărare!… Asta se numeşte a face haz de necaz.

Domnişoara Necunoscută: Unii dintre noi, nu spun cine, preferă să vadă doar necazul!

Elvira (lui Ignat şi Domnişoarei Necunoscute): Gavril al meu mi-a povestit cum cineva a descoperit că lucrurile cad pe pământ pornind de la un amărât de măr. N-am prea înţeles eu cum devine treaba, dar mi s-a părut tare amuzant. I-a căzut omului un măr în cap, iar el a văzut numai stele. Cică planetele se învîrt în jurul soarelui din aceeaşi pricină. Mi le şi închipui cum stau agăţate de firmament, ca nişte gutui.

Domnişoara Necunoscută: Domnilor, feriţi-vă capetele! Acum ne trezim cu ditamai Jupiter în cap pe post de măr.

Gavril: Omul de care tocmai aţi vorbit a descoperit Legea atracţiei universale. Şi a mai descoperit că universul ăsta este guvernat totuşi de nişte legi, aceleaşi peste tot. Vreau să spun, nişte legi valabile chiar şi pentru noi. Şi că în spatele acestor legi se află ceva mult mai vast pe care…

Domnişoara Necunoscută (intervine intempestiv şi teatrală peste Gavril): Vai, cât de fascinant mi se pare… Să descoperi  atracţia universală…  Ăsta da bărbat!

Gavril: Nu vreţi să vă fac cunoştinţă cu el? Poate că nu v-ar strica…

Ignat(Domnişoarei Necunoscute): De când v-am cunoscut, sunt pe cale să descopăr şi eu această lege. Chit că nu mi-a căzut niciun măr în cap…

Domnişoara Necunoscută: Atunci, mare atenţie la picioare! Să nu vă împiedicaţi când vă e lumea mai dragă.

Elvira: Eu mai m-am dezmorţit oleacă. Mai că-mi vine să şi ţopăi.

Domnişoara Necunoscută: Aşa da, mai zic şi eu… Cred că domnul soţ de-abia aşteaptă să vă invite la dans, să se mai dezmorţească şi el…

Elvira: N-aţi prea nimerit-o. Gavril al meu nu gustă prea mult dansul.

Gavril: Nu sunt un bun dansator…

Domnişoara Necunoscută: Ei, da… Acum încep să mi se lămurească mie lucrurile…

Ignat:  Eu şi uitasem cum e să dansezi.

Domnişoara Necunoscută: Noroc cu mine. Deşi am ieşit cam şifonată din afacerea asta. M-aţi călcat de câteva ori pe picioare.

Elvira: Bine că nu v-a călcat pe bătături.

Domnişoara Necunoscută: Asta îmi mai trebuia! Să vezi atunci angoase.

Gavril: Şi care sunt lucrurile alea pentru care merită să trăim? Ați cam omis să le spuneți sau n-am fost eu prea atent?

Domnişoara Necunoscută: Aţi clocit-o până la urmă! Nu ne rataţi niciun pic! Cu dumneavoastră chiar că ajunge omul la balamuc!…

Elvira(intervine brusc, cu aplomb): Mie îmi plac mandarinele! V-am spus că-mi plac mandarinele?

Domnişoara Necunoscută: Şi dumneavoastră? Mult-mult de tot?

Elvira: Foarte mult.

Domnişoara Necunoscută (în timp ce ţopăie fericită, cu entuziasm): Şi mie!

Elvira: Dar pepenii… pepenii vă plac?

Domnişoara Necunoscută: Sunt delicioşi. Mai ales ăia roşii. Când mănânc o felie  mă mozolesc din cap până-n picioare, atât de mult îmi plac.

Elvira(înghiţind în sec):  Mai bine nu mai vorbeaţi, că mi-aţi făcut o poftă teribilă.  Acum numai pepeni văd în faţa ochilor.

Ignat (sec, mimând indiferenţa): Mie-mi plac pufuleţii.

Domnişoara Necunoscută şi Elvira (în cor): Oooo!

Elvira (lui Ignat): Ce apucături mai ai şi dumneata! Ce preferinţe…

Ignat (mimând indiferenţa): Fiecare cu gustul lui.

Domnişoara Necunoscută (cu teatralitate): Cât rafinament, domnule…

Gavril (ironic): Pentru o pungă de pufuleţi, chiar că merită să trăieşti…

Domnişoara Necunoscută (lui Gavril, teatral, ducându-şi mâna la inimă şi făcând o reverenţă): Ah, domnule! Pentru o pungă cu pufuleţi eu mi-aş da chiar şi viaţa.

Elvira (lui Gavril, arătând cu degetul spre Domnişoara Necunoscută): Vezi, Gavril? Dumneaei îi plac mandarinele. Şi să danseze… Şi…

Ignat(luând-o de mână pe Domnişoara Necunoscută, cu condescendenţă): Şi să se plimbe prin ploaie!

Elvira (către Domnişoara Necunoscută, uimită): Chiar şi acum? Încă vă mai place să vă plimbaţi prin ploaie?

Domnişoara Necunoscută: Şi încă cum! Parcă niciodată nu a fost aşa de frumos…

Gavril (ironic): Creşte adrenalina!

Elvira: Vai, ce frumos! Să te plimbi şi acum prin ploaie… Ca în vremurile de demult. Ce romantic…

Domnişoara Necunoscută (prinzând curaj, din ce în ce mai entuziasmată): Nu veniţi şi dumneavoastră?

Elvira (mirată): Să venim?!… Unde?!…

Domnişoara Necunoscută: Cu noi!… Afară!… Să dansăm!… Şi să vă plimbaţi prin parc!… ţinându-vă de mână!…

Elvira (accentuând gradual cuvintele): Cu voi? Afară?!… În ploaie?!…

Domnişoara Necunoscută (în culmea entuziasmului): Da! Cu noi! Afară! În ploaie!…

Elvira (sec): Nici gând!

 

– sfîrşit scena 3 –

 

 

 

 

 

 

Scena 4.

 

Aceeaşi încăpere. Aparatul de radio este deschis. Se aude buletinul informativ, referitor la cotele apelor. Toţi ascultă duşi pe gânduri. Se va simula un buletin informativ autentic, cu creşteri de debite aproape imperceptibile, iar la unul dintre râuri, se va spune: „staţionează.”. Ceva de genul: „Debitele râurilor şi debitul Dunării au fost în creştere uşoară, informează un raport al MMGA. De asemenea, cursurile inferioare ale râurilor Bacău şi Timiş au fost în creştere uşoară prin propagare. Potrivit raportului, formaţiunile de gheaţă (gheaţa la maluri şi izolat pod de gheaţă) din zona montană s-au menţinut fără modificări importante. În ceea ce priveşte debitul Dunării, acesta a fost în uşoară creştere (5500mc/s) la intrarea în ţara, pe secţiunea Buziaş, în intervalul 1-2 noiembrie, situându-se cu puţin peste media multianuală a lunii septembrie, informează Rompres.

Isaccea azi 228 cm creşte 1mm. Bechet azi 368 cm creşte un cm. Bratislava, azi 374 cm staţionează. Novisad azi 297 cm creşte 1 mm, Baziaş azi 590cm creşte 1mm, Drobeta Turnu Severin azi 740 cm, creşte 1mm, Cernavodă azi 358 cm, creşte 1mm, Tulcea azi 189 cm, creşte 1 mm Etc., etc.”

În momentul în care buletinul informativ se va da şi în franceză, bulgară, rusă, e.t.c., Gavril va da radioul mai încet, astfel încât se va auzi în surdină ).

Ignat: Ati auzit?

Domnişoara Necunoscută: Ce să auzim?!…

Ignat: Nimic. Cred că mi s-a părut.

Domnişoara Necunoscută: Ce să vi se pară, domnule?!

Elvira: Şi mie. Şi mie mi s-a părut. A spus cumva „staţionează”?

Ignat: Cred că da. Cred că asta au spus.

Elvira: (catre Gavril): Este posibil? Chiar este posibil să fi spus acest lucru?

Gavril: Tot ce se poate.

Elvira: Bine, dar asta înseamnă că…

Gavril: Nu înseamnă nimic.

Elvira : Cum să nu însemne nimic? Staţionează nu înseamnă nimic altceva decât că staţionează. Adică nu mai creşte, stă pe loc. N-are cum să staţioneze şi să crească. (plină de speranţă): Nu-i aşa? Nu-i aşa că n-are cum?

Gavril: Staţionează, nu mai creşte, dar plouă în continuare. Se pare că are cum.

Domnişoara Necunoscută: Unde era?

Ignat: Parcă Bratislava au spus.

Domnişoara Necunoscută: Bratislava?

Gavril: Bratislava!

Elvira: Doamne, ce oameni fericiţi. Ce fericire pe capul lor. Parcă-i şi văd cum s-au adunat cu toţi pe lângă râu şi îl privesc aşa, îndelung. Cred că nici nu mai pleacă de-acolo. Tot oraşul s-a strâns. Stau cu toţii, părinţi, bunici, copii şi îl privesc. Nu se mai satură de-atâta privit.

Domnişoara Necunoscută: Ăsta da râu, mai zic şi eu! Cum a înţeles el că trebuie să stea în matca lui, să nu mai iasă de-acolo… Mai sunt şi ape înţelegătoare pe lumea asta. Îi doresc numai ape limpezi, că mare bucurie ne-a făcut. Ce râu? Ce râu ziceţi că trece pe-acolo, să-i pomenesc în veci numele?

Ignat: Dunărea!

