“anul ăsta m-am implicat mai puţin în cartofi, am fost ocupat cu facultatea şi jobul”

[interviu cu Ion Buzu, invitatul din EgoPHobia #38]
 

de Sorin-Mihai Grad

 

Te-ai gândit să te muți în România sau în altă țară? Dacă da, ce te-a oprit până acum și cam pe când estimezi că vei părăsi Moldova?

Nu m-am gîndit dacă aş vrea sau nu să mă mut cu totul din Moldova, dar am vrut mult să învăţ anul acesta la Bucureşti sau la Cluj, cunosc oameni mişto din aceste oraşe cu care aş vrea să prietenesc. Pe de altă parte, mediul cultural în Moldova e cam sărac în comparaţie cu Bucureşti. Mi-am dorit să-mi fac masterul în filosofie la Bucureşti, dar regulamentul nu-mi permite.

 

Pe de altă parte, RM-ul are o atracţie stranie, cu toate obscenităţile şi secăturile ei, un loc foarte kafkian, vorba lui Iulian Ciocan, un spaţiu din care poţi scoate mult plumb pe care să-l transformi în aur, material brut, neşlefuit pentru scriitură, doar că trucul alchimic mai tot timpul îmi scapă.

 

Când ai practicat ultima dată terorismul poetic? Te mai entuziasmează?

A, cred că a trecut ceva vreme, ultimele acţiuni, şi alea într-o zonă sigură (nişte graffiti-uri pe un panou din Chişinău) le-am făcut prin 2011. Acum colectez dividentele de pe seama terorismului poetic, mă bag în lumea corporativă; un scaun, o masă şi un iMac doar al meu, plus weekly report în fiecare săptămînă. E cumva cursul invers a lui Fight Club, din Tyler Durden mă transform în naratorul în faza sa iniţială: un angajat în oficiu deprimat care nu poate dormi. Îmi construiesc micul meu cuib pînă în momentul în care … mai departe cunoşti istoria.

Acum serios, îmi plăcea mult perioada din terorismul poetic, aveam ceva nervi pe atunci; însă rămîneam cu senzaţia că-s cumva departe de oameni, aveam nevoie de o percepţie din interiorul sistemului. Tyler poate descinde doar din narator, altfel e un simulacru. Visez să  să reiau TP-ul, să-l duc la un alt nivel unde nu eu să fiu unicul membru.

 

 

Ai avut și alte titluri de lucru pentru volumul de debut? Cum de te-ai decis pentru cel final? Dintre câte poezii le-ai ales pe cele din această carte? Pe ce criterii s-a bazat selecția?

Variante alternative pentru titlu au fost: „Jaluzele mereu trase”, „Nici un cadavru scos din portbagaj”, „Subtitrări în întuneric”, „O treabă murdară”, „Copilul obedient”. 3 ml de Kondifor a fost opţiunea mea iniţială, poate şi un moft. Celelalte variante mi se păreau cam declarative şi generice; deşi ele sună mai bine, Konfidor îmi pare mai autentic şi mai aproape de conţinut. Dar cred că pînă la urmă din instinct l-am ales.

Am inclus în volum vreo 30-40% din textele scrise, criteriile de selecţie fiind calitatea poetică şi apartenenţa la un stil comun. Am vrut s-o dau pe narativ în volumul dat, e un tip de poezie care funcţionează pentru mine, textele scrise în cheia asta mi-au plăcut dintotdeauna.
 

Ce ai răspunde cuiva care te-ar întreba despre miza cărții tale de debut? (Ai încerca să pari serios sau chiar ai fi?)

Nu sunt un mare încrezător în debut, mulţi îmi spuneau că prima carte trebuie să fie cea mai importantă, să am grijă de conţinutul ei, la ce editură apare, să aibă parte de promovare etc. Na, pentru mine a fost un pretext pentru a-mi lucra textele şi a le aduce la o formă care să-mi placă cît de cît şi să le consider publicabile. Pe de altă parte, nu am vrut să fiu prea strict cu ele, cîteva bucăţi de prisos am lăsat, chiar de bună voie, încercînd să mimez un stil, sau vorba lui Carver „să lucrez cu greşelile mele pînă acestea par intenţionate”. Am vrut ca „3ml de Konfidor” să aibă un aer aşa, mai brut, viu, ludic, iritant/incitant, mereu în acţiune.
 

 

 
Te interesează cronicile din reviste ale cărții tale? Dar recenziile și comentariile de pe bloguri și forumuri?

