libris.ro

Ascensiunea stelară

Seria Stelarium #2

[fragment de roman]

de Ana-Maria Negrilă

ascensiunea-stelara-ana-maria-negrila

9.

 

 

drept la țintă

 

*

Dă-le oamenilor vele și vânt divin și vor îndrăzni să se avânte chiar în mijlocul vidului.

(Repertoar antic)

*

 

Trecuseră alți șase ani…

Adrew întredeschise pleoapele și văzu lumină. Rămase nemișcat, așteptându-i pe tehnicieni, dar nu veni nimeni. Încercă să se miște, dar membrele îi erau încă rigide. Închise ochii la loc și gemu. Trecu un timp în care nu auzi nimic. Atunci își aminti. Nu era momentul să fie trezit, dar dacă se întâmplase asta, însemna că ajunseseră deja la destinație. Se forță să deschidă ochii și-și acceleră mișcarea sensomemoriei încercând să își crească temperatura corpului. Pielea îi era rece și simțea picături curgându-i de-a lungul brațelor.

Trebuia să se ridice și să plece până nu îl descoperea cineva. Luaseră toate măsurile de siguranță, tehnicienii fuseseră îndepărtați, iar sistemele de securitate orbite temporar. Totuși, exista riscul ca unul dintre oameni să se întoarcă sau o sub-rutină a lui Yoshida să intre în funcțiune. Orice ar fi făcut, nu puteau preîntâmpina asta. Se concentră și-și roti sensomemoria. Vârtejul se extinse și îl acoperi. Degetele de um se desprinseră din nucleu și se întinseră acoperindu-i membrele. Era un suflu fierbinte pe care energia galenică i-l împrăștie peste corp.

Se agață de marginea sarcofagului și se ridică. Mișcările îi erau stângace, dar trebuia să fie atent. Ralle îi spusese că era periculos, dar nu avea altă variantă. Privi prin sală. Nu era nimeni, așa cum se și aștepta, altfel cineva ar fi venit să verifice, alarmat de întreruperea neprogramată a crio-somnului. Reuși cu greu să iasă și îi luă un timp să găsească în garderoba centrului niște haine care să îi vină. Se grăbea, deși era încă amețit. Mai devreme, se uitase la sarcofagele lui Sten și Karl și se bucurase că erau liniștiți și că secvența lor de trezire nu se modificase. Idolia dormea în apropiere și mai rămase câteva clipe lângă ea, privindu-i fața albă prin fereastra îngustă și întrebându-se dacă avea să o mai vadă vreodată.

Se concentră să îl simtă pe Ralle și îl descoperi în Ecosferă, lângă Copacul Anh. Îl aștepta de mult, dar se și temea de acel moment.

Am ajuns!

Adrew privi în afara Ascensiunii, prinzând unul din brațele energiei galenice. Erau lângă gigantul gazos și fierbinte, cel pe care Lumni i-l sădise în minte. Erau benzi fierbinți asemănătoare sensomemoriei, o furtună și arzătoare și rece, o forfotă permanentă în atmosfera stratificată a planetei. Era sistemul planetar pe care i-l indicase Lumni. Încet, partea memoriei ce fusese blocată se deschise în fața gigantul gazos și o altă imagine ieși la suprafață din mijlocul datelor. Era o sferă albastră, asemănătoare lui Galene, dar cu suprafața brăzdată de urmele sfărâmate ale unui mare continent. Erau mici petice, insule plutind pe un ocean imens. Acolo trebuia să meargă. Un șir de date se rotiră împreună cu sensomemoria. Lumni îi spusese că va ști ce are de făcut odată ajuns la destinație. Nu avea toate informațiile, dar era un început. Mă voi duce acolo! își zise atingând planeta albastră cu degetele de um.

Da. În final, am ajuns la capăt! spuse fără să își dea seama dacă asta îl bucura prea mult. În sfârșit, puteau să acționeze, iar Ralle era nerăbdător să își dovedească loialitatea față de el.

