poeme de Ion Buzu

Horoscopul de dimineaţă

 

e din ce în ce mai concret şi

bagă istorioare

despre cum o să am parte de o ceartă cu partenerul,

în restaurant, seara.

 

Trebuie să existe un alt ion buzu,

care trăieşte toate astea,

istorioarele din horoscop

tind să capete din ce în ce mai mult sens.

 

A mers prea departe, o muscă,

am tolerat-o timp 3 zile, dar nici chiar aşa,

am apucat să arunc în ea cu tot ce era la îndemînă, am reuşit

s-o prind în pumn şi s-o arunc afară.

Cînd am intrat înapoi, camera arăta ca după

o ceartă dintre 2 iubiţi, proaspăt mutaţi împreună.

 

Spre seară, am găsit pe net un video cu o dezbatere electorală,

iar un oarecare ion buzu

reprezenta Partidul Pentru Neam şi Ţară.

 

 

 

Letopiseţ

 

Cînd eram a 7-a s-a iscat o epidemie de rubeolă,

copiii apăreau cu băşici pe faţă şi pe braţe,

în săptămîna aia am învăţat la istorie ce e letopiseţul –

o carte în care cineva notează ce se întîmplă.

Şcoala s-a închis şi urma să fim vaccinaţi,

cei bolnavi erau izolaţi într-o cameră aparte,

se fugăreau şi rîdeau în hohote mai tot timpul,

pe cînd noi, cei sănătoşi, doar 3 în total,

aşteptam în hol, speriaţi & alerţi,

acul în muşchiul braţului.

Am ajuns acasă spre seară,

la TVR 1 dădeau filmul lui Tarantino, ăla cu vampiri.

Mă tot gîndeam la letopiseţ

că n-ar fi o idee rea să m-apuc şi eu de unul.

M-am ridicat din pat şi am cotrobăit după un caiet de 48 de foi,

pe copertă am scris:

„Letopiseţul Ţării Moldova.

de la 2002  –  … de Ion Buzu ’’.

Letopiseţul e o carte în care cineva notează ce se întîmplă.

Asta şi m-am apucat să fac: am scris despre copiii

cu băşici pe faţă şi pe braţe care spuneau bancuri toată ziua la spital,

apoi am scris despre filmul lui Tarantino,

vampirii de acolo erau cu toţii glumeţi şi

doar oamenii, 3 sau 4 în total, păreau

paranoici & terorizaţi;

şi pentru că nu aveam un VHS să înregistrez filmul,

l-am povestit pe tot în letopiseţ;

astea au fost unicele chestii scrise de mine,

mai departe nu părea să se mai fi întîmplat ceva.

 

 

 

Trebuie să inventez o poveste

 

pentru părinţii mei,

una credibilă, încărcată cu detalii

şi lipsită de contradicţii,

o fac de fiecare dată cînd stau pînă tîrziu în oraş;

o poveste îndeajuns de bună încît să merite

ca eu să pierd ultimul autobuz spre sat.

Părinţii mei mă învaţă să scriu,

sunt impus să creez în condiţii extreme,

doar cînd mă rog de o maşină de ocazie,

la periferia oraşului.

Ajungînd acasă, încep să le prezint materialul,

dar mă-nroşesc,

o dau pe fraze patetice şi pierd firul,

iar maică-mea se întinde după pastile

strigînd că iar mint şi iar am băut

în timp ce taică-meu mă apucă de braţ

îmbrîncindu-mă afară din cameră.

 

 

 

Everyone alive wants answers

 

Am ieşit de la job şi nu ştiam unde s-o iau mai departe,

m-a apucat, brusc, o depresie de parcă

un lunetist a tras în capul meu.

Am urcat totuşi în microbuzul spre casă.

Rupt, back to square one,

m-aşez în locul din spate gîndindu-mă

la tipul de la universitate care a luat un 4

la examenul de stat, şi era fruntaş toată viaţa,

chestia asta a venit pentru el ca un scurtcircuit,

îşi analiza eroarea din toate unghiurile,

nu putea înţelege şi pînă la urmă

şi-a pierdut încrederea în facultăţile sale mintale

şi a decis că nu mai e nimic

fără mintea sa

intactă,

totuşi, paramedicii au reuşit să-l salveze.

Văd un graffiti pe un gard:

everyone alive wants answers

şi mă gîndesc la facultăţile mele mintale,

pulverizate de ceva vreme,

mă apucă un soi de paranoie

că în orice moment o pot lua razna,

stăteam atent la ce-ar putea da din mine.

Tot aşteptam şi pînă la urmă nu s-a întimplat nimic,

am ajuns în sat, microbuzul a oprit

şi am coborît lăsînd lucrurile

în forma lor intactă.

 

 

 

Numele tău şters din baza de date

 

Mi-ai spus că ai aflat pentru prima dată despre mine

atunci cînd ai stat la coadă de la 8 dimineaţa

ca să-mi duci dosarul către registrul de evidenţă a angajaţilor.

Calculatoarele ne erau monitorizate

şi eu îţi dădeam de ştire într-un limbaj codificat

atunci cînd şeful pleca la prînz.

Apoi ai fost mutată în aceeaşi încăpere cu mine

să faci screenshot-uri şi

mă simţeam bine, eram 2 gume de mestecat

lipite de dosul aceleiaşi mese.

Îmi povesteai că ai vrea să citeşti o carte despre nimic,

că în general îţi place acest subiect, nimicul,

eu mă simţeam un nimic,

dar ţie nu-ţi plăcea de mine.

Am hoinărit juma’ de zi prin oraş ca să caut un loc

unde ne putem face casă.

Apoi am aflat că demisionezi şi eu încă rămîn

în structura asta morbidă,

o companie cu 40 de angajaţi care s-a redus la 6,

s-a ciopîrţit dintr-însa ca din corpul cuiva

lovit de necroză,

întîi picioarele, apoi braţele, coloana vertebrală

şi acum au ajuns la tine

şi numele tău va fi şters din baza de date,

vei da peste un job mai bun,

iar eu voi rămîne o gumă de mestecat

lipită, în continuare, de dosul aceleiaşi mese

căutînd pe google.maps locul în care

ai stat la coadă ca să-mi duci dosarul

către registrul de evidenţă a angajaţilor.

 

 

 

build succeed pentru durere

 

Dacă aş putea face să nu dorm,

pînă la 3 noaptea îmi reuşeşte,

îmi fac creierul să înţeleagă, cît de puţin,

lumea de afară, fără tine aici.

Dimineaţa, observ în oglindă zgîrîieturi

pe partea stîngă a pieptului.

Inima funcţionează neîntrerupt pe acelaşi cod,

dînd de fiecare dată build succeed pentru durere,

băgîndu-mă în timpul nopţii într-o cameră de gazare.

Dimineaţa, desluşesc în oglindă pe partea stîngă a pieptului

sigla nazistă la fel ca la

tipul din american history x.

 

 

 

Şeful meu vrea să-mi afle planurile

 

La job, mă aşez la masa mea şi-mi pun radioul pe itunes,

acelaşi soundtrack futut

pe 100 hitz.com,

cu reclamele lor despre tipii care iau prînzul la Buffalo Bill

şi se uită la un meci în slow motion

ca să dureze mai mult.

Încerc cu dificultate să-mi amintesc

porţiuni din viaţa mea dinainte de a lucra aici,

porţiuni moarte, înlăturate din corpul unui pacient

de la etajul 2, unde viaţa are loc în slow motion.

 

Şeful meu se face comod pe scaunul

de lîngă mine anunţîndu-mă că e timpul

să purtăm o conversaţie,

vrea să-mi afle planurile.

Îmi zice că mă vrea în compania sa

pe termen lung

şi că nu are de gînd să angajeze persoane noi.

Îmi zice că e ceva în neregulă cu celălalt

developer al nostru,

mintea sa pur şi simplu nu-i aici.

„ai citit haruki murakami?” – îl întreb,

„nu.”

„are nişte povestiri interesante despre oameni

ai căror minte nu-i aici” –

şeful mă priveşte suspicios în timp ce eu continui

să ascult acelaşi soundtrack programat după grafic.

 

A doua zi am urcat în Orhei-Chişinău

care a luat toţi pasagerii de prin satele vecine

şi şoferul microbuzului local i-a blocat drumul,

a coborît, a deschis portiera de la microbuzul nostru

şi l-a apucat de gît pe şofer urlînd:

„tu ai grafic pe aici băi, ai grafic?!

îmi iei toţi pasagerii din satul meu blea,

pentru asta

îţi beau sîngele na!”