Bătrâna canapea albastră

de Seymour Mayne
traducere & prezentare: Raluca Tanasescu
click here for the English version

 

Seymour Mayne este unul dintre cei mai importanți scriitori canadieni contemporani, autor a numeroase volume de poezie si proză. Cel mai recent volum de proză scurtă este Bătrâna canapea albastră și alte povestiri [The Old Blue Couch and Other Stories], publicat în 2012, o colecție de povestiri comice, inteligente și pline de haz, care valorifică, în marea lor majoritate, teme și motive legate de originea evreiască a autorului.

 
UNII OAMENI DEVIN FOARTE posesivi cu mobila lor. Eu nu. Dacă vii pe pe la mine, o să vezi. Tot ce am e o colecție de lucruri de căpătat, chestii la mâna a doua și bătrâna mea canapea albastră.
 
Intri în casă și privești de jur împrejur, probabil așteptându-te să dai de ultimele tendințe în design scandinav. Dacă te uiți la dreapta, ai grijă – este “calul” fiicei mele, (da, ați ghicit!) luat la mâna a doua. Ei bine, nu e chiar un cal. Arată a cal, iar după ce fiică-mea se așază în scaun sau in șa, poate să îl miște încoace și-ncolo cu piciorușele. Canapeaua bej de lângă el este în mod clar o nouă achiziție, veche de vreo cinci ani. Minunată invenție. Îi dăm la o parte pernele mari și e loc să doarmă o persoană, cât de cât comfortabil. Dacă o desfaci, pot să doarmă două. Nu putem găzdui mai mult de doi musafiri, decât dacă cel de-al treilea vrea să doarmă sub canapeaua desfacută. Scaunele din camera de zi sunt ieftine, de genul celor pe care le montezi singur. Pui piesele cap la cap, folosești o șurubelniță imbus și gata, ai niște adaosuri folositoare. Covorul este moștenire de familie, făcut în Belgia acum vreo optzeci de ani. Este una dintre cele mai fine piese de genul lui – o imitație de covor persan, care mă face să mă simt pe deplin acasă, ca și cum am aș fi din nou în salonașul bunicilor mei, delectându-mă cu un nosh[1] și cu un pahar de ceai în stil rusesc, ținând între dinți un cub de zahăr în timp ce înghit lichidul fierbinte, de culoarea ambrei.

 
În sufrageria de lângă camera de zi, avem un set de mobilă veche, primit prin bunăvoința mătușii mele, care a murit acum douăzeci și cinci de ani. Această părticică din casa ei ne-a parvenit nouă, iar noi suntem recunoscători pentru scaunele cu perne din piele, pentru masa scorojită, dar robustă, pentru comoda care a venit odată cu ea. Impresionantă. Solidă. Probabil că o vom lăsa moștenire vreunui nepot, care își va aminti cu drag de noi când se va ridica de la ea, după o masă lungă, cu multe feluri de mâncare. Am avut noroc, masa a apărut într-un an în care noi eram în străinătate. Nu a apărut chiar pe neașteptate, dar a fost expediată de la moșie și a ajuns la noi acasă, spre surpriza chiriașului nostru. Adio, mese pliante din placaj. Cu bine, mese șubrede.

 
Dar bătrâna canapea albastră – abia ăsta este bunul meu cel mai de preț. Este un vechi exemplar al speciei sale, iar pernele și tăblia din spate scapă nisip în continuu. Da, nisip. Întotdeauna mi-am imaginat că a fost scoasă la lumină dintr-un hotel din Munții Laurențieni[2], ars din temelii.  La începutul toamnei, când e lună plină, îmi imaginez chiar și că, într-o viață anterioară, a fost divanul sau canapeaua de zi a vreunui sus-pus al deșertului. Într-un fel sau altul, trebuie că a fost ridicată în timpul războaielor napoleoniene, legată bine de cea mai mare și mai puternică dintre cămile și dusă la Alexandria, unde, mai târziu, un poet greco-egiptean a luat-o în grijă preț de câteva zeci de ani. După un timp, un imigrant libanez în Canada a adus-o aici, pe un vas de linie canadian care traversa Pacificul, iar canapeaua a ajuns până la urmă la Ottawa, în Gatineau, pe calea ocolită pe care o iau de obicei lucrurile mărunte.