Mă interesau la început, poate şi acum un pic, dar nu le mai aştept. Eram curios să văd cum e percepută cartea mea, dacă aceasta reuşeşte să producă o percepţie care să dureze, poate şi ceva insight-uri despre ce merge şi ce nu merge în poezia mea. Mi-a plăcut mult cronica lui Ştefan Baghiu din revista „Cultura”, acolo am prins aşa insight-uri.

 

Ce așteptări ai de la acest volum? Crezi că va intra în calculele pentru premiile de debut importante? Contează premiile pentru tine?

Na, mă gîndeam să nască ceva scandal sau iritare în rîndul criticilor sau a juriilor; sau să mă aleg cu o cronică negativă de tot, poate chiar pe canonul.net, de ce nu? Dar aş cere prea mult.

 

Sunt curios dacă aş fi nominalizat pentru Iustin Panţa sau Eminescu, să văd cu cine aş concura. Deşi am dubii că juriul ar înghiţi scatologia din cele cîteva texte în care e prezentă, care nu mi se par aşa scîrboase, din contra, le consider cele mai drăguţe.

Premiile contează pentru mine doar în valoarea lor financiară, sentimentul că uite, totuşi cîştig ceva din literatură, că pot să-mi fac de cap şi să mai iau şi ceva bănuţi din asta.

 

Cum ți-au ieșit cartofii anul ăsta?

Au ieşit mari, că le-am udat la timp şi au mai fost şi ploi bine mersi. Dar nu prea avem unde-i vinde. Cam nasol că anul ăsta m-am implicat mai puţin în cartofi, am fost ocupat cu facultatea şi jobul.

Îți place poezia lui T.S. Khasis? Te simți apropiat în vreun fel de ea sau de el?

Da, îmi place mult Khasis, mă simt mîndru că am apărut la aceeaşi editura la care şi el a publicat Pe datorie. Inserturile biografice, textele lungi, pe alocuri narative, pe alocuri relaxate, a şi da, fundalul rural deloc forţat – ar fi nişte locuri în care poezia noastră îşi dau mîna. Îmi place mult şi v. leac, care tot vine din zona asta, fiind în acelaşi timp foarte bun prieten cu Khasis; l-am citit mai întîi pe leac şi atitudinea asta degajată în poezie am copiat-o de la el.

 

 

Te interesează continuarea Fight Club‘ului despre care Chuck Palahniuk a vorbit recent?

Băi, da, sunt în aşteptarea acesti continuări, dar mă tem. Fight Club a devenit pentru mine un mit personal, în cele cîteva săptămîni în care îl tot reciteam, stînd în casă fiindcă afară era prea cald pentru a munci în cîmp, intrasem într-un fel de psihoză imaginară, planet Tyler, eu şi restul lumii aveam sens doar conform logicii lui Mr. Durden, nu-mi amintesc alte chestii mai profunde pe care să le fi trăit aşa ca planet Tyler. Mă tem că această continuare mi-ar distruge amintirea acestei psihoze.

 

Ce înseamnă pentru tine Fight Club? Ai practicat vreodată așa ceva?

Fight Club este o poveste, pe care o trăim aproape toţi, însă doar pînă la primele capitole, ne consumă şi ne consumă fără să înţelegem. De obicei, cînd cineva mă întreabă despre ce-i Fight Club, eu îi zic că e despre un lucrător corporativ care a ajuns să-şi urască viaţa. Şi apoi îl întîlneşte pe Tyler.

Am avut mici întîmplări similare ca-n romanul lui Palahniuk, atunci chiar am luat povestea pe bune şi a ieşit ceva puternic din asta. Acum, Fight Club a devenit o metaforă sau un simbol, cu alte cuvinte ceva prin care colectez dividentele. Îmi e dor de the real thing, momentele cînd iau povestea pe bune.

 

 

Ai fost vreodată cenzurat? Cum ai reacționat?

Nu am avut istorii speciale legate de cenzură. Dacă e să-mi scormonesc memoria, la Timpul din RM mi-au respins 2 texte. Primul text era un articol de opinie în care făceam o comparaţie Zizekiană dintre veceul de la sat şi cel de la oraş, şi respectiv, cele 2 tipuri de societăţi / ideologii caracteristice lor. Textul începea cu „fecale”. Am pus „fecalele” mai spre sfîrşit şi acesta a fost acceptat. Al doilea text respins era o povestire cyberpunk în care fostul premier Vlad Filat suportă o operaţie plastică, faţa fiindu-i înlocuită cu cea a fostului preşedinte, Vladimir Voronin. Nu prea am avut ce modifica aici şi textul n-a mai fost acceptat.

 

Plănuiești vreo carte de proză sau vrei să rămâi deocamdată credincios poeziei?