Părăsi sala tancurilor criogenice și se îndreptă spre cel mai apropiat hangar. Pe coridoare erau oameni, dar sistemul de siguranță al criptei nu semnaliză nici o anomalie. De fapt, era invizibil pentru Yoshida și IA-urile subordonate. Zâmbi din nou. Yoshida încercase să îi oprească, îngrădindu-le libertatea, dar nu reușise mare lucru.

Ai grijă, Ralle! Și mulțumesc! spuse. Cuvintele lui ajunseră la Ralle, care se înclină în flux. Era tulburat și Adrew se miră din nou cum lucruri atât de simple îl afectau atât de mult.

 

 

*

 

Yoshida coborî în mijlocul Ecosferei folosindu-și noul avatar. De obicei, prefera proiecția 3D, dar observase că unii oameni reacționau mai bine când lua această formă pentru a vorbi cu ei. Câteva drone îl urmară, bâzâindu-i deasupra capului. Comandantul Jonson îl trimisese să discute cu agentul Genaro, care făcuse o altă plângere legată de copacii din parc.

Sigur că nu asta era problema lui, dar Autoritatea Mentală, una dintre IA-urile subordonate, îi indicase că era bine să îl lase să spună ce dorea. De altfel, Ralle stătea izolat și poate că solitudinea autoimpusă ajunsese să îl deranjeze.

Agentul stătea așezat pe marginea bazinului central și se uita în apă la jocul peștilor galenici. Yoshida se apropie de el, dar Ralle nu se mișcă, deși îi auzise pașii. Arăta pierdut de parcă ar fi rupt legăturile cu lumea, apoi ar fi dorit să se întoarcă, dar nu ar mai fi găsit drumul.

− Ce s-a mai întâmplat? întrebă Yoshida, modificându-și tonul ca să reflecte disprețul și neplăcerea.

El nu avea cum să simtă toate astea, dar păstrarea agentului la bordul Ascensiunii devenise solicitantă, cu toate toanele și atitudinea nepotrivită.

Ralle nu voia sau nu putea să se integreze. De fapt, singurul caz fericit era Adrew, dornic să lucreze în echipă cu orice membru al echipajului, să ia parte la viața Ascensiunii. O atitudine inteligentă, deși nu neapărat sinceră. Totuși, mult mai bună decât izolarea lui Sten și Karl și crizele lui Ralle.

Agentul nu se mișcă, dar îi răspunse cu voce slabă:

− Oamenii tăi nu au grijă de copaci.

Avatarul lui Yoshida se încruntă, dar toată mimica nu ajută la nimic, de vreme ce Ralle nu se uita la el. Întinse mâna și îl apucă strâns de umăr. Informații transmise de Autoritatea Medicală Virtuală îi arătară că îl durea, dar Ralle nu încercă să se elibereze, în schimb se întoarse spre el și-i zâmbi. Sub uniforma subțire, îi simți oasele umărului, semn că agentul continua să nu se hrănească cum trebuia, chiar dacă AMV-ul îi făcuse un meniu special.

− Tu i-ai trimis să taie copacii?

În mintea lui Ralle, vocea începu să murmure din nou.

Așa, foarte bine! Pune-i întrebări prostești! îl îndemnă. Până scapă drăguțul de Adrew. Apoi, scapi și tu de unul. Mai rămân doi. Vocea era ascuțită și neplăcută. Ralle dădu din cap, încercând să o îndepărteze.

Lasă-mă în pace! Nu-i momentul acum!

Mai auzi un hohot și apoi nimic. Yoshida îi eliberă umărul și se așeză lângă el pe marginea lacului. Locul acela era deosebit, lumina se filtra galbenă printre frunzele copacilor, iar în aer se simțeau descărcările albastre ale energiei galenice. Avatarul tresări inundat de fluxul arborilor. Rădăcinile acestora se mișcau ușor, frunzele își întorseseră fețele netede spre ei, iar crengile se coborâseră deasupra lacului. Observase că nu reacționau așa în preajma oamenilor, ci numai a agenților. Senzorii îl avertizară de cantitatea mare de energie ce îl înconjura pe Ralle. Era ca și când copacii galenici ar fi transferat o parte din surplusul din flux direct în trupul prim-agentului.

De aceea nu mănânci? Nu ai nevoie?

Apoi, continuă cu voce tare:

− Ascultă, arborii aceia erau bolnavi. Nu știu de ce discutăm asta, doar îi cunoști la fel de bine ca mine.

Ralle îl privi cu ochii abia mijiți, două linii întunecate pe fața albă. Undeva în corpul navei, Adrew ieșise din criptă și se îndrepta spre unul dintre hangarele Ascensiunii. Yoshida ar fi putut să îl vadă, dar Ralle spera că naniții lui Jonson își făcuseră datoria. Și apoi, IA-ul era ocupat cu el, copleșit de energia ce îi distrăgea senzorii. Mai era puțin. Trebuia să îl mai rețină în Ecosferă. Nu avea mare lucru să-i spună, dar orice pretext era bun, pentru că trebuia să reziste câteva minute. Începu să râdă, rotindu-și sensomemoria și aruncând în jur cu benzi de um. Avatarul lui Yoshida se cutremură și se prinse de zidul scund ce înconjura lacul.

− Ce, crezi că nu știu?

Se apropie de IA și se agăță de el, privindu-l în ochi de parcă l-ar considerat om. Senzorii îi transmiseră lui Yoshida informații aberante despre starea lui Ralle, iar vocea Autorității Medicale păli. Dintr-o dată pierdu controlul, asaltat de date și de fluctuațiile din flux. Copacii își apropiară crengile și mai mult de ei, iar rădăcinile prin care pulsa fluxul li se împleticiră printre picioare.

− Crezi că nu știu că vreți să mă distrugeți? Că vreți să scăpați de mine? O să vedeți ce vă pregătesc. O să vedeți voi toți…

Yoshida încercă să își recapete controlul asupra trupului, apucă mâinile lui Ralle și le îndepărtă, ținându-le strâns. Agentul se agita haotic, iar corpul i se contorsiona cuprins de spasme. Bolborosea ceva cu ochii mari și furioși. Autoritatea Medicală se resetă și interveni, iar dronele îl înconjurară pe Ralle, injectându-i calmante. Agentul se ridică brusc, eliberându-se de Yoshida, păși buimac pe poteca din jurul lacului, apoi se lăsă în genunchi, iar capul îi căzu în piept. Nu își pierduse însă cunoștința, pentru că îl văzu pe Adrew desprinzându-se de Ascensiune și avântându-se dincolo de benzile pânzelor solare.

Avatarul se așeză lângă el în iarba ce murmura, încărcată de energie, îl apucă de bărbie și îi smuci capul. Ralle avea ochii pe jumătate închiși.

− De ce ai făcut asta? Nu mă poți păcăli și nici nu ești atât de nebun precum ai vrea să pari. Uiți că nu sunt om, nu-i așa? Am sistemele mele. Crezi că înșeli Autoritatea Mentală?

Ralle încercă să zâmbească, dar mușchii de abia îl ascultau, așa că îi ieși un rânjet neplăcut și trist.

− Te înșeli, spuse pronunțând cu greu, te-am înșelat… deja…

Yoshida îi dădu drumul și Ralle alunecă în iarbă. Imediat, firele transparente se lipiră de trupul lui, iar o rădăcină i se încolăci în jurul mijlocului. Energia pulsa prin toate, iar copacii începură să murmure, eliberând în aer substanțe aromatice într-o ceață subțire. Avatarul lui Yoshida se retrase spre drumul principal al Ecosferei atacat de energia galenică a arborilor ce îl apărau pe agentul adormit.

− Voi pleca, spuse spre vântul stârnit de mișcarea haotică a frunzelor.