Elvira: Cum adică… Dunărea!… Ce, la ei staţionează, iar la noi, creşte? Cum vine asta?!…

Ignat: O fi tot o chestiune de canalizare. Pe-acolo stau bine cu drenajul. Slovacii ăştia sunt daţi dracu’. Şi nici nu au obiceiul să umfle lucrurile…

Elvira (indignată): Cum să fie o chestiune de canalizare? Eu, una, nu vă permit! Cine v-a băgat aşa ceva în cap? (către D.N.) Spune dumneata dacă e posibil… Nici n-apucăm bine să ne bucurăm, că dumnealui îi dă înainte cu canalizarea… ( către Ignat ): Ca şi cum n-ar putea exista o altă cale ca toate aceste lucruri să se oprească… Ştiam eu că sunteţi lipsit de suflet… ştiam eu… Ruşine să vă fie! Numai canalizări aveţi în cap…

Domnişoara Necunoscută (împăciutoare): Şi chiar dacă ar fi canalizarea la mijloc, tot e ceva, nu? Tot e un pas înainte.

Ignat : „Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire”.

Gavril: Cred că mai degrabă s-ar potrivi: „Un pas mare pentru om, un pas mic pentru omenire”.

Domnişoara Necunoscută: De ce, domnule, de ce să fie aşa?! Zău că nu vă pot înţelege! În ruptul capului nu vă pot înţelege! Dumneavoastră vreţi să ne ucideţi speranţa. Ţineţi cu tot dinadinsul să ne-o ucideţi…

Gavril: Speranţa în ce, domnişoară?!

Domnişoara Necunoscută: Speranţa în viaţă, domnule! În viaţă!

Gavril: În viaţă?! Care viaţă?!…

Domnişoara Necunoscută: Asta! În care trăim! Şi în care putem visa!… În care putem să dansăm şi să ne plimbăm ţinându-ne de mână. Da, domnule, ţinându-ne de mână… Şi, mai ales, în care putem iubi. Asta! Care alta?!…

Gavril: Ceea ce se întâmplă cu noi acum numiţi dumneavoastră viaţă? N-aţi observat că nimeni nu mai crede în nimic? N-aţi observat asta până acum? Care viaţă?! Asta în care am ajuns să ne ascundem chiar şi de noi înşine? Asta numiţi dumneavoastră viaţă?

Domnişoara Necunoscută: Dumneavoastră sunteţi cel care se ascunde, domnule… Că doar nu eu stau pitită între patru pereţi…

Elvira: Ho, că mă doare capul. Luaţi-o mai uşurel, că uite-aşa simt cum îmi zvâcnesc tâmplele. (Domnişoarei Necunoscute): Ce să caute, domnişoară, afară pe ploaia asta, nu vezi ce urât e? (lui Gavril): Gavril, să nu care cumva să te iei după dumnealor, c-ai terminat-o cu mine. Să-ţi facă frecţie cine-o vrea, la mine să nu vii să te plângi c-ai răcit.

Domnişoara Necunoscută: Bag seamă că dumneavoastră vă arde de glume.

Elvira (Domnişoarei Necunoscute): Păi ce altceva aş putea să fac… Cu el n-o scoate nimeni la capăt, n-aţi văzut cât e de căpos? Dac-ar fi să te iei după el, tot ce se petrece în ziua de azi este iremediabil rău. Eu cred că pe undeva s-au încurcat socotelile: Gavril al meu trebuia să se nască hăt… cu mult timp în urmă. Dacă s-ar putea, chiar şi înainte de Adam.

Gavril: Ce-i drept, nu mi-ar părea rău să mă fi născut ceva mai înainte. Nu chiar pe vremea lui Adam, dar nici acum. Se putea şi mai bine…

Elvira: Îmi pare că pentru tine, Gavril, oricând alcândva ar fi fost mai bine. Tu eşti din aceia pentru care fericirea e în altă parte. Treceţi unul pe lângă altul fără să băgaţi de seamă.

Ignat (lui Gavril): În fond, în toate timpurile a fost la fel. Credeţi că înainte vreme oamenii erau mai buni? Credeţi că aveau mai multă credinţă?

Gavril: Cred că erau ceva mai simpli. Şi, de ce nu, erau ceva mai aproape de Dumnezeu. Cel puţin, aveau puterea să creadă.

Ignat: Tot ce se poate! Dar ce vă face să fiţi aşa de convins?

Gavril: Sunt atâtea exemple, că mi se pare inutil să mai discutăm…

Ignat: Şi totuşi!

Gavril: Vreţi neapărat un exemplu? De pildă, cineva care îşi dorea cu ardoare să aibă un copil, deşi era prea bătrân ca să mai fie posibil un asemenea lucru. Dumnezeu i-a promis că îl va avea şi chiar l-a avut. Şi asta pentru că a crezut cu toată puterea că Dumnezeu va putea înfăptui această minune. Iar credinţa lui a fost atât de mare încât…

Elvira: …încât a vrut să-şi pună pe rug propriul copil. Şi asta pentru că i s-a năzărit că aşa i-ar fi cerut Ăl de Sus… (către Ignat şi Domnişoara Necunoscută): Mă cutremur de câte ori îmi spune această poveste. Cum poţi să-ţi ucizi propriul copil pentru că aşa ţi-ar fi cerut Dumnezeu? Ce credinţă poate fi aia care îndeamnă la moarte? Mie, una, îmi aduce mai degrabă a nebunie… (lui Gavril): Cu atâţia gărgăuni în cap, mai bine că n-ai vrut să avem un copil, că cine ştie ce-ţi mai trecea prin cap…

Gavril (Elvirei): Nebunie este în capul tău! Cum poţi spune asemenea lucruri fără măcar să ştii cu adevărat despre ce este vorba?!…

Elvira: Da’ ce, Doamne iartă-mă, e atât de greu de ştiut? Eu, una, să fi avut un copil, l-aş fi ţinut în palme ca pe puii ăia mici, de găină. Mai cu seamă după ce l-am aşteptat atât să se nască… Nici prin gând nu mi-ar fi trecut să-l ucid, şi asta chiar cu mâinile mele.Te-ai gândit vreun moment ce trebuie să fi fost în sufleţelul ăla al lui când s-a trezit pus pe rug ca un ied? Te-ai uitat în ochii lui să vezi ce spun văzându-şi propriul tată cum ridică mâna asupra lui să-l ucidă? I-ai citit durerea din priviri?

Gavril: Şi ce te face să crezi că pentru tatăl lui a fost mai uşor? În fond, toată viaţa l-a aşteptat să se nască… Ce putea fi mai rău pentru el decât să rămână fără sprijin la bătrâneţe, după ce atât de mult şi-a dorit un fiu?

Elvira: Măcar mâinile, mâinile alea cu care voia să-l ucidă, au tremurat puţin? Li se putea simţi tremurul? Sau îşi împietrise inima de atâta groază? Şi pentru ce toate astea, pentru ce? La ce bun acest sacrificiu?

Gavril: Când credinţa este puternică, nu mai simţi tremurul mâinilor. Să ştii asta de la mine. Adevărata credinţă poate trece şi prin foc fără să fie atinsă.

Elvira (afectată): Adevărata credinţă, spui? De unde ştii tu ce e adevărata credinţă… ai putea să-mi spui şi mie? Îmi tot vorbeşti în pilde, aminteşti mereu de oamenii care au fost odată pe acest pământ. Dar cu tine ce e, Gavril? În ce crezi tu, de fapt, de nici tremurul mâinilor nu-l mai poţi simţi?…

Ignat: Eu, unul, nu ştiu la ce bune atâtea discuţii. Până la urmă, totul s-a terminat cu bine. Tocmai când era pe cale să-şi sacrifice copilul, Dumnezeu l-a împiedicat, punând în loc un berbec. La mijloc n-a fost altceva decât un truc menit să pună la încercare cât de departe poate merge  puterea credinţei.

Elvira (lui Ignat): Dar pe el, pe copil, l-aţi întrebat dacă vrea să intre în acest joc? A fost pus cumva în temă cum că de fapt este o mică diversiune şi că totul sa va sfârşi cu bine? Sau în cărţile astea ale voastre nu se vorbeşte de asemenea lucruri… De bună seamă, prea mărunte pentru scene atât de măreţe… Şi, ca să mă pot dumiri eu mai bine, cu toate că sunt mai grea de cap, chiar Dumnezeu a pus la cale toate aceste lucruri? Chiar aşa să fi fost? Sau la mijloc sunt tot viziuni de-alea de-ale voastre, de le pricep eu mai greu…

Gavril: Aici ai dreptate, nu zic nu. Ce să priceapă din toate astea o minte de femeie. Îi spui de principii şi ei tot la scutece îi stă capul…

Elvira: Voi, bărbaţii!… Vă place să priviţi hăt, departe, dar pe cei de lângă voi nu-i vedeţi. Sunteţi în stare să călcaţi şi pe cadavrul unui copil ca să ajungeţi la principiile voastre înalte…

Domnişoara Necunoscută (Elvirei): Eu zic că aveţi perfectă dreptate. Indiferent ce justificări cauţi, nu Dumnezeu  poate îndemna la moarte… Eu, una, cred că altcineva şi-a băgat coada…

Elvira: Gavril, cum ziceai că-l cheamă pe domnul care a vrut să-şi pună copilul pe foc? Că tot îmi muncesc mintea şi nu reuşesc defel să-mi aduc aminte…

Gavril: Ţi se pare că astea sunt lucruri de luat în râs, nu-i aşa? Asta e tot ce-ţi trece prin minte…

Elvira: Zău, Gavril, nu te mai supăra şi tu dintr-atât! Am întrebat şi eu, n-am dat cu parul. Ce să fac dacă nu pot să-mi aduc aminte? Spune-mi şi mie cine era domnul acela atât de credincios încât a vrut să-şi pună copilul pe foc?

Ignat: Nimeni altul decât Avraam.

Gavril: Evident, de Avraam este vorba. Şi nu este singurul exemplu în ceea ce priveşte credinţa…

Ignat: Bine, dar Avraam mai înainte de toate credea în oameni! Nu este el cel care le ia apărarea celor din Sodoma chiar în faţa lui Dumnezeu când acesta îl anunţă că vrea să distrugă cetatea ? Nu este el cel care spune că nu poate fi ucis cel drept alături de cel nedrept?

Gavril: Şi care este în cele din urmă finalul? Dacă nu mă înşel, Sodoma tot a fost distrusă.

Ignat: Sodoma, da. Nu şi Omul. Exista cineva în cetate care nu putea fi distrus alături de cel nedrept.

Gavril: Numai că acel cineva era tot sânge din sângele lui Avraam. Poate că nu este nimic altceva decât o justificare. Justificarea unui neam, a unei seminţii. În fond, şi Biblia este scrisă tot de oameni.

Ignat: De oameni care au crezut, nu uitaţi…

Gavril: De oameni care au crezut în oameni ca şi Iona?…

Domnişoara Necunoscută: Iona? Cel pe care l-a înghiţit un peşte uriaş pentru că s-a luat la harţă cu Cel de Sus ca un copil ţâfnos reproşându-i că e prea milostiv? N-am putut să nu zâmbesc citind această poveste. Aici, Dumnezeu pare mai degrabă pus pe joacă…

Gavril: Iona, care a preferat să fie aruncat în mare de marinarii cu care se afla pe corabie chiar în mijlocul unei furtuni decât să îi avertizeze pe oameni faptul că le va veni sfârşitul! Mai precis, Iona care preferă să se ascundă de Dumnezeu decât să mai creadă în oameni! Din câte îmi dau eu seama, nu este chiar o joacă.

Elvira: Brrr… Chiar că nu mi-ar plăcea s-ajung în burta unui peşte şi, culmea, să mai şi rămân în viaţă… Ce-o fi fost în sufletul lui, sărăcuţul de el, să se trezească de pe puntea corabiei taman pe fundul mării, numai el ştie. Dar astea sunt, de bună seamă, poveşti numai bune de adormit copiii.

Ignat: Ce ciudat! Spuneţi că nu v-ar plăcea să vă treziţi într-o burtă de peşte, dar am sentimentul straniu că aici chiar ne aflăm într-o burtă de peşte.

Elvira: Hai nu zău! Adică vreţi să spuneţi că masa asta tot în burta peştelui e? Şi canapeaua pe care stau eu şi covorul ăsta din lână de cea mai bună calitate pe care mi l-a dat mie mama când m-am măritat?

Gavril (Elvirei): Bănuiesc că la noi doi se referă de fapt. Noi am fi cei care am ajuns în burta peştelui…

Elvira(către Ignat, făcându-şi cruce şi fluierând cu mâna dusă la tâmplă, cum facem atunci când vrem să arătăm că o persoană e dusă): Halal, domnule! Dumneata chiar că trebuie să te-însori. Acultă la mine, că n-o să-ţi pară rău. Cu o creştină ca lumea, o să-ţi iasă peştişorii ăştia din cap cât ai clipi. Unul câte unul o să-ţi iasă… Păi cum ar putea să creadă una ca mine că ar putea să-ncapă într-o burtă de peşte o ditamai hardughia ca, bunăoară, soţul ăsta al meu? Care, pe de-asupra, mai şi bombăne tot timpul… Ca să nu mai spun că nu văd eu peştele ăla într-atât de prost încât să se-ncurce cu unii ca noi.

Gavril (subţiindu-şi vocea şi imitând-o pe Elvira): Unde mai pui că l-ar durea şi burta.

Elvira: Gavril! Ce-ar fi să ieşi tu frumuşel pe uşa aia şi să te-ncui pe dinafară? Poate întâlneşti o sirenă, chiar şi una mică, şi vă holbaţi amândoi cum plouă. Sau poate găseşti un melcuţă amabilă cu care să te-nchizi pe dinăuntru în cochilia ei. Aşa, ca să pălăvrăgiţi filozofie după pofta inimii.

Ignat (lui Gavril): Că tot a venit vorba, v-aţi întrebat de ce Dumnezeu l-a pedepsit pe Iona punând un peşte uriaş să-l înghită?

Gavril: Pentru că nu i-a dat ascultare poruncii, fireşte. Refuzând să propovăduiască oamenilor, s-a opus voinţei divine.

Ignat: Înseamnă că Dumnezeu ţinea tare mult la acea poruncă… Chiar voia ca oamenii să audă ce are de spus. Nu prea îi lua în serios lamentările…

Gavril: Şi unde vreţi să ajungeţi cu asta?

Ignat: Ştiu şi eu? S-ar putea ca temerea lui Iona să fi fost alta decât că oamenii sunt incapabili să devină mai buni. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, nu l-ar fi împiedicat nimeni să le spună ce avea de spus, că ei oricum ar fi făcut tot ce ştiu.

Domnişoara Necunoscută: Aha, domnule!… Eu m-am prins. Vreţi să spuneţi că oamenii erau cei în măsură să aleagă ce vor face cu destinul lor; nu Iona avea dreptul să hotărască pentru ei…

Gavril: Păi, vedeţi, tocmai aici e problema… Marea supărare a lui Iona este că, indiferent ce ar face oamenii, Dumnezeu va sfârşi prin a-i ierta. De-aia se şi ascunde din calea Lui, fugind până la capătul pământului. Cum aş putea să mă-ndrept când ştiu că oricum voi fi iertat? Asta e întrebarea pe care şi-o pune. Iertarea nu virtute naşte, ci slăbiciune. Şi nu putem să nu-i dăm dreptate când vedem unde s-a ajuns.

Ignat: Bun, dar în situaţia asta, ce nevoie ar mai fi fost de Iona? Când eşti hotărât să ierţi pe cineva, nu ai nevoie de mesageri… Şi-apoi, poate că iertarea asta nu era chiar aşa, bătută în cuie… Mai era necesar un mic amănunt. Nu vi se pare că în ecuaţia asta ar mai intra cineva?

Gavril: Înţeleg unde vreţi să bateţi, dar…

Domnişoara Necunoscută (după ce stă câteva momente pe gânduri): Ştiţi ce? Eu cred că tocmai Iona este cel care trebuia să fie salvat. La asta trebuie să se fi gândit Dumnezeu… Altfel, de ce ar fi ţinut cu tot dinadinsul să-l trimită în mijlocul oamenilor tocmai pe el, care cu nici un chip n-ar fi făcut acest lucru? Parcă-l şi văd, sărăcuţul, cum stă îmbufnat prin mulţimea de lume, uitându-se chiorâş în stânga şi în dreapta, fără a-i mai intra nimic la suflet…

I s-o fi făcut milă de sufleţelul ăla al lui acru ca o murătură.

Elvira: Îmi vine să şi râd când mă gândesc. Caraghiosul ăsta al vostru trebuie să fi fost de-o potrivă cu tine, Gavril. Mie, una, aşa mi se-arată. Aduce cu suricatele alea răzleţite de suratele lor. Nici de plecat nu le dă ghes inima, nici să se-ntoarcă nu mai pot. Se tot învârt în jurul cozii aşa, fără niciun rost.

Gavril (brusc, cu voce puternică): Încă puţin şi cetatea va fi distrusă! Încă puţin şi cetatea va fi distrusă!

Elvira (nevenindu-i să-şi creadă ochilor): Ce-ai, mamă, te-ai ţicnit? Nu ţi-e bine? Ce te-a apucat de-ai început să strigi aşa?!

Gavril (pe acelaşi ton): Încă puţin şi cetatea va fi distrusă!…

Elvira: Gavril, scoli vecinii! Potoleşte-te odată, n-auzi?

Gavril: Încă puţin şi cetatea va fi distrusă!.. Parcă-l şi văd cum trece prin mulţimea de lume… Oamenii fac roată în jurul lui, îl privesc ca pe un nebun. Copiii aruncă în el cu pietre, din toate părţile se aud hohote de râs.

Elvira (uitându-se cu uimire la Domnişoara Necunoscută): Ce tot bălmăjeşte acolo?!… Dumneata pricepi ceva? (făcându-i cu mâna, ca pentru a-l scoate dintr-o stare de hipnoză): Gavri! Sunt aici, Gavriil!… Mă mai ţii minte? Locuim împreună.

Gavril (ducându-şi mâinile pâlnie la gură): Ioonaaa! Nu mai ieşi din pântecul peştelui, Ioonaaa! Stai bine unde eşti, n-are sens să le vorbeşti oamenilor în zadar. Nu vor face decât să te batjocorească şi să-şi râdă de tine şi să te arunce de colo-colo ca pe nişte haine uzate.

Elvira (făcându-şi cruce): Doamne iartă-mă şi păzeşte-mă. Cât pe ce să sară sufletul din mine, nu alta. Tu ar trebui să te cauţi, băiatule… Uite, dacă vrei, te înscriu şi pe tine la psihologul meu.

Gavril (pierdut în reverie, ca pentru sine, cu puternice accente de tristeţe): Iar Dumnezeu… Dumnezeu are să-i ierte pe cei care te lovesc…

Ignat (ridicând din umeri, surprins): Staţi, staţi puţin, că eu nu mai înţeleg nimic! Cine pe cine să lovească?

Elvira (afectată): Nu despre Iona ăsta e vorba… Nu la el se referă… De fapt, vorbeşte despre…

Gavril (apăsat, tăindu-i vorba pentru a-i închide gura): Despre?

Elvira (săltând din umeri): Mai bine tac.

Domnişoara Necunoscută: Eu nu mă pot abţine să nu vorbesc! Domnule, nu ştiu ce vi s-a întâmplat, cine v-a lovit… atunci când eraţi mic…, dar eu vreau să ştiţi un lucru:că noi vă iubim! Clar? (ducând un deget la tâmplă): Asta trebuie băgat la mansardă, nu altceva…

Gavril (răbufnind): Eu nu iubesc pe nimeni! Pe nimeni!

Domnişoara Necunoscută (făcând cu ochiul aluziv spre Elvira): Ei, chiar pe nimeni, nu-mi prea vine mie a crede…

Gavril: Aşa cum aţi auzit: pe nimeni!

Elvira(uimită, nevenindu-i să-şi creadă ochilor): Vai, Gavril, cum poţi să spui aşa ceva? Domnişoara aici de faţă a zis că te iubeşte, şi tu ce faci? Aşa te porţi cu musafirii? Nu e frumos din partea ta… Nu-i aşa, domnişoară? (aparte, către aceasta din urmă):Vorbim noi mai târziu(scurtă pauză) Uite, dacă vrei am să-ţi dau ţie mărul ăla mare şi roşu pe care l-am păstrat pentru mine. Dar poate a venit timpul să-mi zici şi mie: te iubesc! Că n-o fi foc. O dată şi atât. Sunt sigură că poţi.

Gavril: Nu vreau niciun măr.

Elvira: Nu, că eu am răbdare, să ştii. Nu trebuie să te grăbeşti. Ia uite ce cuminte stau… (după o scurtă pauză) N-am auzit nimic, Gavril… Nimic n-am auzit…

Elvira(afectată): Chiar aşa de greu îţi vine?… (pauză) Te-am întrebat ceva, Gavril. Tu chiar nu poţi să-mi dai un răspuns?  (după o scurtă pauză) Uite, dacă te rog frumos,aşa, cum mă pricep eu mai bine, poţi să-mi spui acum te iubesc? Tu ştii că eu niciodată nu ţi-am cerut nimic… O singură dată şi gata. Dup-aia, n-o să-ţi mai cer nimic.

Gavril (evită privirile Elvirei şi să dea un răspuns):

Domnişoara Necunoscută: Haideţi, domnule, odată. Spuneţi-i doamnei  “te iubesc”  din toată inima, ce-o fi atât de greu. Uite-aşa: te iubesc!

Ignat (către spectatori):Asta mie mi-a spus, nu?

Domnişoara Necunoscută (lui Ignat): Domnule… Tu, să taci!(se adresează publicului): Poate ne ajută careva din sală. Dumneata, de-acolo, poţi să spui cu voce tare “te iubesc”? Puţină încurajare nu strică nimănui. Ia să vedem cum vă descurcaţi… Mai tare, mai tare, că n-o fi foc. Vreau să v-aud strigând în gura mare “te iubesc”!

Domnişoara Necunoscută (întorcându-se la Gavril): Nu prea vă vine la îndemână, nu-i aşa? Văd eu că nu-i uşor s-o scoatem la capăt… Da’ pân’ la urmă tot o să vă venim de hac. O să vedeţi.

Elvira (ducându-se şi venind cu un măr mare şi frumos, pe care i-l oferă lui Gavril; afectată): De fapt… de fapt l-am păstrat pentru tine. Poţi înţelege asta? Pentru tine l-am păstrat. (accentuat, afectat) Din partea mea, pentru tine.

(câteva momente în care nimeni nu mai spune nimic; Elvira rămâne câteva momente cu mâna întinsă, aşteptând ca Gavril să ia mărul, iar acesta nu poate spune/face nimic)

Ignat (luând repede mărul din mâna Elvirei şi muşcând cu poftă din el): Bun măr!Mai aveţi?

Elvira (afectat, rostind cuvintele cu greutate): Fii sincer, Gavril! Măcar acum recunoaşte… Măcar acum… Nu era nicio ploaie, nici vorbă de potop când ne-am închis aici… Numai fabrica aia blestemată în care ţi-ai prăpădit zilele, numai ea e de vină… Te rugam în fiecare moment, în fiecare zi îţi spuneam, doar că nu ţi-am căzut în genunchi, opreşte-te, trăieşte-ţi  viaţa asta, că alta nimeni nu o să-ţi mai dea…  Nu mai sta tot timpul acolo ca un nebun, cu ce-o să te alegi la sfârşit? Iar tu, în loc să mă vezi, îi tot dădeai înainte cu oamenii tăi, că nu-şi vor mai lua salariile, că dracu ştie ce se întâmplă cu ei dacă nu eşti tu acolo să-i ajuţi, că au familii de întreţinut, că au copii. Dar familia ta, unde era, Gavril? Copiii tăi, unde sunt? (Domnişoarei Necunoscute şi lui Ignat) Şi, când a fost dat afară,  nimeni n-a zis nimic, nici o o vorbuliţă n-au scos. L-au lăsat să se sufere ca pe un câine de pripas, aşa l-au lăsat; Cu toate că ştiau că n-are nicio vină, că n-a greşit cu nimic.  Oamenii ăia pentru care se zbătuse atât. Au urmat zile şi nopţi întunecate, reci, fără de speranţă. Pentru că boala pe care o avea  era fără leac, aşa cum numai inima se poate îmbolnăvi. Inima atunci când se stinge fără să o mai simţi.  Ardea încet, ca o lumânare, neştiut de nimeni. După care s-a închis între zidurile astea blestemate, a început să citească şi să citească şi să citescă, până când toată casa asta s-a umplut cu fantome… Spirite ale trecutului, cică, oameni din alte vremi… Uite, îmi spunea, ăştia au fost oamenii adevăraţi… Fantomele astea care ne bântuie şi acum… Şi ploaia  s-a pornit să cadă, era de parcă s-ar fi vorbit, ploaia asta măruntă şi rece cădea şi iarăşi cădea, până când am simţit cum îngheaţă şi sufletul din mine…  da… Şi ştiţi ce e mai ciudat? Uneori îmi pare că el este cel  pentru care toate aceste lucruri se întâmplă… E ca şi cum cineva l-a auzit şi i-ar face pe voie… Pentru că de fapt  îţi doreşti să vină sfârşitul, Gavril, nu? Asta e ceea vrei tu  cu adevărat…

Gavril: Ce-i drept, n-ar fi deloc rău să fie aşa. Odată şi odată trebuie să încheiem socotelile, nu? La ce bun să ne mai pitim atât după deget?!  Tare mi-e teamă însă ca ploaia asta să nu fie la fel de lipsită de sens ca şi noi…

Domnişoara Necunoscută: Păcat, domnule, să vorbiţi aşa. Mare păcat… Mă doare sufletul când v-aud. Chiar vorbiţi ca cineva care nu mai poate iubi…

Elvira: Şi cu mine cum rămâne, Gavril?… Cum rămâne cu noi?!… Ce se alege de amintirile, de aşteptările noastre?!… De atâţia ani petrecuţi împreună? La asta… te-ai gândit vreun pic?

Domnişoara Necunoscută: Nici măcar Karl?! Nici măcar el nu are dreptul să mai trăiască? La urma şi la urma urmei e doar un căţel. Ce treabă are cu păcatele noastre… E el cam pramatie, dar e un căţel tare bun…

Ignat: Karl s-ar putea să aibă mai mult noroc. Cu oamenii e mai complicat… (se adresează lui Gavril): Nu-i aşa? „O corabie fără nici un om la bordul ei”, aşa cum suna ştirea din ziar… Cam ăsta ar fi finalul pe care vi l-aţi dori…

Domnişoara Necunoscută: Când vă aud spunând aceste lucruri m-apucă aşa, o tristeţe fără de sfârşit…

Elvira (începe să cânte, la început îngânat, apoi din ce în ce mai tare, cu o voce mecanică, tristă, sacadată):

„Po-dul de pia-tră s-a dă-râ-mat

A venit a-pa şi l-a lu-at

Vom face al-tul pe mal în jos

Al-tul mai trai-nic şi mai fru-mos!”

(repetă acest cântec, din ce în ce mai tare, mai sigur, mai determinat)

Gavril (face un pas către Elvira şi încearcă să o strângă în braţe): Linişteşte-te!

Elvira (se smulge din braţele lui Gavril): Eu nu mai suport. Trebuie să plec de-aici. Am să mă urc în corabie şi am să mă duc. Poate am să ajung în Bratislava. Acolo unde apele staţionează. Am să plutesc la nesfârşit şi voi privi apele îndelung.

Domnişoara Necunoscută (uimită): Ce? Care corabie?

Elvira: Nu o vedeţi? Uitaţi-vă la fereastră, deja a ajuns la noi. Aşteaptă să ne îmbarcăm. (privesc toţi cu uimire când la fereastră, când la Elvira. Aceasta începe să adune toate păpuşile, timp în care delirează cu voce tare): Are şi parcuri, şi străzi pe care să te plimbi ţinându-te de mână. Şi ce grădini… cu trandafiri şi brânduşe. Mai ales brânduşe. Ştiţi că sunt şi brânduşe? Acolo tot timpul rămân înflorite. Tot ce există pe lumea asta găseşti. Chiar şi mandarini. (Se adresează unui ursuleţ pe care îl are în mână): Pe toate am să vă iau cu mine: şi pe tine, şi pe tine, şi pe tine… chiar şi pe Karl, dacă vrea să vină cu noi. Cu voi nu îmi mai este teamă. Deloc nu îmi mai este teamă. Nici de ploaie, nici de Potop. Nu o să-mi mai fie teamă de nimeni. Absolut de nimeni.

Gavril: (încercând să o oprească pe Elvira): Linişteşte-te!

Elvira: Nu ai înţeles asta până acum?! Eu chiar am crezut în tine!… Chiar am crezut! Speram… Am sperat ca tu să construieşti noua corabie… Că acea corabie suntem noi… Asta am crezut… Abia acum înţeleg de ce te-ai încuiat între patru ziduri… De ce n-ai mai vrut să ieşim…

Domnişoara Necunoscută (ducându-se la Elvira şi prinzându-i mâinile în mâinile ei): Eu, una, vă înţeleg. Nu ştiu cât contează, dar vă înţeleg. Şi vreau să ştiţi că vă sunt aproape…

Ignat (Domnişoarei Necunoscute): Ar cam fi timpul să plecăm. Pare că s-a făcut destul de târziu.

Elvira (afectată): Vă rog, vă implor, rămâneţi aici. Simt aşa un pustiu… Puteţi să dormiţi la noi.

Domnişoara Necunoscută(Elvirei). Cum să nu, doamnă, mai încape vorbă?

Mie, una, chiar mi-ar prinde bine puţin somn. (ca pentru sine) Mai cu seamă că somnul te ajută să uiţi…

Elvira (în acelaşi registru ca şi până acum): Să uiţi… da… să uiţi…

Gavril ( strângând-o pe Elvira puternic în braţe ): Te rog din tot sufletul, iartă-mă. Nu o să fie nici un Potop. Poate nu o să fie.

 

– sfârşit scena 4-

 

 

SCENA 5

 

 

Monolog al lui Gavril. Se adresează publicului, putând fi şi teatru interactiv. Posibil actori plasaţi în sală pentru susţinerea discuţiilor. Karl se manifestă cum îi trece unui câine prin cap. De preferat să se uite cu atenţie la Gavril, pe tot parcursul monologului, ca şi cum ar înţelege tot. Decorul se constituie din scena obişnuită a fiecărui teatru pe care sunt amplasate câteva fotolii, o măsuţă cu scrumieră, un dulap. Caracteristica de bază ar fi organizarea simplă a spaţiului în sensul de a ieşi în evidenţă că nu avem de-a face cu un decor anume creat pentru susţinerea unei ficţiuni teatrale, Gavril având o dublă calitate: de personaj şi de actor. Monologul este susţinut din ambele ipostaze: ca personaj, evocă elementele de susţinere a piesei; ca actor, ştie că joacă rolul unui personaj, că ne aflăm într-o piesă de teatru pe care o pune în discuţie, raportându-se efectiv la lumea reală, cea în care trăim în viaţa de zi cu zi. Cele două ipostaze se confundă pe parcurs, astfel încât la rândul său autorul devine personaj şi inoculează ideea că toţi spectatorii, toată lumea, sunt personaje. Din când în când pe scenă pot apărea maşiniştii care îşi găsesc de lucru în sensul de a se ocupa de detaliile scenei şi pregătirea decorului următorului act, anume, piesele de mobilier din care se constituie camera lui Gavril şi a Elvirei. Pe fotoliile, canapeaua şi patul aduse de maşinişti se află Elvira, Ignat şi Domnişoara Necunoscută, care dorm pe tot cuprinsul scenei. ( aceste piese de mobilier pot fi de la bun început pe scenă, fără a da însă senzaţia că ne aflăm în camera lui Gavril şi a Elvirei, maşiniştii ocupându-se în acest caz de punerea lor în evidenţă şi amenajarea lor în sensul reconstituirii scenografice a camerei lui Gavril şi a Elvirei; joc de lumini, în sensul în care Gavril este luminat de un reflector spot, iar restul scenei este mai slab luminată ). Posibile discuţii între Gavril ( actor ) şi maşinişti. Practic, ceea ce este în culisele unei piese apare la scenă deschisă.

 

Gavril: Cum aş putea să explic? A trecut atâta vreme încât aproape am şi uitat cum a început. Sau poate este o pură impresie. Poate aceste lucruri au început aseară, când priveam pe fereastră cum plouă. Am avut sentimentul ciudat că nu se mai termină. O ploaie măruntă, de toamnă, din acelea care te fac să te simţi înfrigurat fie şi numai privindu-le. Am avut sentimentul că sunt suspendat în timp, că acea clipă devine eternitate, că ploaia asta măruntă se repetă la nesfârşit. M-am simţit în acel moment singur, o singurătate cumplită în care nu mai poţi vorbi nici măcar cu tine însuţi./ Simţeam că lipseşte ceva, că nu am nici un reper, nimic solid de care să mă mai sprijin. Şi, în acel moment, am avut brusc o revelaţie. Mi-am dat seama că ceea ce lipseşte este un lucru foarte preţios pe care l-am pierdut. Că acel ceva însemna căldura, micul amănunt care îţi umple sufletul. M-am trezit spunând sfios, aşa cum făceam în copilărie, aproape imperceptibil: dar unde eşti Tu, Doamne?!

Mi-am dat seama că ploaia mi-a amintit de El, m-am transpus în acel început de lume în care ştiam că El este cu noi, un început de lume în care ÎL ştiam aproape. Făcea parte din viaţa de zi cu zi, era într-un fel ca poveştile bunicii. Mi-am amintit de Potop, de acel moment în care vroia să distrugă lumea, pentru a ne face să înţelegem că trebuie să devenim mai buni. Atunci încă Se gândea la noi. Impropriu spus Se gândea la noi, în definitiv nu putem şti dacă El există sau nu, mai potrivit e să spun că noi ne gândeam la El. Că, într-un anume sens, credinţa noastră Îl făcea să existe./

M-am gândit apoi că poate vrea să ne spună ceva, că ploaia nu poate fi altceva decât un mod de a ne spune că şi-a amintit de noi, o încercare de a ne face să luăm din nou legătura. Sau, mai precis, că trebuie să ne amintim de El, că ar putea fi reînnodarea unei frumoase prietenii.

Dar dacă nu este aşa? Dacă în realitate a dispărut cu totul din viaţa noastră? Dacă ploaia asta este măruntă şi nesfârşită tocmai pentru a înţelege că murim încetul cu încetul, că trăim într-o baltă universală a lipsei de sens?

/M-am gândit că trebuie să facem ceva pentru a ne salva, că este momentul ca în sfârşit să ne dăm seama unde suntem. Că trebuie să construim o nouă corabie.

Dar cine? Cine ar putea face asta?!… Care dintre noi ar mai putea avea atâta credinţă?

(se adresează unor maşinişti care îşi fac momentan de lucru prin scena, după care câtorva spectatori, luaţi la întâmplare):

Poate dumneavoastră. (maşinistul face un semn de detaşare, ca şi cum i-ar fi teamă de un asemenea lucru):

Maşinistul 1: Nu, eu nu! Am mult de lucru, sunt ocupat.

(se adresează spectatorilor, dacă regizorul consideră oportun sau nu)

Maşinistul 1: Ştiţi foarte bine, sunt atâtea lucruri de făcut… Toată viaţa asta noastră e o continuă alergătură. Te trezeşti de dimineaţă, dai fuga la serviciu… Acolo te aşteaptă o grămadă de lucruri pe care trebuie să le rezolvi de grabă. Apoi trebuie să ajungi cât poţi de repede acasă unde te aşteaptă soţia, copiii şi o grămadă de alte lucruri  care aşteaptă a fi rezolvate. Aproape că nu mai ai când nici să să răsufli.   De-abia aştepţi să te întinzi într-un pat şi să dormi… Când să mai ai timp şi pentru tine?! Spuneţi-mi dumneavoastră, când?!…  ( maşinistul 1 mai stă puţin pe scenă, după care pleacă ).

(se adresează celuilalt maşinist, care de asemenea îşi face de lucru cu decorurile):

Gavril: Sau dumneavoastră.

Maşinistul 2 (evitându-l pe Gavril): Nu, nu pot! În niciun caz! Eu nu! M-am hotărât să nu mai vorbesc cu nimeni, gata, am terminat! E imposibil ca până la urmă să nu fii tras pe sfoară. Ştiu asta mai bine ca oricine altcineva. Mai bine rămâi de unul singur, deşi eu cred că nici în tine  nu mai poţi să ai încredere… ( iese de pe scenă ).

(Gavril se adresează unui spectator): Sau dumneavoastră.

(se adresează altui spectator): Sau dumneavoastră.

(se adresează altui spectator): Sau dumneavoastră.

(într-un final, se adresează întregii săli):

Sau careva dintre dumneavoastră. Sunt sigur că în această sală este cineva care poate face aceste lucruri. Care stă şi ascultă în tăcere toate acestea. Şi poate deja s-a apucat să construiască acea corabie.

Sau poate v-aţi gândit că eu sunt acela. Într-un fel, aşteptaţi asta de la mine.

Când mi s-a dat acest rol, mi-am spus: cine ar putea fi Gavril?! Ce vrea să spună?! Şi de ce tocmai eu?!

Pentru că, într-un anume sens, mă gândisem la toate astea. Erau în mine. Ascunse bine într-un ungher al sufletului în care cu greu ajungi.

Mi-am dat seama că Gavril sunt eu, suntem fiecare dintre noi. Suntem toţi cei care am fost la un pas de a ne pierde credinţa.

Am încercat să să mă închid, să fug de mine însumi. M-am blocat între aceste ziduri sub care toate apele s-au strâns. Am refuzat să mai ies afară, fie şi pentru a mă duce la cumpărături. Preferând să stau şi să privesc lumea la televizor. Cufundat în fotoliu, cu fesul tras bine pe cap. Aşteptând ca apele să ne înghită.

Merită, m-am întrebat, chiar merită să mai trăim? Oare Dumnezeu nu a greşit atunci când ne-a lăsat să supravieţuim Potopului? Nu este timpul ca acum să încheiem socotelile definitiv?/

(Se îndreptă spre Elvira, se apleacă asupra ei pe care o priveşte preţ de câteva momente, spunând aproape ca pentru sine): Şi totuşi…

(se ridică, revine în faţa publicului): Şi totuşi, vă spun, şi totuşi! Poate că în noi mai există ceva care merită să fie salvat. Poate că acea corabie este în noi. Este sufletul nostru. Iar ploaia nu este altceva decât modul de a ne reaminti că este timpul să învăţăm din nou să plutim.

Trebuie să existe o ieşire. Trebuie. Iar ieşirea nu poate fi decât reîntâlnirea cu noi înşine, cu ce este adânc în noi.

(se îmbracă fără grabă, îşi pune pălăria, paltonul. Ia o umbrelă, o priveşte cu atenţie, după care o pune la loc, ca şi cum nu i-ar fi de niciun folos).

Gavril: Ieşirea ar putea fi…

Gavril: (adaugă, ca pentru sine): Trebuie să ies!

(înainte de a ieşi ezită câteva momente, în faţa uşii; într-un final, iese afară; Karl îl urmează).

 

 

– sfârşitul scenei 5 –

 

 

* Notă:

 

O variantă posibilă este aceea de a împărţi monologul în cinci părţi, corespunzătoare fiecărei scene, ca o poveste pe care o spune Gavril, un mic prolog al fiecărei scene. În acest caz, episodul cu maşiniştii nu-şi mai găseşte utilitatea, iar „dedublarea” Gavril personaj-Gavril dispare. Ceva în genul relatărilor lui Tom din „Menajeria de sticlă.”.