 
Așa a ajuns la mine. Era în 1973, spre sfârșitul verii; îmi ajutam un prieten să care înapoi mobila pe care o împrumutase. Am cărat grămada enormă de mobilă până la Wakefield. Pe vremea aceea, acolo era un pod acoperit. Iar eu eram sigur că o să scăpăm toată încărcătura în apă. CAMION ÎNCHIRIAT FORȚEAZĂ TRECEREA PE POD, MOBILIERUL PRĂBUȘIT PLUTEȘTE SPRE ST. LAWRENCE ȘI SPRE GOLF – așa îmi imaginam titlurile din ziarele de scandal, în timp ce camionul supraîncărcat se mișca greoi peste dulapii șubrezi din lemn. Nu, nu s-a întâmplat chiar așa, slavă Domnului. Am descărcat mobila la casa prietenului, profesorul lui de economie – oare așa reușea să se întrețină? m-am întrebat. Închiriind sau împrumutând mobilă foștilor lui studenți? Nu părea un tip foarte întreprinzător, profesorul, mă refer. Dar la ce te puteai aștepta? Preda la universitate, avea o casă de vacanță în Gatineau și prea multă mobilă, pentru că soția îl părăsise, apoi mai avea încă o casă în Glebe etc. Și vroia să scape de o canapea veche. În schimb, ne-a zâmbit mulțumit pentru că îi înapoiasem restul mobilierului.

 
Ei bine, înainte să-mi dau seama de ce făceam, mă trezesc că ridic această uriașă – și, cum o vedeam eu atunci,  groaznic de colorată – canapea albastră și o așez în camionul închiriat. Sau cel puțin așa credeam, când am simțit un fel de tensiune ciudată, sfâșietoare, în partea dreaptă.

 
– Au! țip eu și scap capătul dinspre mine al canapelei troiene.

 
Într-adevăr, ceva din mine cedase. Nu mai puteam să ridic nimic. Așa că au ridicat-o ceilalți, iar eu abia m-am târât până la cabina camionului. Nu pot să uit frunzișul strălucitor de toamnă din Wakefield; îmi prinsese privirea când mă chircisem și îmi rămăsese imprimat pe retină în timp ce stăteam contorsionat pe locul meu, pe drumul de întoarcere.

 
– Ești bine? m-a întrebat George, îndreptând camionul hodorogit către podul acoperit, aparent șubred, și luând-o către Hull.

 
În spate, se auzea canapeaua alunecând greoi încoace și-ncolo, ca un mastodont prins în capcană.

 
– Hm, cred că o să stau pe tușă luni de zile, am mormăit eu.
 
Doctorul Gorman avea darul să te frece și să te iscodească într-un fel foarte neplăcut.

 
– Da, de data asta chiar ai pus-o, domnule, zise el, cu vocea aceea a lui de fanfaron. Cine ți-a făcut chestia asta?

– Chiar vreți să știți?

– Trebuie să știu. Face parte din diagnostic.

– O canapea albastră. O bătrână canapea albastră. O uriașă, imensă (și m-am reținut să mai adaug și vreun alt adjective mai lumesc și mai emfatic) canapea albastră.

Apoi i-am spus și restul poveștii. De-abia putea să-și ascundă bucuria hipocratică.

– Te programăm pentru joia viitoare. Vorbește cu recepționera pentru amănunte. O să-mi ia patruzeci de minute să te cos frumos, iar după aceea vei fi iar ca nou, și făcu o pauză, pentru canapeaua ta cea mare și albastră. Pe ea sau sub ea.

Și rânji din nou.

