de Antero de Quental
traducere: Cristina Petrescu
Posedatul
(Comentariu la Litaniile către Satan)
I
Nu cred în tine, Tată omnipotent,
Ce-n grabă-ai plăsmuit acest spațiu constelat,
Care din Haos, cu Nimicu-mpreunat,
Smuls-ai Universul viu, încă fervent;
Nu cred în tine, Fiu obedient,
În mintea ta a fost Binele însămânțat;
Și nici în tine, Duh Preasfânt iscat
Din veșnicul Amor, ca focul violent…
Cer și pământ, v-o spun: din crezul strămoșesc,
Ce-oblăduie sub haru-i pe cei ce se smeresc,
Din rugile din zori, de seară, spuse-n van,
Cred doar în Păcatul cel ineluctabil,
În cel dintâi Blestem, inexpiabil
Și în regatul cel etern al lui Satan!
II
Când Plictisul, cu coiufu-i plumburiu, apasă
Neconsolata frunte învinsă, dezolată,
Și-atunci când Faust, gânditor, vede așezată
Alăturea-i, Negația, la-aceeași masă,
Gura sa se strâmbă, de trei ori mincinoasă,
Când conjurări și rugi îngaimă, ofensată:
Numirea cea de Om, ființă venerată,
Doar pentru cei ce-L pot sfida a fost aleasă!
Blestemul răsplătește o inimă robustă
Ce nu se-arată-nvinsă când Dumnezeu o mustră
Și temple, sanctuare-n abis poate sculpta…
Mai fecund ca Cerul, creat-a acest Infern
Blasfemul- îi datorăm elogiul cel etern
Lui Satan, ce ne-a-nvățat a blasfema.
«O, cer al Siriei! O, Orient imens!»
I
O, cer al Siriei! O, Orient imens!
Străluce-n tine lumina cea divină!
Da-n ochii copilelor tale-anină
Un cer încă mai pur, mai vast, mai dens.
Tu ai în sânge vibrația cea dulce
Din linul sânge-al lui Cristos,
Dar e-al tău mai fecund, mai sănătos
Decât cel care s-a scurs pe cruce!
Și murmurul lin al apelor Iudee
Ce susură pe-ogoru’ acesta fin
Nu face, ah cât cântul cel blajin
Ce lunecă din pieptu-ți, fildeșie ovreie!
Merg caprele din Galaad, tot coborând,
Până la apele Iordanului- eu însă
Vreau să trăiesc și zi și noapte bând
Vaga iubire ce-o ții în ochi ascunsă!
Căci ale legii table-s un mister…
Și anticele culte inspiră oroare…
Dar noua lege a iubirii din eter
E-ușoară, dulce, ca opaline izvoare.
II
Da, e lege a iubirii
Legea sfinților poeți!
A cântărilor de veci,
A îngerilor și a firii!
Când coboară pe colină
Soarele-n amiaza calmă,
Oare ce îi spune-n taină
Inimii acea lumină?
Ce imagini vaporoase
Te tulbură în simțire?
Așa tremură-n râvnire
Vara rozele frumoase!
Și astfel, nedeslușit
La caldele lirei chemări
Suspină privighetori
În grădini, la Răsărit.
Văzând cum clădești himere,
Huri, îndată mi se-arată
Rut ce-adoarme cufundată
Într-un vis de peste ere.
Da…visează…cine oare
Știe , prefrumoasă fată,
De ce steaua înnoptată
Tremură fără culoare?
Dacă doar din pasiune
Arde noaptea –nfrigurată…
Ah, dormi, lume imaginată!
Ah, dormi, inimă-genune!
III
Dar inima nu, nu vrea nicicum să doarmă!
E murgul idealului, iute, vioi,
Care trecând prin munți și prin păduri și văi
Tot ce-ntâlnește în goana-i biruie și sfarmă !
O râvnă ce-i eternă-l îmboldește…
Ochii lui, ce-s faruri, se-aprind în infinit…
Plânge.. i-e plânsul blasfem de osândit!
Cântă, i-e cântul un leu care răcnește!
Nemblânzitul se numește-frații săi sunt
Disperarea, Nebunia, Frenezia…
Străbate lumea hrănindu-și trist, furia
Răcnind, dar implorând cu mâinile în vânt.
Însângerat, peste pământul ros de spini
Trece, iată-l, trist, de febră aprins, străpuns!
Și totuși, ca să-i stingă setea-i de ajuns
O picătură doar din ochii tăi divini…