În principiu, delimitarea fragmentelor este cea indicată prin bare oblice, însă regizorul va avea libertatea de apreciere.

 

 

SCENA 6

 

Elvira, Gavril şi Domnişoara Necunoscută continuă să doarmă. Afară s-au ivit zorile. Se aude o voce, fără a şti cui îi aparţine, Elvirei sau Domnişoarei Necunoscute:

Trezirea!!!

Trezirea!!!!

Trezirea!!!!!

Trezirea!!!!!!

(După care adaugă, brusc dezinteresată şi resemnată): Da’ de ce ?!

Elvira: (frecându-se la ochi): Ce? Poftim?

Ignat (sărind brusc în picioare): Ce-aţi spus?

Domnişoara Necunoscută (sare în picioare, îngrijorată): S-a întâmplat ceva?

Ignat (către Domnişoara Necunoscută): Păi dumneavoastră! Dumneavoastră să ne spuneţi!

Domnişoara Necunoscută: Nu, că asta e bună. Cum să vă spun eu! Ce să vă spun! N-am visat nimic. N-am ce să vă spun! Nici n-am visat nimic!

Ignat (către Domnişoara Necunoscută): Dar v-am auzit! Aţi început să strigaţi: „Trezirea, Trezirea, Trezirea!”. Ne-aţi trezit din somn! Dormeam! Dumneavoastră ne-aţi trezit!

Domnişoara Necunoscuta: Zău că nu!

Ignat (se adresează Elvirei, puţin ezitant): Atunci… dumneavoastră.

Elvira (apatică, dusă pe gânduri): Nu eu…

Domnişoara Necunoscută: Ba da! Dumneavoastră aţi spus!

Elvira (din ce în ce mai pierită, de parcă ar fi hipnotizată): Nu…

Ignat (cu amuzament): Doar n-oi fi fost eu! Dar, mai ştii? Chiar că totul e posibil în ziua de azi. (continuă, împăciuitor): La urma urmelor, care e problema?! Odată şi odată tot trebuia să ne trezim!

Domnişoara Necunoscută: Nu-i aşa? Nu-i aşa că trebuia să ne trezim?

Elvira (aiurează): Ce folos… Eu, una, prefer să dorm. În definitiv, când dormi, visezi… în vis este mult mai bine. Eu dorm mult… Şi visez mult… Ştiţi că visez mult?..( se lasă o clipă tăcerea, dat fiind faptul că Elvira pare că vrea să continue, dar s-a oprit pe moment, furată de reverii; redevine prezentă şi continuă în acelaşi ton, de parcă ar aiura/vorbi în dodii ): …acum a devenit albastru. Albastru ca un safir…

Domnişoara Necunoscută: Cine a devenit albastru ca o un safir?!

Elvira (aiurează în continuare): Pământul… e numai ape. Neclintite, adânci… Împietrite. Strălucesc în soare… Nu ca acum… Dar să lăsăm asta… Să lăsăm… Nu mai vreau să vorbesc. Aş vrea să ştiu cât este ceasul… Aveţi un ceas să-mi spuneţi cât e? Al meu s-a oprit demult… Nu îmi mai e de niciun folos…

Domnişoara Necunoscută (mirată): Ce importanţă are?! Dumneavoastră oricum staţi numai în casă… La ce v-ar folosi?

Elvira (în acelaşi ton): Nu ştiu… Dar aş vrea să-mi spuneţi… Nu mai ştiu…

Ignat (mergând în întâmpinarea Elvirei): Vă simţiţi bine, doamnă?… Pot să vă fiu cu ceva de folos?

Elvira (în acelaşi ton): (aşezându-se în fotoliu) Ştiţi? Mă simt obosită, din ce în ce mai obosită… Poate că de fapt nici nu este aşa rău. Poate ploaia asta a venit să ne aducă liniştea. Liniştea de care avem atâta nevoie, liniştea în care nimic nu se mai clinteşte… Poate a venit în sfârşit timpul să ne odihnim… Dumneavoastră nu vă simţiţi obosiţi?

Domişoara Necunoscută (făcând un pas către Elvira): Doamnă!…

Elvira (ca pentru sine): Corăbii… Corăbiile foşnesc… Nu vreau să le mai aud… Vreau linişte, multă multă linişte. Ape… ape albastre… neclintite… Aţi văzut vreodată valurile mării îngheţate? Valuri îngheţate…

Domnişoara Necunoscută (accentuează cuvintele, speriată): DOAMNĂ!…

Elvira: (încet, ca pentru sine): …liniştea… liniştea nu o poţi găsi decât în mormânt…

Elvira (se ridică de pe fotoliu, mergând greoi pe scenă) : De fapt… De fapt ce-am făcut eu până acum… Cum mi-am trăit viaţa asta… Copii nu am reuşit să fac, vreun serviciu mai acătări nu am avut. E ca şi cum aş fi trăit degeaba. Toată viaţa mi-am petrecut-o aşteptând… Ce anume, nici eu nu pot să spun. Am crezut că e suficient să-l slujeşti cu credinţă pe celălalt, şi asta stându-i alături zi de zi, ceas cu ceas, să cerşeşti iubirea exact cum aşteaptă câinele un os. (ducându-şi mâinile la gât şi strângându-se cu putere) Mă mir că nu mi-a crescut uite-aşa o zgardă… Poate că de fapt… Poate că de fapt mi-a fost teamă să nu rămân singură. Poate că asta a fost… Ca şi cum nu tot singuri am rămâne într-un final. De parcă stând împreună cu cineva singurătatea s-ar simţi deranjată şi s-ar face mai mică… Iar pentru acest lucru ar merita să lăsăm viaţa asta a noastră să ne fie trăită de altcineva. Aşa, ca un fel de împrumut… Închipuindu-ne că pentru asta am putea fi recompensaţi cu un pic de… cu puţină iubire. Am crezut că… Am crezut…

(Brusc, se duce pe avanscenă şi se adresează publicului):

Elvira: Dumneavoastră nu v-aţi săturat? Nu v-aţi săturat de atâtea speranţe, de atâtea doruri neîmpărtăşite? De atâta aşteptare? Nu v-aţi săturat să trăiţi? Nu vedeţi că totul se repetă la nesfârşit, că ceea ce este azi a fost şi ieri, va fi şi mâine şi va fi tot timpul la fel? Nu v-a obosit propria viaţă? N-aţi observat că oricum am face, tot singuri rămânem? Nu vedeţi cum ne macină atâtea îndoieli, atâta nelinişte, atâta tristeţe? La ce toate astea?! Şi pentru ce?!… Şi încotro, până la urmă?! Încotro! Ce ne rămâne, de fapt, la sfârşit?…

(se duce la fereastră, o deschide larg, inspiră adânc aer în piept de câteva ori, cu ochii închişi, după care se reîntoarce la Ignat şi la Domnişoara Necunoscută şi exclamă uimită, revenindu-şi brusc din starea de transă la tonusul obişnuit, ca şi cum s-a petrecut ceva incredibil):

Elvira: S-au ivit zorile!!!

Domnişoara Necunoscută (uimită): Zorile???!!!

Ignat (la fel de uimit): Nu se poate!…

Elvira: Nu, dar chiar că e imposibil.

Domnişoara Necunoscută: Eu cred că nici nu e adevarat. Cred că de fapt ni se pare. Nu aveau de ce să se ivească. Puteau să stea liniştite la locul lor. Ce nevoie avem noi de ele. Nu le-a cerut nimeni să vină. La ce să vină…

Ignat (imitând tonalitatea vocii Domnişoarei Necunoscute): Puţină disciplină, zorilor!

Elvira (energică, în modul obişnuit de a i se adresa lui Gavril): Spune tu, Gavril, dacă e posibil aşa ceva!

(ramâne blocată,constatând lipsa lui Gavril):

Elvira: Da’ unde e Gavril?

(se uită cu atenţie prin toată încăperea. Îl strigă):

Elvira: ”Gavril,Gavriil”!…

(din ce în ce mai precipitată, ca şi cum ar fi posibil să se afle pe-acolo şi să n-o audă. Îl căuta inclusiv printre spectatori):

Elvira: L-a văzut careva dintre voi? Spuneţi-mi unde e, nu vă mai prefaceţi că nu ştiţi…

(către Ignat şi Domnişoara Necunoscută, care, la rândul lor, se uită pe toata scena):

Elvira: Ştiţi voi? Ştiţi ceva despre el?

(aceştia saltă din umeri în sens că nu l-au văzut ).

Elvira (scrutează toata sala de spectacol): Gavril? Unde eşti? Unde te-ai ascuns?… Hai , vino aici, la mama ta, nu te mai piti… Unde eşti? Mama se supără pe tine. Suricata mea mititica…

(strigă cu toţii după Gavril)

Domnişoara Necunoscută: Domnule!… Unde sunteţi, domnule! Unde v-aţi ascuns?!…

Ignat: Spuneţi ceva dacă ne auziţi!…

Domnişoara Necunoscută: (constatând, la rândul ei, dispariţia lui Gavril): Ăsta a plecat!

Ignat (după ce l-a căutat prin toată încăperea, inclusiv în locurile în care ar fi fost imposibil să încapă cineva, spre exemplu sub radio): S-a dus!

Elvira: Unde să se ducă, oameni buni???!!! N-a mai ieşit din casă de când cu ploaia asta. Unde să plece?

Domnişoara Necunoscută: S-o fi dus la cumpărături…

Ignat: Sau să se plimbe prin ploaie…

Elvira: Gavril nu merge la cumpărături. Şi nici nu se plimbă prin ploaie…

Ignat: Vă spun eu că s-a dus!

Elvira (exasperată): Unde să se ducă, domnule?!…

Domnişoara Necunoscută: Uite-aşa, aiurea. Mai pleacă omul, se mai duce şi el. Ce, e musai să rămână pe-aici?

