libris.ro

poeme semnate de Fradique Mendes

de Antero de Quental

traducere: Cristina Petrescu

Posedatul

(Comentariu la Litaniile către Satan)

 

I

 Nu cred în tine, Tată omnipotent,

Ce-n grabă-ai plăsmuit acest spațiu constelat,

Care din Haos, cu Nimicu-mpreunat,

Smuls-ai Universul viu, încă fervent;

Nu cred în tine,  Fiu obedient,

În mintea ta a fost Binele însămânțat;

Și nici în tine, Duh Preasfânt  iscat

Din veșnicul Amor, ca focul violent…

 

Cer și pământ, v-o spun: din crezul strămoșesc,

Ce-oblăduie sub haru-i pe cei ce se smeresc,

Din rugile din zori, de seară, spuse-n van,

 

Cred doar în Păcatul cel ineluctabil,

În cel dintâi Blestem, inexpiabil

Și în regatul cel etern al lui Satan!

 

II

 Când Plictisul, cu coiufu-i plumburiu, apasă

Neconsolata frunte învinsă, dezolată,

Și-atunci când Faust, gânditor, vede așezată

Alăturea-i, Negația, la-aceeași masă,

 

Gura sa se strâmbă,  de trei ori mincinoasă,

Când conjurări și rugi îngaimă, ofensată:

Numirea cea de Om, ființă venerată,

Doar pentru cei ce-L  pot sfida  a fost aleasă!

 

Blestemul  răsplătește o inimă robustă

Ce nu se-arată-nvinsă când Dumnezeu o mustră

Și temple, sanctuare-n abis poate sculpta…

 

Mai fecund ca Cerul, creat-a acest Infern

Blasfemul- îi datorăm elogiul cel etern

Lui Satan,  ce ne-a-nvățat a blasfema.

 

 

 

«O, cer al Siriei! O, Orient imens!»

 

I

O, cer al Siriei! O, Orient imens!

Străluce-n tine lumina cea divină!

Da-n ochii copilelor tale-anină

Un cer încă mai pur, mai vast, mai dens.

 

Tu ai în sânge vibrația cea dulce

Din linul sânge-al lui Cristos,

Dar e-al tău mai fecund, mai  sănătos

Decât cel care s-a scurs pe cruce!

Și murmurul lin al apelor Iudee

Ce susură pe-ogoru’ acesta  fin

Nu face, ah cât cântul cel blajin

Ce lunecă din pieptu-ți, fildeșie ovreie!

Merg caprele din Galaad, tot coborând,

Până la apele Iordanului- eu însă

Vreau să trăiesc și zi și noapte bând

Vaga iubire ce-o ții în ochi ascunsă!

Căci ale legii table-s un mister…

Și anticele culte inspiră oroare…

Dar noua lege a iubirii din eter

E-ușoară, dulce, ca opaline izvoare.

 

II

Da, e lege a iubirii

Legea sfinților poeți!

A cântărilor de veci,

A îngerilor și a firii!

 

Când coboară  pe colină

Soarele-n amiaza calmă,

Oare ce îi spune-n taină

Inimii acea lumină?

 

Ce imagini vaporoase

Te tulbură în simțire?

Așa tremură-n râvnire

Vara rozele frumoase!

 

Și astfel, nedeslușit

La caldele lirei chemări

Suspină privighetori

În grădini, la Răsărit.

 

Văzând cum clădești himere,

Huri, îndată mi se-arată

Rut ce-adoarme cufundată

Într-un vis de peste ere.

Da…visează…cine oare

Știe , prefrumoasă fată,

De ce steaua înnoptată

Tremură fără culoare?

 

Dacă doar din pasiune

Arde noaptea –nfrigurată…

Ah, dormi, lume imaginată!

Ah, dormi, inimă-genune!

 

III

Dar inima nu, nu vrea nicicum să doarmă!

E murgul idealului, iute, vioi,

Care trecând prin munți și prin păduri și văi

Tot ce-ntâlnește în goana-i biruie și sfarmă !

 

O râvnă ce-i eternă-l  îmboldește…

Ochii lui, ce-s faruri, se-aprind  în infinit…

Plânge.. i-e plânsul blasfem de osândit!

Cântă, i-e cântul un leu care răcnește!

 

Nemblânzitul se numește-frații săi sunt

Disperarea, Nebunia, Frenezia…

Străbate lumea hrănindu-și trist, furia

Răcnind, dar implorând  cu mâinile în vânt.

 

Însângerat, peste pământul ros de spini

Trece, iată-l, trist, de febră aprins, străpuns!

Și totuși, ca să-i stingă setea-i de ajuns

O  picătură doar din ochii tăi divini…

 

libris.ro%20

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *