Serenada lui Satan către Stele

(1869)

de Fradique Mendes – Eça de Queirós
traducere și prezentare: Cristina Petrescu

 

Experimentând ceea ce Joel Serrão a numit „o specie de catharsis estetico-literar” trei dintre protagoniștii Generației de la 1870 din Portugalia, Antero de Quental, Eça de Queirós şi Jaime Batalha Reis au elaborat o creaţie colectivă care, fiind la început o simplă „joacă”, avea să devină primul proiect de heteronimie colectivă din istoria literaturii. “Poetul tricefal” Fradique Mendes a fost prezentat pentru prima dată publicului în foiletoanele ziarelor A Revolução de Setembro, din 29 august 1869 şi O Primeiro de Janeiro, din 5 decembrie 1869. Poezia Serenada lui Satan către Stele, aparţinând autorului Eça de Queirós, publicată în primul dintre cele două periodice, atestă originalitatea poetului creat în urma „pactului mefistofelic lisabonez”, enunțând, în același timp, un satanism clădit pe modelul baudelairian.

                                               I

În nopţile triste şi fără de-alinare,

Cum vă doresc, o, mistice stele!

Bătrâne camarade, mereu strălucitoare…

Stropi de lumină ce par a fi ninsoare,

Gura mea ar mai putea sorbi din ele!

 

 

                                               II

Nici nu vă mai cunosc. Pe unde m-am lăsat purtat!…

Să fiţi voi misticele cuie de pe-acea cruce pe care

Cristoase, fost-ai tu pe cer crucificat?…

Cine în ceasu-i trist în zări v-a dezlegat,

Profunde, convulsive, suspine arzătoare?!

 

 

                                                           III

Călătorii în nori, porniri necugetate!

Oh, dulci travalii ale cerului-ntre stele!…

Astăzi numai suspine şi lacrimi alungate…

Seminţe de lumină, rău semănate

Pasăre a cerului, m-aş înfrupta din ele!

 

IV

Ce tristă nebunie, o, voi, a crucilor cunună,

Când eu vă spuneam suspinând:

Plecaţi de lângă mine, spini ce păreţi lumină!…

Dac-aş păşi pe-a voastră cărare sibilină,

În trupu-mi gol aţi naşte firide sângerând!…

 

 

                                               V

… … … … … … … … … … … … … …

Azi sunt bătrân şi trist şi cocoşat.

Mi-e teamă şi de umbra vreunei cruci de-aramă;

Pieptul mi-e locuit de-un suflu îngheţat:

Şi străbat lumea-ntreagă înfometat

La vulturii din zări cerând pomană.

 

 

VI

Eu sunt Satan cel trist i ruinat!

Dar voi, o stele, sunteţi muşchiul sub vremuri aşternut

Ce creşte pe pereţii unui cer depopulat,

Şi praful ce în aerul tăcut s-a ridicat

Atunci când cu picioru-n Evanghelie am bătut!

 

 

 

 

VII

Cerul, o, vai, e-un cimitir banal:

Iar voi doar rămăşiţe de zei înmormântaţi!

O, zei, sfioase schiţe-ale unui ideal!

De foaia Cărţii Sfinte s-ar rupe-ntr-un ceas fatal,

Voi morţi v-aţi prăbuşi, amorfi şi nemişcaţi.

 

 

                                                           VIII

Sunt sfâşiat, batjocorit şi veşnic alungat,

Dar de voi oare cine-ar mai vrea să ştie?

Bătrâne Dumnezeu, Cristoase-ndurerat!

Să v-amintiţi că-s praf înnegurat,

Şi-acest destin al meu şi-al vostru va să fie.

 
#

versiunea portugheză (originală) a acestui poem poate fi citită aici

1 Comments

  1. Pingback: EgoPHobia #44 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.