Ignat: Se duce, se duce…

Elvira: Voi ştiţi ceva! Acum înţeleg. Sunteţi vorbiţi! Aţi ştiut de la bun început! De-aia aţi venit aici! Stiţi ceva şi nu vreţi să-mi spuneţi!

Domnişoara Necunoscută: Nu ştim nimic!

Elvira: Dumneata să taci! Auzi? Să taci! Tu ne-ai trezit! Ai auzit? Tu ne-ai trezit! Şi nu trebuia să faci asta pentru nimic în lume! Din cauza ta s-au întâmplat toate astea!

Domnişoara Necunoscută: Nu s-a întâmplat nimic! Vă rog să mă credeţi, nimic nu s-a-ntâmplat!…

Ignat: Am adormit cu totul! Nu ştiu când ne-a furat somnul! Se pare că vremea asta trage la somn…

Domnişoara Necunoscută: Nu vă mai faceţi atâtea griji. Sigur se va întoarce… O fi ieşit să ia puţin aer…

Ignat (pe fondul unui vuiet crescând, care când dispare când reapare): Sau poate pur şi simplu a ieşit…

Domnişoara Necunoscută: Cum? Ce-aţi spus?

Ignat: Spuneam că…

Elvira: vorbiţi mai tare, că nu se-aude nimic…

Ignat (Elvirei) Vreţi să închid ferestrele?

Elvira: Da, vă rog. (prinzându-şi capul între mâini): Zgomotul ăsta …  Nu vreau să-l mai aud…

Ignat (Elvirei, după ce a închis ferestrele): Sper că acum e mai bine…

Domnişoara Necunoscută: Ce-aţi vrut, domnule, să spuneţi. Aţi început să spuneţi ceva şi brusc v-aţi întrerupt.

Ignat: Am spus că „poate pur şi simplu a ieşit”. Nu are importanţă unde s-a dus. Nu cred că asta are vreo importanţă…

Domnişoara Necunoscută: Eu cred că am priceput. Da, da, cred că am priceput… A ieşit din pântecul peştelui uriaş. Asta vreţi să spuneţi, nu? Asta aţi vrut să spuneţi…

Ignat: Iona, cel din pântecul chitului. Am putea formula aşa: Iona, cel născut a doua oară. Cel născut dintr-un peşte…

Elvira: Peştii nu nasc! Peştii depun icre! Icre, domnule, icre! Adică nişte ouşoare multe-multe-multe şi mici, mici de tot! Înţeles? Numai dumneata i-ai băgat toate bazaconiile asta în cap!

Domnişoara Necunoscută: Este un simbol, doamnă, încă n-aţi priceput? O parabolă. Vrea să spună că a renăscut. Soţul dumneavoastră a început din nou să creadă în oameni, să-i iubească. Asta vrea să spună. A ieşit dintre aceste ziduri între care singur s-a închis. A ieşit afară… din sine însuşi.

Elvira: Peştii înoată în apă, domnişoară! Peştii nu umblă pe-afară! Şi, mai ales, nu nasc oameni! Ce e atât de greu de ştiut! E ceva simplu, simplu de tot!

Ignat: Şi totuşi…

Elvira: Ce totuşi! Niciun totuşi! Gata, ajunge, nu vă mai las să spuneţi nimic! Aţi făcut suficient de mult rău până acum!

Domnişoara Necunoscută: Chiar nu puteţi? Sau refuzaţi să pricepeţi?…

Elvira: Să pricep… ce? Că a ieşit fără mine? Că m-a lăsat singură? Gavril nu ar face un asemenea lucru… Numai dumneavostră cu parabolele, cu simbolurile, cu născocirile astea l-aţi făcut să plece…

Ignat: Iubirea nu este o născocire. Soţul dumneavoastră a priceput lucrul ăsta…

Elvira: Dumneata îmi vorbeşti mie de iubire? De unde şi până unde crezi că ai căderea? Nu te vedeam decât singur şi mi-era milă – auzi? – milă de tine. De-aia te-am şi invitat de atâtea ori pe la noi. Chiar ai crezut că aveam nevoie de comisioanele tale? Că am fi murit de foame dacă nu ne treceai pragul? Ca să nu mai fii atât de singur, de-aia te invitam pe la noi! Să ai şi tu nişte suflete aproape. Tu aveai nevoie să-ţi construieşti o corabie, nu noi! Pentru că ţie îţi lipseşte iubirea, ţie! De-aia stau oamenii singuri cum stai dumneata! Pentru că nu au încredere în ceilalţi, pricepi? Le e frică să iasă din propria găoace. Ce-i atât de greu de priceput…

Domnişoara Necunoscută: Bine, dar asta s-a întâmplat şi cu soţul dumneavoastră, chiar nu vă daţi seama de acest lucru?

Elvira: Cel puţin el a încercat. N-a rămas de unul singur ca… dumnealui. Să stea şi să judece lumea fără să se fi ciocnit vreun pic de ea. Lui Gavril nu i-a fost teamă de oameni. Doar că l-au dezamăgit puţin, ce să-i faci? Aşa e el, mai sensibil. (lui Ignat): Sensibil, nu singur! Înţeles?

Domnişoara Necunoscută (ducându-se cât mai aproape de Ignat): Acum nu mai este singur… Nu-i aşa că nu vă mai simţiţi singur?

Elvira: Ce să spun, v-aţi găsit! Ce mi-e unul, ce mi-e celălalt…

Domnişoara Necunoscută (lui Ignat, afectivă): Inima dumneavoastră, domnule, e acolo unde trebuie. Se simte. O poţi atinge cu mâna…

Elvira: Unde naiba să fie, dacă nu la locul ei. Că doar nu i-o fi căzut în buzunar.

Domnişoara Necunoscută: În buzunarul de la pieptul stâng….

Elvira: Ba bine că nu! În buzunarul de la pantaloni…

Ignat: Nu mai fiţi supărată pe noi. Eu cred că aveţi dreptate. Nu are rost să ne tot ciorăvăim. E ca în povestea cu cei doi care se ceartă iar judecătorul le dă la amândoi dreptate…

Domnişoara Necunoscută: Aşa e, aşa e… De fapt, toţi suntem în aceeaşi barcă. Tuturor ne lipseşte iubirea… şi încrederea… şi speranţa… Toţi avem nevoie de ele ca de aer…

Elvira (aiurează, pierdută în reverii): Ne ţineam de mână, ca doi îndrăgostiţi…

Domnişoara Necunoscută: Atunci de ce nu-l căutaţi? Ce vă împiedică să ieşiţi afară şi să-i întindeţi mâna… Eu sunt convinsă că vă aşteaptă. Trebuie doar să ieşiţi.

Elvira: Nu pot…

Domnişoara Necunoscută: Nu puteţi?! Cum de vă vine atât de greu să ieşiţi? Soluţia este simplă, doamnă! Trebuie doar să căutaţi puţin! Vreau să spun, să căutaţi cu inima!…

Ignat: Adevărat! Numai aşa putem găsi ieşirea. Deschizându-ne sufletul… Căutând drumul unul către celălalt…

Domnişoara Necunoscută: Aşa e, aşa e…

Elvira: Eu nu mai pot…

Domnişoara Necunoscută: De ce?! Pot să ştiu şi eu de ce?

Elvira: Nu mai am puterea…

Domnişoara Necunoscută: Cum aşa?!…

Elvira: Pentru voi e altceva, sunteţi tineri… Mai aveţi încă timp să o luaţi de la început… (după o scurtă pauză, în care este dusă pe gânduri) Gavril al meu… L-au luat apele…

Domnişoara Necunoscută: Nu l-a luat nicio apă, doamnă, cum de vă trece aşa ceva prin cap?

Elvira: Nu auziţi? Au început să se reverse, iar noi am rămas închişi aici…

Domnişoara Necunoscută: Apele? Au început să se reverse?

Elvira: Asta am visat… Doar v-am spus, asta am visat…

Domnişoara Necunoscută: Şi eu am visat, doamnă, că apele s-au revărsat. Şi eu am visat că pământul a devenit albastru. Dar în visul meu nimic nu e îngheţat şi pustiu. Nimic nu a încremenit. În visul meu totul a început să plutească. Şi parcul, şi casele din jur… Chiar şi blocul care se vede de la fereastră plutea legănându-se ca o corabie. Numai că în visul meu oamenii stăteau la fereste şi zâmbeau, da, zâmbeau fericiţi. Asta am visat eu… Nu morţi cu zâmbetul frumos. Ne făceam unii la alţii cu mâna ca o urare de drum bun. Înţelegeţi, doamnă? Urări de bun drum. Nu lacrimi, nu suferinţă, nu moarte. Asta am visat eu… Asta visez şi acum…

Ignat: Ce ciudat! În visul meu se făcea că pământul întreg a devenit o corabie… O uriaşă corabie cu pânze…

Domnişoara Necunoscută (ducându-şi, la rândul său, mâinile la urechi pe fondul vuietului crescând): Doamne, ce vuiet e afară. Parcă ar mugi marea. Ca atunci când se iscă din senin o furtună…

Ignat (ascultând şi el, încordat): Da, parcă ar fi marea când se dezlănţuie. Şi nu e nicio mare aici…

Elvira (îşi prinde capul între mâini, ca şi cum ar auzi un zgomot infernal): Nu vreau să mai aud nimic… E atâta zgomot…

Ignat (constatând dispariţia căţelului): Dar Karl unde e?

Domnişoara Necunoscută: (nevenindu-i să-şi creadă ochilor): Karl? Aţi spus cumva Karl?…

Elvira (cu satisfacţie): Kar, drăguţo, Karl!

Domnişoara Necunoscută (năucită, caută prin toată încăperea): ”Karl-băiatule, cuţu-cuţu, vino aici, unde eşti?”.

Ignat: Or fi plecat împreună…

Domnişoara Necunoscută: Karl nu pleacă cu nimeni! Cu nimeni!(se năpusteşte brusc afară din încăpere, timp în care îl strigă pe Karl) Karl! Eşti acolo? Unde te-ai dus? Vino încoace, Karl. Hai, Karl căţelule, vino, sunt aici, n-am plecat…

(revine în încăpere, împreună cu Gavril şi cu Karl)

Domnişoara Necunoscută: Domnule!… Unde aţi dispărut, domnule!… Ne-aţi speriat. Unde aţi dispărut aşa fără să spuneţi nimic…

Elvira (face câţiva paşi către Gavril, parcă nevenindu-i să-şi creadă ochilor): Gavril… Te-ai întors… Suricata mea mititică. Mi-a fost teamă, mi-a fost îngrozitor de teamă…

Domnişoara Necunoscută: (mângâindu-l pe Karl pe cap): Trădătorule!

Elvira: Cred că altcineva e aici trădătorul!

Ignat (lui Gavril): Veniţi de-afară?!

Elvira (privindu-l mai atent pe Gavril): Dar ce-i cu tine?! Parcă eşti tu şi n-ai mai fi tu.

Domnişoara Necunoscută: (lui Gavril): Păreţi schimbat, domnule! Arătaţi de parcă v-ar fi trăznit.

Elvira: Eşti bine? Sănătos?

Ignat: Lăsaţi-l să-şi tragă sufletul, nu mai tăbărâţi aşa pe bietul om. (lui Gavril): Vă rog, luaţi loc pe scaunul ăsta, păreţi a fi obosit.

Elvira: Au început să crească apele, nu-i aşa?

Gavril: Nu ştiu… Nici eu nu ştiu cum să o iau…

Elvira: E de rău? E gravă situaţia?

Gavril (Elvirei) : Un pahar cu apă, rogu-te. Sunt aşa însetat…

Elvira(ieşind şi întorcându-se într-o fugă): Se face, se face, vine imediat.

Gavril(în timp ce bea toată apa): Uf, că bună e. Mai poţi să-mi aduci unul?

Elvira: Da, da, sigur că da.

Gavril (în timp ce bea din pahar): La un moment dat s-a auzit o bubuitură puternică, de parcă tot văzduhul ar fi explodat.

Domnişoara Necunoscută: Bubuitură puternică?!… Cum adică?

Ignat: Lăsaţi-l să spună, nu-l mai întrerupeţi atât.

Gavril: Au urmat nişte rafale de vânt, dar ce vânt… Venea din toate părţile, mai să mă ia pe sus. Acum e acum, mi-am zis, sigur o să înceapă. Ţine-te bine pe picioare, acum e acum. Şi o ploaie, Doamne, nu cred că s-a mai văzut până acum. Ţâşnea apa din toate părţile, în torente. Ape învolburate, nerăbdătoare să-şi găsească făgaşul…

Elvira: Dumnezeule Mare!… Aţi văzut? V-am spus eu că asta se va întâmpla?

Domnişoara Necunoscută: Şi? Ce-a mai urmat, spuneţi-ne…

Ignat: …Ce se întâmplă acum?!…

Gavril: Ce se întâmplă acum? Greu de înţeles. Dintr-o dată, ca prin minune, tot iureşul s-a oprit. Ca la un semn, totul a încremenit, de parcă niciun lucru nu şi-ar mai fi găsit făgaşul. Chiar şi picăturile de ploaie au rămas suspendate în aer, prinse acolo ca într-un cleşte…

Elvira: … liniştea de dinaintea furtunii …

Ignat: Cum adică au rămas suspendate în aer?! Făceţi-mă să înţeleg! E o figură de stil?

Gavril: … Şi – în acel moment – l-am văzut…

Domnişoara Necunoscută (uimită): L-aţi văzut?! Pe cine?!…

Gavril (după câteva momente de ezitare, venindu-i greu să se decidă): Oraşul… Mi s-a arătat în toată splendoarea lui. Cu străzi, cu parcuri, cu case… Şi -mai ales- cu o mulţime de oameni… plimbându-se pe străzi, sporovăind sau… (o priveşte complice pe Elvira) ţinându-se pur şi simplu de mână…

Elvira (mişcată, în timp ce face câţiva paşi spre Gavril): Gavril…

Gavril (în acelaşi registru): Şi – imediat – am simţit un fel de durere aici (arată zona inimii), în acest loc, ca atunci când eşti îngheţat şi începi să te dezmorţeşti. Am simţit că îmi pare rău pentru oraş, pentru cetatea asta, pentru noi… Că mi-ar părea rău ca toate acestea să se ducă… (Elvirei): Te-am văzut pe tine aşteptându-mă, am revăzut clipele când ne plimbam împreună prin parc, ca doi îndrăgostiţi… V-am văzut pe voi toţi, stând aici şi sperând…

Elvira (afectuoasă): Suricata mea mititică şi dezmorţită…

Gavril (în acelaşi registru): … Şi-atunci am început să mă rog. Pentru tine (indică spre Elvira), pentru mine, pentru noi, (indică spre un spectator) şi pentru dumneavoastră m-am rugat, (indică spre un alt spectator) şi pentru dumneavoastră… m-am rugat pentru noi toţi, pentru lumea asta… pentru căţelul ăsta… pentru ce-a fost, pentru ce va fi… Mărturisesc că a trecut mult timp de când nu am mai putut să mă rog, nici nu mai ştiu cum se spune o rugăciune, cuvintele mi-au venit aşa, pur şi simplu, la început împleticit, apoi din ce în ce mai clar, îmi veneau direct de-aici (îşi duce mâna la piept), din inimă, simplu, firesc, din tot sufletul, ca atunci când eram copil…

Domnişoara Necunoscută (lui Gavril): M-aţi lăsat perplex, domnule!… La asta chiar nu mă aşteptam…. Tocmai dumneavoastră… să vă rugaţi pentru noi… Asta da grozăvie. Dar cum de v-a trecut aşa ceva prin cap?

Gavril(găsindu-şi greu cuvintele): Nu prin cap. Prin inimă… În momentul în care totul a încremenit, când nimic nu părea să-şi mai găsească făgaşul, s-a mai întâmplat ceva… Nu-mi găsesc cuvintele să spun… Poate că nu numai picăturile de ploaie, ci şi eu m-am trezit suspendat. Vreau să spun, suspendat între două lumi. Pentru o clipă, mi-a fost dat să văd trecutul şi viitorul coexistând în acelaşi timp. Ceea ce a fost şi ceea ce ar fi putut să fie… Sau ce ar putea să fie… M-am văzut pe mine de undeva, de departe, ca şi cum ar fi fost altcineva în locul meu, cum merg fără ţintă pe străzi… (pare incapabil să continue)

Elvira: Să-ţi mai aduc un pahar cu apă, Gavril?

Gavril: Nu, mulţumesc frumos, nu… Şi-apoi… şi-apoi am văzut căţelul ăsta cum mă urmează îndeaproape, ca şi cum ar fi ştiut ceva ce mie îmi scapă… Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut tare straniu faptul că se ţinea după mine de parcă între noi ar exista o legătură, un fir nevăzut… Şi, privindu-l aşa, am avut o străfulgerare… mi-am imaginat cum ar fi să rămân singur, absolut singur, într-o lume fără vreun alt supravieţuitor… M-am gândit cum ar fi fost ca Dumnezeu să-şi fi respectat promisiunea faţă de Iona. Cum ar fi fost să distrugă cetatea şi să-l lase singur într-o lume lipsită de oameni… Poate că s-a şi întâmplat acest lucru. Cert e că i-am văzut chipul şi mi s-a părut de o nesfârşită tristeţe. „Eşti mulţumit acum, Iona?”, îi spunea Dumnezeu. „ Uită-te în jur şi spune-Mi”. Dar în jurul lui nu mai era nimic. „Ce să-ţi răspund, Doamne. Chiar nu ştiu ce să-Ţi zic”, se auzea glasul lui răsunând ca un vaier. „Uită-te bine în jurul tău. Am făcut exact precum ai vrut. Acum, am rămas doar noi doi. Tu şi cu Mine. Dar şi Eu trebuie să plec. Ce-aş mai avea de făcut pe-aici?”. Şi, în acel moment, mi-am dat seama cât de singur trebuie să fi fost Iona fără să o ştie…

Am privit încă o dată la căţelul ăsta, l-am văzut cum se ţine după mine şi mi s-a făcut milă de el, m-am gândit cât de mult însemn pentru el, eu, care nu ştiu pe ce drum s-o apuc… Apoi mi-am amintit de tine (arată spre Elvira), ţi-am revăzut chipul, mi-am dat seama că tot timpul mi-ai fost aproape, fără ca eu să te văd. Şi m-am întrebat: Doamne, dar unde am fost? Unde am fost eu în toţi aceşti ani, cine a trăit în locul meu? Ce s-a întâmplat cu inima mea de s-a lăsat împresurată de noianul de ape?

Elvira (cu vocea tremurândă): Şi?! Ţi-a auzit cineva ruga, Gavril?! A avut urechi pentru tine?!

Ignat: Plouă sau nu mai plouă?!… Asta e întrebarea!

Gavril: După care…

Domnişoara Necunoscută: După care?!…

Elvira: După care?!…

Gavril: …a început din nou să cadă ploaia…

Domnişoara Necunoscută (stupefiată): I-auzi, domnule!…

(câteva momente de tăcere, în care Gavril se uită cu atenţie când la unul, când la altul)

Gavril: O ploaie liniştită, frumoasă, nici nu ştiu cum aş putea să spun… Eu, cel puţin, aşa o găsesc. Mai că-ţi vine să ieşi şi să te plimbi pe-afară…

(Elvirei, întinzându-i braţul): Doamnă, sunteţi invitata mea! Cred că nu ne-ar strica o plimbare prin ploaie…

 

-sfârşit –

 

(din momentul terminării piesei şi până la ieşirea spectatorilor din sală se va auzi în difuzoare zgomot produs de ploaie).