 

 

 

La două zile după ce am ieșit din spital, stăteam chircit… mă rog, nu chiar… dar, oricum, zăceam, cu dureri, acasă, pe canapeaua albastră, cauza dezastrului meu. În săptămâna aceea, șontâcăind și văitându-mă prin casă, a ajuns să-mi placă acea creatură lungă și albastră. Cu patru perne mari, plate, și cu o spetează de nădejde – era destul de încăpătoare chiar și pentru doi convalescenți văicăriți. Dar eram și gelos. Nu dădeam voie nimănui să se suie, să stea sau să se sprijine de ceea ce devenise canapeaua convalescenței mele. Dacă tot trebuia să plătesc un preț, păi aveam de gând să mă bucur de ea și să nu o împart cu nimeni. Asta era dezlegarea mea. Această legătură de durere ne-a unit într-o nouă prietenie. Omul și canapeaua – cel mai bun viitor prieten al lui.

 

O ștergeam de praf săptămânal; aspiram între perne; i-am pus rotițe la picioare și am privit cum se decolorează, se șubrezește și aruncă – nu, varsă din ce în ce mai mult nisip prin nenumărații ei pori.

– De ce nu arunci? mi se plângea adesea Irena, menajera, ori de câte ori eram atât de nesăbuit încât să rămân acasă în vreuna dintre cele două vineri pe lună când venea pentru curățenie.

– E o canapea frumoasă, Irena. Iar una nouă costă prea mult. N-am nevoie. Asta e pentru bugetul meu.

– Nu place. Nu place aspir. Nu place perne. Cumpără canapea nou, bun. Citesc în ziar. Poate reducere curând.

Însă Irena nu s-a grăbit să mă anunțe de vreun gheșeft. Într-o primăvară, și-a anunțat programul pentru vara următoare. Vroia să se ducă la casa ei de la țară în iulie, așa că mi-a propus un târg.

– Cumperi canapea nou, eu iau canapea vechi la țară. Nimeni nu ia canapea, prea mare pentru mașina de gunoi. Eu iau cu camion la fratele meu.

Dar de-acum deja mă încăpățânam. Niciuna dintre stratagemele, jalbele și conspirațiile ei nu mă mișcau. Eu și canapeaua eram legați prin chinuri și durere. Și oricum, cine avea nevoie de mobilă la modă în casa mea boemă? Mă pricopsisem cu ea pentru mulți ani de-atunci înainte, până când ceva serios avea să ne despartă.

 

– Cât mai trebuie să suportăm vechitura asta? exclamă soția mea.

Din nou, o enervase nisipul. De vreme ce Irena era un nume care aparținea trecutului meu îndepărtat de burlac, nu trebuia să îi spun despre campania de cinci ani a menajerei împotriva bătrânei canapele albastre.

– Hai să o mai păstrăm o vreme. Să cumpărăm o canapea care să se potrivească și, așa, nu o să îți mai sară în ochi, m-am oferit eu.

Și așa a apărut extensibila. Modernă, bine capitonată, aproape elegantă cu fața ei de bumbac impermeabil și gata pentru orice fel de accident umed. Am crezut că, în cele din urmă, gelozia soției mele se va ostoi întrucâtva. Ultima amintire a burlăciei mele rezista pe baricade în sufragerie. Amândoi știam că nu aveam să ne urnim nicăieri. Iar noua-venită primea toată atenția.

Însă albastrul și bejul nu se asortează și nici nu se completează. La fiecare petrecere, așteptam ca vreun cretin să trâmbițeze:

– Da’ de ce nu te descotorosești de urâțenia asta?

De fiecare dată, loialitatea mea creștea și mai mult. Dacă doi sau trei dintre invitați făceau mișto de vechea mea canapea, luam atitudine și o apăram. Până la urma urmei, fusese adusă din Egipt; mulți poeți recitaseră pe pernele ei, al căror nisip fusese fără îndoială adus din sfintele deșerturi ale Orientului Mijlociu.