Nu era momentul să insiste și lăsă Autoritatea Vegetală Centrală să intervină pentru a restabili echilibrul în flux.

− Ce s-a întâmplat? interveni vocea lui Jonson cerându-i explicații.

Modificările în rețeaua energetică afectaseră autostrada din flux și blocaseră traficul pe mai multe tronsoane. Yoshida îi trimise datele pe care reușise să le culeagă, în timp ce unitățile lui mai procesau încă imaginile surprinse de drone.

− Ce să fac cu agentul? îl întrebă IA-ul.

Răspunsul veni cu întârziere.

− Lasă-l să doarmă și ia-l de acolo după ce Autoritatea Vegetală Centrală restabilește controlul. Vreau să discut cu el după ce se trezește. Atenție însă, acum că am ajuns la destinație, nu mai putem face greșeli.

Yoshida îl aprobă. Dacă agentul reușise să controleze Ecosfera, devenise periculos. Solicită raportul Autorității Mentale, dar imediat, unul dintre paznici interveni, cerându-i permisiunea să raporteze. Undeva, suna o alarmă.

Agentul Adrew Hermen nu mai este în criptă, așa cum era programat!

Yoshida deconectă avatarul și se îndreptă spre zona criptelor, trecând peste perturbările pe care fluctuațiile fluxului galenic le aduseseră sistemelor. Într-adevăr, sarcofagul fusese deschis, deși el nu autorizase trezirea lui Adrew. Își verifică memoriile, dar nu găsi nici o informație despre incident. Cât fusese prins în Ecosferă alături de Ralle, Adrew se trezise și plecase fără să fie văzut și oprit. Declanșă alarma, apoi șterse paznicii criptei pe care îi considera responsabili de incident. Creă la repezeală alții din informații disparate și îi înlocui pe ceilalți. Apoi se odihni o clipă în mijlocul lumii-mare, știind că trebuia să îi raporteze lui Jonson ce se întâmplase fără să aibă o explicație pentru asta. Totuși, mai exista un incident semnalizat de Autoritatea Mentală. Ceva îl orbise, îl distrăsese, permițându-i lui Adrew să dispară, iar de asta nu putea fi responsabil decât Ralle.

Găsiți-l imediat! le comandă paznicilor, deși senzorii interni ai Ascensiunii nu mai indicau prezența lui Adrew la bord. Și treziți-i pe ceilalți.

Dacă agenții complotaseră, avea să afle de la ei ce se întâmplase.

 

 

*

 

Naveta se scutura, tremura, iar Adrew simțea vibrațiile puternice. Forțele enorme din cabină îi apăsau pieptul și pentru prima oară de ani de zile, inima i se strângea dureros. Încă puțin! Legătura cu Ralle era slabă, totuși se mai păstra. Traversa stratul de nori ca un abur fierbinte. Reduse viteza, apăsarea scăzu, dar amețeala nu îl părăsi. Un pseudocorp puțin pregătit pentru eforturile la care îl supusese. Știuse Sten asta când îl îndemnase să îl aleagă dintre cele din spitalul din nord? Naveta se aplecă pe-o parte. Avea deja avarii de când forțase scutul Ascensiunii. Jonson ar fi putut să dea ordin să îl distrugă după ce Yoshida îl detectase, dar nu o făcuse. Nici nu se așteptase la asta.

Încă puțin, Ralle! O să te descurci?

Vocea acestuia veni de foarte departe.

Nu-ți face probleme. Voi continua cum mi-ai spus!

Adrew respiră ușurat. Lumni îi zisese că Ralle se va dovedi util și avusese dreptate. Întoarse încet capul și privi afară. Suprafața planetei era din ce în ce mai vizibilă. Se apropia momentul impactului. Frână din nou. Din păcate, nu era un pilot prea bun cu toate lecțiile luate cu Yoshida. IA-ul regreta deja că îl învățase asta, dacă de regret putea fi vorba.

O să iau legătura cu tine după aceea…

Întrerupse conexiunea. Nu mai fusese niciodată într-o situație asemănătoare. Își domoli mișcarea din sensomemorie și-și extinse umbra pentru a se proteja. Lumni îl învățase să se apere de lovituri în acest fel, și nu era impactul tot o lovitură? Cel puțin așa spera. Afară, suprafața întunecată a imensei mlaștini se vedea din ce în ce mai clară. La orizont, niște structuri enorme și strălucitoare în lumina stelei galbene, în apropiere, apele mocirloase și atât de înșelătoare. Ar fi trebuit să aterizeze pe una dintre insule, doar că nu avusese timp să cerceteze terenul. Multe dintre ele erau populate. Era prea riscant. Informațiile implantate de Lumni în sensomemorie nu îi indicau decât că acolo trebuia să ajungă. Nava Turbillion se oprise în acel loc. O văzuse în câteva înregistrări vechi, siluetă alungită, rotindu-se încet în spațiu, dincolo de Luna Pământului. Și tot acolo ajunseseră și coloniștii de pe Speranzia, cei cu care luaseră Saden și Lumni legătura. Restul flotei de pe Pământ părea să fi mers în altă parte. Dacă Jonson avea de gând să îi caute pe toți, călătoria Ascensiunii urma să se prelungească. Totuși, dacă comandantul reușea să aibă controlul Speranziei, lucrurile aveau să fie complet diferite. Cu toată durerea, zâmbi, pentru că Jonson se baza pe ei pentru a o găsi. Da, avea să o descopere, doar că nu pentru el.

La asta se gândea când naveta se prăbuși în mijlocul mlaștinii. Noroiul se înălță ca într-o explozie, acoperind fuzelajul, zona impactului semănând cu o elipsă enormă. Trupul i se cutremură, iar um-ul i se deplasă brusc de la periferie spre centru corpului, lovind sensomemoria și paralizându-i gândurile. Rămase atârnând în scaun cu ochii închiși, respirând cu greutate. Tremura fără să se poată opri. Nava nu se mai mișca, se legăna ușor. Se auzea un bolborosit, dar nu avea energie să deschidă ochii ca să vadă ce se întâmplase. Costumul avea să îl protejeze orice s-ar fi întâmplat. Ajunsese pe planetă. Asta era important în acel moment.

 

 

*

 

Încă amețit, Adrew ieși cu greu la suprafață. Apa era densă, întunecată, iar el se chinui să își pornească levitatoarele și să traverseze lichidul plumburiu. Era o întindere enormă acoperită de o mare puțin adâncă, pe care o văzuse apropiindu-se înainte ca naveta să se scufunde. Începu să plutească ușor deasupra noroiului subțire. Îl durea pieptul, așa că respira cât mai ușor. Nu avea timp să afle starea corpului, pentru că trebuia să se îndepărteze cât mai repede de locul impactului. Trebuia să găsească un loc în care să se oprească, să se odihnească și să gândească la ce avea de făcut în continuare. Fusese o nebunie să părăsească Ascensiunea, știa asta, dar nu avusese de ales. Ordinele lui Lumni nu îi dăduseră de ales. Se gândi la Ralle. Spera ca Lumni avusese dreptate în privința lui și că avea să se descurce. Oftă și durerea deveni mai puternică.

Nimic cât vedea cu ochii – doar maroniul și imaginea neclintită a cerului. În vizor, legătura cu Yoshida era încă activă. Planeta avea atmosferă respirabilă, dar nivelul mare de metan din acea zonă depășea cantitatea suportată de corpul lui. Își continuă drumul urmând harta din sensomemorie, știind că undeva, nu foarte departe, exista o construcție destul de mare. Avea rezerve suficiente de energie, dar, dacă se prăbușea în noroi, avea să fie absorbit, așa cum se întâmplase mai devreme cu naveta.

De ce-ai fugit? îl făcu să tresară vocea lui Yoshida.