Da, mă gîndesc poate mai încolo să mă apuc ceva mai serios de proză, povestiri în special. Cred că exerciţiile în proză m-au ajutat foarte mult în poezie şi vreau mult să le continui, chiar dacă cu scopul de a obţine benzină pentru poezie.
 

Ai vreun scriitor preferat? Ai descoperit recent vreun scriitor care scrie foarte pe gustul tău?

Cred că preferaţii mei sunt Charles Bukowski şi Chuck Palahniuk, sunt nişte autori datorită cărora m-am băgat în toată afacerea asta cu literatura. Recent am descoperit un autor  tare de tot de proză scurtă, Philip O Ceallaigh, e un irlandez care s-a mutat în România prin anii 2000. Scrie despre oameni blocaţi în scenariile lor fără sens şi fără ieşire; o face simplu, fără să piardă timpul cititorului. Ultima sa carte „Şi te trezeşti rîzînd”, e despre un scriitor care timp de 2 ani nu a scris nimic pentru el, prins într-un job cu normă întreagă şi o relaţie ca în telenovele, tipul se simte ca o raţă crescută în interiorul unei sticle, cu care un student zen îşi toceşte mintea ca să descopere o modalitate prin care să scoată raţa din sticlă.

 

 

Care este relația ta cu divinitățile? Dar cu religiile?

Păi, nu ştiu, cred că la această fază am împărtăşit dintotdeauna un creştinism similar cu al lui Kierkegaard. Deşi în ultima vreme sunt interesat de aspectul poetic şi absurd al fenomenului, cu toate istoriile stranii care pot rezulta din asta.

 

Când scrii? Ai ritualuri sau poți scrie oricând te lovește? Poți scrie în public sau ai nevoie de singurătate? Pe muzică sau doar în liniște?

Am nevoie de singurătate, să nu fie nimeni prin preajmă, cel puţin să nu mă observe nimeni, eu să nu fiu conştient să sunt sub observaţie. „Iadul sunt ceilalţi oameni” – Sartre avea dreptate. Şi îmi place să scriu noaptea, pe muzică; dar şi-n linişte e ok. Totuşi, consider că ritualurile astea le practic mai mult din lene. De exemplu, Dumitru Crudu sugera că cele mai bune texte le-a scris dimineaţa, înainte de a-şi începe ziua şi a intra în maşinărie. Sau Palahniuk, el spunea că cele mai bune materiale brute pentru poveştile sale şi le-a scris în timpul petrecerilor, unde participanţii povesteau şi povesteau, sau în timpul seminariilor / prelegerilor plictisitoare, unde era forţat de situaţie să creeze o poveste care să-l scoată din plictiseală. Plus la asta, scrisul printre oameni îţi oferă posibilitatea de a descrie pe viu feţe, situaţii, replici…
 

 

Rescrii sau prima variantă rămâne de obicei cea finală?

Rescriu, foarte rar prima variantă e cea care rezistă. Dar îmi place să rescriu. Bine, cu un text care nu se mai poate face nimic urăsc să-l tot întorc de pe o parte pe alta, am  impresia că trăiesc o senzaţie ca-ntr-un text de Alex Cosmescu, „mesteci un croissant de zeci de ori pînă acesta îşi pierde gustul”.
 

Ai publicat până acum ceva sub pseudonim? De ce?

Nu am publicat pentru că nu mi-am găsit un pseudonim care să ţină.
 

Îți place teatrul?

Nu prea m-am ancorat în lumea teatrului, dar e ceva care m-a sedus mereu. Îmi imaginam că actorii sunt artiştii care se rup cel mai tare. Cumva, ei reconstituie şi trăiesc piesa sau romanul dat, devin pentru un anumit timp parte a lumii operei jucate. Faza cu măştile şi identităţile multiple; apoi puterea regizorului de a crea şi controla situaţiile teatrale, aproape demiurgic – sună mişto. Dar cred că la moment stau pe poezie şi proză.
 

Ce înseamnă să ai krîșa dusă?

Să fii dus cu pluta, să ai o „minte care e o sumă de calcule restrînse care nu-s de-ajuns ca să-ţi dai seama ce dracu’ se-ntîmplă”.
 

 

Ți-ai luat permisul de conducere sau ai făcut școala de șoferi doar pentru a căuta coliziunea potrivită?

A, păi pînă la urmă mi-am luat permisul, că nu era să dau banii în zadar. Dar nu prea merg acum cu maşina. Atunci, pe bune, am aplicat la şcoala auto după lectura lui „Rant” de Palahniuk, că descria atît de bine senzaţiile atunci cînd şofezi şi acuş-acuş intri într-un accident. Odată era să intre un taxi în mine, nu mi-a cedat la o intersecţie giratorie – iată cît de aproape am fost de hitting bottom.