A început să îmi fie și mai drag tot ce era vechi, simplu și demodat. Am început să cutreier străzile în zilele de colectare a gunoiului, mai ales primăvara și toamna. Mă găseai la garage sales[3], examinând cu grijă mobilă uzată și-abuzată. Și am început să adun. Câteva scaune de restaurant din anii ’30; o comodă mutilată, cu un sertar; taburete de proveniență dubioasă; până și umerașe din lemn și vase de scuipat tutun, din vremuri de mult apuse. Garajul întunecos începu să se umple.

 

Vezi tu, de multe ori Ziua Reginei Victoria[4] coincide cu ziua mea de naștere. Încă din tinerețe, mi-am dat seama de coincidența unică a zilei mele de naștere. Dacă Regina prezida festivitățile din weekendul respectiv, mai mult ca sigur eram colegi întru sărbătorire, chiar dacă ea doar respecta data oficială, iar eu îmi sărbătoream bucuros ziua de naștere. Însă Ziua Reginei începu să fie asociată cu o altă tradiție importantă. N-am apucat să zic, dar a trebuit să cedez și să mă retrag strategic acum doi ani. Soția mea și-a impus punctul de vedere, iar canapeaua albastră a fost alungată – însă numai până în garaj. Și acolo a rămas de la Ziua Recunoștinței, toată luna capricioasă a lui noiembrie, prin indispusul decembrie, apoi a continuat să treacă discret prin înghețatul ianuarie, glacialul februarie, până în umedul aprilie și aproape-umedul mai. Ziua Reginei avea să fie ziua punerii ei în libertate anuale. Ca un gardian vesel, înțelegător față de chinul prețiosului său prizonier, deschideam ușile garajului și rugam un vecin să mă ajute să trag canapeaua până pe veranda din față, unde urma să stea nederanjată luni la rând. Asta fusese înțelegerea. Dimineața stăteam pe ea și citeam ziarul, în timp ce strada se trezea la viață. După-amiaza, în plină lumină orbitoare a soarelui, citeam iar, tolănit comod pe mândra canapea. Iar seara, așezat în umbră, ca un cameleon modelat pe un fundal de un albastru nocturn, urmăream să văd cine vine și cine pleacă.

 

Și atunci s-a întâmplat ceva surprinzător, de necrezut. Acea zi infamă a intrat pentru totdeauna în calendarul meu de catastrofe. Într-o seară de vineri, pe 6 iunie 1986, am stat pe canapea până târziu. Era o seară blândă; câteva insecte enervante zumzăiau împrejur, vecinii erau foarte tăcuți – deci nimic nu arăta ceva ieșit din comun și nu prevestea ceva rău.

M-am trezit a doua zi dimineață, la o oră sau două după răsăritul soarelui. Când am ieșit pe veranda din fața casei, spațiul gol din stânga mea m-a asaltat prin surpriza absenței. Dispăruse canapeaua! Fusese furată, fără îndoială, căci o rotiță zăcea pe verandă, iar alta pe cea de-a doua treaptă. Am început să îi iau urma, ca un ogar, de-a lungul aleii, apoi pe stradă, spre sud, am mai găsit o rotiță. Hoții se îndreptaseră către cel mai apropiat colț. Dar când am ajuns acolo, nu se vedea nici urmă de canapea. Era oare posibil să fi petrecut jumătate din noapte ascunzându-și prada? Jumătate de stradă la stânga am observat un camion deschis, cu mobilier. Am alergat spre el. Doi studenți ieșeau din casă, să mai descarce din lucruri.

– Nu cumva ați văzut o canapea veche, albastră? i-am întrebat eu, suspicios.

Oare la ce mă așteptam? Să recunoască, să mă conducă în casă și să-mi arate noua lor achiziție, așezată lângă un televizor color cu ecran mare?

Le-am povestit ce pățisem. Păreau a fi destul de nevinovați după cum ascultau. Nu se putea să o fi luat ei, mi-am zis eu.

– Ne pare rău pentru canapeaua dumneavoastră, domnule. Probabil au furat-o noaptea târziu. Noi suntem aici de la 7 dimineața și nu am văzut pe nimeni altcineva cărând mobilă.

 

M-am întors pe același drum, căutând și alte semne, alte indicii… ceva. Erau multe case de închiriat în zonă. Dar, când am raportat furtul, dispecera de la poliție nu părea să tragă prea mari speranțe.

– Nu putem să scotocim așa, pur și simplu, fiecare casă din zona dumneavoastră, îmi spuse ea la telefon.

Consolarea ei degajată m-a supărat și mai mult. Eram aproape pe punctul de a-i striga: De ce nu?, dar, în loc să fac asta, mi-am notat numărul de dosar ca un cetățean îndatoritor – computerul înregistrase tot – și am luat în considerare sfatul de a-mi suna agentul de asigurări.

Dar ce puteam să îi spun domnului Mappin? O canapea albastră veche. Adevărata valoare comercială – imposibil de determinat. Valoarea în stare depreciată – probabil neglijabilă. Prețul de înlocuire – super-zero, ar fi trebuit să admit în fața băgăciosului agent constatator pe care avea să îl trimită. Cu toate acestea, valoarea sentimentală era neprețuită.

– De bună seamă, zise Mappin, ager ca de obicei. Neprețuită! Pur și simplu, ne…prețuită. Măcar dacă Prim-Ministrul ar fi fost conceput pe canapeaua asta, poate ați fi putut cere vreunui muzeu să o evalueze ca pe un important bun cultural. Mda, îmi pare rău. Aș vrea să vă ajut. Duceți-vă și vorbiți cu vecinii. Anunțați-i pe toți. Scoateți-l la iveală pe micul infractor!

 

Am uitat să vă spun că era o dimineață minunată de primăvară târzie. Parada anuală a cartierului urma să apară curând, pe drumul ei spre Parcul Strathcona. Poate că cineva luase canapeaua în glumă, iar acum ea avea să apară pe o platformă mobilă – ca un fel de festă? I-am suspectat imediat pe Frank sau pe James – două cunoștințe de pe stradă. Frank lucra într-un magazin de electronice; după ce i-am bătut la ușa apartamentului, mi-am dat seama că deja plecase la lucru. James și familia lui probabil că încă dormeau. Iar James, m-am gândit eu, era prea letargic și prea flegmatic ca să aibă o asemenea inițiativă. M-am întors pe veranda mea goală, am intrat în casă, mi-am făcut niște cafea și am ieșit din nou cu un scaun din plastic, de grădină, ca să pot să analizez mai departe locul crimei. Undeva prin apropiere, probabil că un hoț se bucura de prada lui sau poate că adormise pe ea, cu o urmă de triumf penal lipit pe buzele comatoase.

După cum se anunțase, peste o oră trecu și parada. Căruța lui Fred Cundell era ticistă cu ștrengarii din cartier, însă nu și cu canapeaua mea. M-am alăturat mulțimii și am început să întreb de canapea; am vorbit cu James și cu soția lui, care apăruseră în cele din urmă la coada procesiunii. Deci și ei se treziseră devreme. Mi l-am imaginat din nou pe hoț dormind, cu un zâmbet nepăsător pe față. Probabil că încă era adâncit în vise penale și viciate, dar pe punctul de a începe să se miște și să se trezească. Speram în taină ca zgomotul paradei să îl deranjeze. Se întinde și se ridică. Dar nu, se întinde la loc pe bătrâna canapea albastră, foarte mulțumit de sine. Mai stă un pic în pat.
            Să stai pe ea

       cu groaznice dureri de cap

 

am intonat ca pentru mine, în timp ce mi-l imaginam lăsându-se pe spate pe bunul obținut pe căi ilegale, pe iubita mea canapea. Apoi, după primul blestem, îmi veni în minte un altul, căci Muza Furiei mă tot înghiontea:

Să gemi pe ea

cu o migrenă ce zvâcnește

cu toată forța

 

Lasă să stea acolo și să sufere, mă gândeam. Iar dacă urma să aibă o durere de cap, atunci să fie una pe cinste:

       Să ți se umfle venele

să ți se bulbuce vasele

       din fruntea ta de hoț

 

Asta e; asta e, am murmurat:

 

       Să te întorci și să te zvârcolești

       în chinuri sfâșietoare

 

Așa, și tot învârtindu-se în chinuri, se va rostogoli pe o parte, foarte aproape de margine:

 

Să cazi,

       să-ți rupi mâinile

       și picioarele în zece locuri

 

Așa-i trebuie. Să-l aducă acasă și apoi:

 

       Să gemi pe bătrâna canapea albastră,

       cu răni dureroase,

       cu vânătăi, cu toate-n ghips

 

Mă luase valul – cam ca pe canapeaua mea:

 

       Și la final să mori pe ea,

       Să fii întins

       așa cum ți-ai întins tu pe ea berea.

       Să fii îngropat cu ea –

       – cu canapeaua albastră deasupra –

       ca să nu mai poți să ieși

       și să furi altă comoară

 

M-am gândit imediat la cea mai bună strategie. O să îmi scriu imprecațiile cu litere gotice, apoi fac cópii mari, pe care să le prind cu capse de stâlpii de telefon din cartier :

 

Blesteme asupra hoțului sau hoților care au furat bătrâna canapea albastră

de pe veranda din fața casei mele, în dimineața zilei de 7 iunie 1986

 

Fără îndoială că hoțul sau hoții vor da cu ochii de afiș; și poate o să îi șocheze sau o să îi cuprindă remușcarea? Poate că blestemele vor atârna deasupra lor ca niște săbii proverbiale, agățate periculos cu fire făcute ferfeniță?

 

Însă am amânat. Până duminică, am fost așa de prins cu blestemele mele delicioase, încât m-am apucat să le recit tuturor celor care au venit pe la noi. Luni m-am întors la lucru. Și, pentru că aveam după-amiaza de marți liberă, am plănuit să le scriu cu litere mari, groase și să le imprim pe coli mari, albastru-deschis.

Imi terminasem prânzul și mă pregăteam să sun la un punct xerox, când am auzit o bufnitură slabă pe veranda din față. Nu puteam să-mi cred ochilor. Era chiar în fața mea! Bătrâna mea canapea albastră! Preferata mea era târâtă pe scări în sus de doi tineri străini.

– Hei, hei, ce-i asta? Deci ați adus-o înapoi, ticăloșilor!

Cel cu părul mai lung răspunse ezitant:

– D… da, am adus-o înapoi.

– De ce ați luat-o?

– Am văzut-o aici săptămâni la rând. Nu părea mare lucru.

– Cum adică nu părea mare lucru?

– Aveam nevoie de niște mobilă, domnule, și nu ni s-a părut că cineva i-ar duce lipsa.

– Cum adică nu i-ar fi dus nimeni lipsa ? Și de ce ați adus-o înapoi?

– Ca să vă zicem adevărul, domnule, când ne-am trezit sâmbătă dimineața, am început să mă simt ciudat. Apoi, când m-am așezat pe ea, m-am simțit și mai ciudat; ca și cum urma să se întâmple ceva rău, ceva îngrozitor. Noi nu vrem niciun necaz, așa că…

Și începu să se retragă cu spatele pe scări. Iar eu nici măcar nu apucasem să pun poemul pe stâlpii de telefon.

 

Acum nu mai risc. Nu îmi mai scot canapeaua din adăpost de Ziua Reginei. E mai în siguranță în umbra protectoare a garajului, încuiată de două ori și ferită vederii. Iar în serile de vară, din locul meu privilegiat – scaunul de plastic – supraveghez strada cu siguranța că bătrâna mea canapea albastră e teafără și nevătămată, că trece cu bine prin toate anotimpurile, departe de ochii hoților pofticioși și de razele de soare care ar vrea să o decoloreze.