Poeme de Ernesto Carrion

[poet ecuadorian]
(fereastra latină)

traducere & adaptare: Simona Dăncilă

Începuturi de fiinţă

Am pe piept scara asta de lumi
care nu ajung la nici o uşă,
la nici o încuietoare.
care înmoaie frica de a muri departe,
de a rămîne singur
fără ca timpul să mă viziteze.

Să trăiesc cu scara asta pe piept
e tare greu, unica certitudine
este o tobă de piele pe care ceilalţi
o rup încercînd să facă mult zgomot,
ridicîndu-şi vocile agresive.
Majestatea osului obosit
care trebuie să rămînă în picioare
pe pămîntul putrezit al unei patrii reci.

Oglinzi distilate sub lumina caldă,
ceilalţi poeţi mă văd înăuntru,
derutat de versuri care par neruşinate
dar sunt mereu albe…

Adio cărnii

Nimic nu e mai frumos ca un mort
retuşîndu-şi chipul înverzit
sub imensul arbore de sînge îngheţat.
Şi nimeni nu e mai cinstit ca un mort,
sobru în tăcerea permanentă,
amuţit fiindcă aşa e el
şi nu de frică sau din laşitate.
Şi nimic nu e mai decent ca un mort:
slab şi cu pomeţii palizi liniştiţi,
care nu se mai înroşesc
din cauza aluziilor indecente.
Şi delicat ca un şerveţel de hîrtie
care se învîrte de nenumărate ori
înainte de a atinge pămîntul.

Originea şi reconstrucţia omului

Mama, înarmată cu limbă şi privire gigantică
crează aceste figuri galante, fantastice,
ale omului din viitorul îndepărtat.
Tatăl, copleşit de greutatea osaturii,
desenează bufniţe şi pune la fermentat licori
ca să cureţe mizeria lumii.
Deasupra lor apare, din marea ceaţă bestială,
un umăr de uriaş care insămînţează lumea,
aproape blasfemiind, băgînd mîna indezirabilă
în gura cerului.
Cineva priveşte din spate,
strîngîndu-şi violent părul negru,
dur şi lucios lipit pe ochi,
care-l împiedică să vadă la depărtare:
Cain cobora, frumos şi liniştit,
cu corpul fratelui său pe arcul frînt al spinării.
Tocmai săvîrşise primul act de iubire pură
înregistrat în analele istoriei.
Spălase, acest biet Cain, cu îndrăzneala lui,
Păcatul Lumii.