Tăcu o clipă, înălțându-se și mai mult deasupra lagunei. Văzu urme ale unor utilaje ce rugineau cufundate în mâl, trunchiuri pietrificate, dar nici urmă de structurile de mai devreme. La orizont, aerul tremura. Se răsuci și se ridică și mai sus.

N-am fugit! spuse. Trebuia să vin să văd ce-i aici!

Cine te-a trezit? Spune-mi! Vrei să le faci necazuri celorlalți?

Adrew zâmbi. Jonson era conectat și el.

De ce crezi că-mi pasă atât de ei? spuse și întrerupse brusc transmisia. Nu-și făcea probleme, Sten putea să se descurce și fără ajutorul lui.

Afară, temperatura era plăcută și ar fi putut să își ridice vizorul dacă nu ar fi fost concentrația de gaz. Se răsuci din nou, traversând norii joși și subțiri. La orizont, câteva puncte mișcătoare. Se concentră asupra lor. Două vehicule se apropiau de el, levitând pe suprafața lagunei. Probabil că văzuseră naveta, dar nu era asta. Un al treilea vehicul se distanța în sens opus. O urmărire. Adrew plonjă prin nori și se apropie curios, protejat de scutul ce îl făcea invizibil. Vehiculul urmărit lăsa o dâră clară pe noroi. Părea tehnologie pământeană și acesta era un lucru bun, pentru că însemna că nu se înșelase și că ajunsese unde trebuia. Coborî și mai mult. În vizor, începură să îi apară mesaje de avertizare. Yoshida își pierduse răbdarea și încerca să forțeze legătura cu el. Adrew îl ignoră din nou și-și continuă drumul.

Vehiculul era deschis, mai mult o platformă încărcată cu cutii, și nu părea potrivit pentru urmăriri. Îl ajunse destul de repede. Deși nici costumul lui nu era proiectat pentru viteză, se ținea destul de ușor după el. Ajunse deasupra lui. Îl conducea un tânăr de vârsta lui Karl, cu fața rotundă și păr întunecat, răvășit de vânt. Era rănit, o pată mare roșie în dreapta gâtului, și se ținea cu greu pe picioare. Din când în când, privea în spate. Unde voia să ajungă? Nu era nimic la orizont. Doar laguna și undeva, structurile enorme și cilindrice.

Adrew își reduse viteza și coborî pe platformă chiar în spatele lui. Vehiculul tresări, iar tânărul privi din nou în urmă. Nu era însă nimic. Adrew rămase sprijinit de-o ladă folosindu-și um-ul ca să blocheze durerea pseudocorpului.

Să vedem unde mă duci! Se apropie de tânăr și încercă să îl sondeze. De când reușise împreună cu Sten să construiască un flux anh local, abilitățile lui crescuseră însă fără să ajungă la nivelul celor de pe Galene. Cel mai mult îl deranja lipsa informațiilor din sensomemoria colectivă a agenților la care avea acces înainte.

Ce-i cu tine?

Tânărul se temea, îi simțea gândurile rotindu-se în jurul aceleiași probleme ce îl preocupa. O să scap? O să ajungă la mine? Ceruse ajutor, dar nu știa dacă fusese auzit. Fusese o greșeală să plece în felul acela.

Cine ești?

Locuia mult în nord, într-unul dintre puținele orașe rămase.

Ce s-a întâmplat?

Tânărul tresări și privi direct spre el. Îl simțise? Adrew nu se mișcă, dar se mai retrase puțin din mintea lui. Celălalt mări viteza, iar platforma se zgudui și mai mult, gata-gata să se năruiască. Adrew se apucă mai bine de colțul lăzii. Îl lăsă pe tânăr în pace, pentru că sensomemoria îi indică o încercare de infiltrare.

Sten?

Ce faci? Vocea nu părea îngrijorată, ci doar iritată.

Nu-i momentul acum! îi spuse încercând să nu îi transmită că era rănit.

Sten simți ceva, pentru că încercă să îl împiedice să se retragă.

Urmăritorii se apropiară. Adrew le văzu costumele și căștile închise la culoare, oglindind suprafața mlaștinii. Erau trei bărbați, iar când se întinse spre ei, le simți gândurile întunecate. Își calculă șansele. Dacă îl părăsea pe tânăr și pleca singur, avea să supraviețuiască? Dar așa? Totuși, deși se temea, tânărul nu era în pericol, iar cei trei voiau doar să îl prindă. Urmau să îl ducă într-o așezare în apropiere și asta era și salvarea lui. Îi trebuia un mijloc de transport, propulsoarele nu aveau să îl ducă prea departe, iar anh-ul i se epuiza ținându-i durerea departe.

Pentru o clipă, inima i se opri. Ameți și stomacul i se strânse. Se agăță de marginea lăzii, fixând ceafa tânărului. Dacă mi se întâmplă ceva, pot… Vehiculul se aplecă brusc pe o parte, azvârlind-i pe amândoi în bordaj. Costumul lui Adrew atenuă lovitura, dar tânărul rămase pe podea zdruncinat, cu ochii ficși, incapabil să se miște. Mergeau cu viteză mare și cârma se rotea liberă. Adrew se întinse și o prinse, stabilizând-o, dar respira din ce în ce mai greu, deși indicatorul îi arăta că mai avea destul aer. Se așeză și el pe podea, cu o mână încă blocată de cârmă, nevenindu-i să creadă că se simțea rău. Trecuse prin atâtea… Tânărul deschise ochii și gemu, privind spre el de parcă l-ar fi văzut.

Zgomote puternice și vehiculul tresări din nou. O bufnitură și unul dintre bărbații care îi urmăreau se cățără pe lăzi strigând ceva. Băiatul se ridică cu greu răspunzându-i. Adrew nu înțelese, deși cuvintele nu-i erau complet necunoscute. Dacă s-ar fi simțit mai bine, ar fi analizat conversația, dar nu mai avea putere să o facă. Un vârtej îi consuma sensomemoria, iar um-ul se retrăgea din corp de parcă i-ar fi simțit sfârșitul. Bărbatul în costum întunecat, lucios, își ridică viziera, se repezi spre tânăr și îl lovi, trimițându-l din nou la podea. Adrew închise ochii. Sensomemoria i se strânse și mai mult, până când ajunse un punct în întunericul trupului. Steaua lui apunea. Murea. Încercă să se miște, dar membrele nu îl mai ajutau. Atunci întredeschise ochii în mijlocul crepusculului ce îl înconjura, și încet, cu teamă, se întinse spre tânărul care zăcea leșinat alături. Sensomemoria era palidă, o licărire gata să se prăbușească în ea însăși. Energia băiatului, deși bolnavă, îl atrăgea, îl invita să își părăsească universul.

O gaură neagră îl consuma, așa că se avântă, prinse o panglică de energie și trecu dintr-o dată din mijlocul umbrelor într-o lume strălucitoare. Ochii i se deschiseră, iar pieptul i se înălță. Durerea dispăru. Fața bărbatului era aproape de el, iar mâinile acestuia îl scuturau. Era un chip între două vârste, aspru, dar nu amenințător. Undeva, era îngrijorat, deși nu voia să o arate. Clipi des. Era cald, era plăcut, se simțea ușor, ciudat de ușor. Pseudocorpul celălalt îl trăsese întotdeauna în jos, dar acum totul era nou și proaspăt. Respiră adânc încercând să se concentreze. Ceva îl deranja. În mijlocul luminii, se ascundea o umbră. Se încruntă, apoi strigătul îl făcu să se chircească. Celălalt eu se simțise invadat și începuse să riposteze. Lanțuri de energie îl loviră, dar acum nu îl mai avea pe Sten să îl ajute. Trebuia să se lupte singur. Trupul i se încordă, în timp ce vârtejul creștea în sufletul lui.

Așteaptă! șopti înainte să își piardă cunoștința.

 

libris.ro

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *