libris.ro

stresul dintre orgasme

[fragment de roman]

de Ana Mănescu

Zbooor. Dar e alt zbor acum. Penisul meu e aripa frîntă care se luptă, se luptă și transpiră.

Tremurul revine, dar e alt tremur acum și mîna mea e aripa sănătoasă care trage tare, jos, sus, jos, sus, jooos, suuus.

Sunt în cădere și aripa sănătoasă se mișcă mai repede, tot mai repede, frenetic, disperat, căutînd salvarea noastră.

Aripa frîntă se zbate să țină pasul, dar cedează și viața se scurge din ea.

Aripa dreaptă se mai mișcă de cîteva ori, mai întîi cu un ultim efort, apoi din inerție. Cădem. Cădem în ceva moale. Mă scufund… Sau stai! Mă înalț, lumea e cu curu’ în sus și mă prăbușesc pe muntele albastru. Apogeul existenței mele. Zenitul… Aaah, zenitul! Și dorm. În sfîrșit dorm.

*

Mă trezesc stresat. Aștept încordat zborul din fiecare seară, cînd, cu o aripă ruptă, trebuie să ajung pe o culme. Dar cad, cad de fiecare dată și întotdeauna cînd sunt aproape de pămînt lumea se inversează și adorm pe un pisc albastru.

*

— Robert, încîntat.

— Maria, dar îmi poți spune Maia.

*

Ploua și ne ascunseserăm într-o cabină telefonică. Aia care nu merge niciodată, de la Fîntînă. Au trecut pe lîngă noi și autobuzele mele, și ale ei, și ale altora, și ale lumii. Patru ore am stat încuiați, pe podeaua murdară și rece.
— Tata e moldovean, de fapt. E primul născut în București. Ai lui au crescut în același sat. Atîtea generații vin de acolo încît sunt sigură că la un moment dat s-au combinat doi frați sau doi veri, avem și cîțiva nebuni în familie, eu cred că de aici li se trage, dar mie îmi place că-s pe juma’ moldoveancă, se spune că-s focoase și…
Cînd rîdea, sînii îi tremurau liberi sub tricou și buzele îi dezveleau și dinții, și gingiile, și limba, și gîtul, și totul. Vorbea încontinuu și rîdea fără oprire, de parcă tot ce ar fi zis ar fi fost nespus de amuzant. Nu mă fascina deloc ceea ce spunea, în schimb mă topeam după felul în care o făcea. Plină de energie, plină de veselie. Iar eu, care mă născusem obosit și stresat, îmi descoperisem în sfîrșit un alt refugiu decît zborul cu o aripă frîntă.
Buzele îi crăpaseră de la frig și îi sîngera un colț de jos. M-am apropiat de ea și am lins-o pe buză. Nu am sărutat-o. Doar i-am lins sîngele. Clipea. Clipea des. Clipea șocată. Clipea cu poftă. Și-a lins și ea locul umed. Și-a trecut degetul peste el, strivindu-și buza. I-a venit autobuzul. S-a repezit spre el, apoi s-a întors. Degetul ei era încă pe rană. Mă țineam tare cu dinții de același loc. Cînd mi-a dat și mie sîngele, ușile s-au închis. Sîngele ei se juca pe limba mea cu sîngele meu și gustul ăla a rămas etern în gură. Îl spăl cu cafea zilnic, dar amarul… amarul abia dacă îl acoperă.

*

Te iubesc. Vreau să pot să te iubesc în fiecare zi, chiar dacă uneori te urăsc, chiar dacă mă plictisești, chiar dacă într-o zi nu o să ne mai futem sau nu o să mai vorbim și apoi nu vom mai face nici una, nici alta. Vreau să mă enervezi atît de tare încît să vreau să ne despărțim. Să cunosc tipe mișto și să vreau să te înșel. Să îmi spui pentru a mia oară să te duc pînă în stație și să aștept cu tine. Și să vreau să îți sparg capul atunci, fiindcă sub plapumă e atît de bine… Dar să te iubesc prea tare ca să fac lucrurile astea.
— Te iubesc.
— Și eu.
— Vreau să fii soția mea.
— Și eu.
Nu am realizat că nu mi-a spus niciodată că mă iubește. Doar „și eu”. Nu mi-a răspuns niciodată „Da” pentru că, de fapt, nu am întrebat-o niciodată dacă voia.

*

Bagajele pe pat. Maia plînge.

„Amariei e nume de țăran. A venit aia de la țară și cînd să-și facă actele a întrebat-o cum o cheamă și a zis Georgeta sau Florica. Păi și mai cum? Atîta dom’le. Cum atîta? Cum îl cheamă pe tac’tu? Nu am. Atunci pe mă-ta. A cui iești? A Mariei. Și Amariei a rămas. Nume de țăran. Cum să te cheme Maria Amariei? În niciun caz.”

— Pleci?
— E tata.
— Și sunt eu.
— Tata e unul singur, Robert. Băieți mai găsesc, dar tata e unu’.
— Cum poți? Cum poți să te uiți la mine? Și să pleci… să pleci, serios?
— Robert, dacă ar fi fost altfel… dacă lucrurile ar fi stat altfel cu ai mei… poate că ar fi…
— Sunt eu.
— Știu, asta îmi spui mereu. Ești tu. Totul este despre tine. Ce vrei TU. Ce simți TU. Pe mine nu mă iei în calcul. Nu ai făcut-o niciodată. Totul a fost mereu un joc pervers pentru tine. Nu ți-ai dat seama că mă prefac că am orgasm, apoi că te ascult, apoi că sunt fericită…
— Mă iubești?
— Vezi… tot despre tine e vorba, nu?
— Zi, mă mai iubești?
— Dacă nu te-aș fi iubit nu aș fi rămas atîta timp.
— Acum. ACUM! Mă mai iubești?
— Da.
— Și atunci de ce pleci?
— Pentru că m-ai enervat de atîtea ori și nu ai realizat niciodată cît de aproape am fost de a pune punct. Pentru că am cunoscut tipi mișto cu care am vrut să te înșel. Pentru că te rugam să vii cu mine în stație ca să-ți amintești cum era la început, cînd am stat patru ore în stația de la Universitate, cînd ploua așa de tare încît dăduse fîntîna pe dinafară și ne inundase cabina telefonică. Dar tu stăteai în pat și îți dădeai ochii peste cap, îți miroseai degetul, ca un pervers ordinar, să îți amintești cum miroseam, de parcă nu eram lîngă tine, de parcă… și mă ignorai sau împroșcai venin peste tot, ca o… ca o scorpie.
— Deci totul este din vina mea, Maia? Tu nu ai greșit cu nimic?
— Ba da. Am greșit. Că ți-am permis de la bun început să fii așa.
— Mă iubești?
— Sunt nefericită.
— Mă iubești? Asta ar trebui să fie tot ce contează.
— Nu mă asculți niciodată…
— Mă iubești?
— Pa, Robert.
— Mă iubești? Mă iubești? Pe mine. Pe Mine! Mă iubești?

*

Sunt o epavă. O epavă. M-am născut tremurînd, m-am născut stresat. IIIIiiiii, arcușul zgîrie corzile, iiiiiiii, bravo, fiule. Vrei să-ți dau de la mine? Io nu pot mînca atîtea. Javrele nu sar niciodată la roțile noastre. Zbooor. Divorțăm, mami? Ia, am șterpelit-o de la mama. E cu țîțe. Zenitul… Aaah, zenitul! Aștept încordat zborul. Îmi poți spune Maia. În sfîrșit. Alt refugiu. În afară de zborul cu o aripă frîntă. Sîngele ei se juca pe limba mea cu sîngele meu. Să cunosc tipe mișto. Să nu te înșel. Tata e unul singur, Robert. Acum. ACUM! Ca un pervers… venin… scorpie. Mă iubești? Nefericită. Mă iubești? Niciodată… Mă iubești? Pe mine. Mă iubești? Mă iubești? Iubești? Pe mine mă…? Pe mine, mă?

— Robert? Robert? Robert! Dărîmă, Mihai, ușa!

IIIIIiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii____________________________________________

*

— Fiule, te-a răsfățat mă-ta. De la atîta muzică ți se trage, altfel tu ai fi părăsit-o pe Maia. Și pe multe altele, ohooo, să vezi ce am făcut eu în tinerețe, înainte să mă iau cu mă-ta. Las’ că te învăț eu, fiule. Uite, ți-am adus o cămașă curată, un costum, niște pantofi de bărbat, nu mai ești un puști să umbli în chinezării din alea. Cum le zice, teneși? Ce ești tu, boschetar, să umbli în pînze și plastice? Uite și o cravată. Mergem să îți cumpărăm mai multe, îți ia tata o mașină de ras… parfum. Și parfum, da, da. Un telefon deștept, un ceas fițos și luni o să fii gata. Ai douăjdoi dă ani, nu mai poți, fiule, gata, destul cu muzica.

*

Robert e catatonic. Robert e agent de vînzări. Robert nu a mai dormit de un deceniu. Robert și-o ia la labă în fiecare seară. Robert are țoale dă firmă și pantofi care ar hrăni vecina de la trei timp de o săptămînă și gadgeturi pe care nu știe cum să le folosească. Robert a pierdut-o pe mă-sa la treișpe ani, cînd mă-sa s-a pierdut pe ea. Robert a pierdut și prima femeie pe care a iubit-o. Și pe toate cele care au urmat și pe toate cele pe care le-ar fi putut iubi, dacă le-ar fi oprit din drumurile lor. Robert e un ratat, plin de venin, plin de regrete și nu face absolut nimic, nu se înfurie, nu urlă, nu lovește cu pumnii în pereți, nu își ascultă latura violentă, fiindcă latura lui violentă are viață, iar el nu, el nu, nu, nu… Nu! Nu mai suport, trebuie să fac ceva. Trebuie să fac ceva ce mă va salva.

*

Dumnezeule, ești o ființă penibilă, nu-i de mirare că Maia a plecat, că toate au fugit, te-a mai făcut și mă-ta scorpion, ești plin de venin, saliva ta le arde buzele, ejaculezi otravă, o să rămîi singur toată viața și o să mori singur și o să te îngroape statul într-un loc izolat sau într-o groapă comună, dar nu va conta, nu va conta, îți zic, fiindcă vei fi singur și în moarte, nimeni nu te va aștepta dincolo, se va descoperi fîntîna tinereții după moartea ta și toți vor trăi veșnic – ai tăi și Maia, Iana și Candy, Marcu și Mihai –, bigo va deveni femeie și va rîde în dreptul mormîntului tău amărît, cărțile vor crește mîini și picioare și sîni și penisuri și și-o vor trage pe oamenii care sunt și vor fi mereu și nimeni nu va veni după tine, nimeni, și nu-i de mirare, fiindcă tu nu iubești, nu cu adevărat, tu nu întinzi nicio mînă, niciun deget măcar, tu nici atunci cînd ți-o tragi nu te implici, te distrag muștele și piuitul boxelor, alarmele mașinilor și dungile albe nelalocul lor în bronz și alunițele, ești asocial, nici măcar nu ai bunul simț de-a fi misantrop, ești doar asocial și într-o zi nu o să mai ai droguri și nu o să ți se mai scoale și o să rămîi cu ochii pe pereți, o să rămîi pînă-n moarte, pînă-în-moarte, și nimeni, n i m e n i nu te va aștepta și nu te va urma…

*

M-am născut stresat și tremurînd, dar îți garantez că nu a fost nimic față de ce a urmat. Tensiunea nu se eliberează niciodată, toate orgasmele, toate satisfacțiile sunt doar puncte maxime de încordare, fără să existe o explozie, fără să se elibereze elasticul, e întins, e întins, cît te mai poți întinde? Dă-i drumul, Dumnezeule, dă-i drumul, lasă-mă să-mi dau drumul!

*

Data viitoare cînd mă va întreba cineva cum mă cheamă, îi voi spune că sunt o epavă și că de pe epave s-a șters de mult timp numele.

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *