poeme de Debra Providence

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Debra Providence s-a născut și a crescut în insula St. Vicent. Este scriitoare, profesoară și cercetătoare. A publicat ficțiune și poezie în Cave Hill Literary Annual, Sable Litmag și Seen and Heard: An Anthology of Vicentian Women Writers and Artists. Predă literatură și derulează proiecte de cercetare la Universitatea Indiilor de Vest. Teza sa de doctorat tratează despre spațiile literare aflate la intersecție în opera scriitoarelor Edwidge Danticat, Nalo Hopkinson și Shani Mootoo, dar și despre implicațiile acestora asupra tradițiilor literare anglofone din Caraibe. Poeziile de mai jos sunt extrase din antologia Coming Up Hot: Eight New Poets From the Caribbean (2015).

 

Ofeliada

 

Leoparzii nu

își schimbă petele,

se spune. Eu spun:

se fac mai negre.

Mulți ani după aceea,

acum mulți, mulți ani,

am văzut în tine

cum licărea

viitorul nostru.

Ne jucam

cu arme din bețe, de jucărie.

Spuneai „Pac-pac!“

și eu cădeam,

făceam pe victima.

Jucam bine,

mă uitam

la ce încântat

erai,

mă uitam

cum se umfla

în pene

băiatul din tine

când

mărșăluiai

pe la noua ta frontieră;

în căruța din carton,

purtam pene pe cap,

căluț cu baston,

eram un cadavru de indiancă;

iar cowboy-ul îi bate pe indieni,

bineînțeles…

 

În inima lor fetițele

vor ceea ce

vor,

chiar și

băieței cu

pușcă din plastic…

 

Cu timpul

așa-zisele gloanțe

au devenit săruturi,

casele păpușilor

au înlocuit

clădirile din carton,

în vreme ce

în scenetele noastre

ne adresam deja

cu „domnul“ și „doamna“…

Prea mică să pot face față,

eram prea absorbită,

așa încât am pierdut –

sclipirea aceea

care te însoțea

mereu,

care până la urmă

apărea în fiecare

moment al nostru –

am îndrăznit să-i spun iubire

dar pe tine nu te-a mișcat…

 

În inima lor fetițele

vor ceea ce vor,

chiar dacă pierd…

 

Am crescut,

așa că îmi dau seama

ce înseamnă voința, ceea ce

mereu trebuie să însemne,

o inimă tristă

într-o casetă

de sticlă;

cu ochi prudenți privesc

reluările

unor vechi seriale

cu războaie pentru

preria întinsă

și îi susțin

pe indieni:

apași ori cherokee.

Iar eu

aș vrea ca

privirea aceasta retrospectivă

să fie o prevestire

foarte precisă,

aș vrea să pot

ține la distanță

această nenorocire

care îmi colorează

încercările actuale

de a fi

fericită,

fiindcă în inima lor

femeile

vor ceea ce vor,

iar uneori

vor să uite.

 

 

 

Pasărea Pheonix

 

Se înalță praful

în timp ce ea lasă

urme de foc

pe terenul ars:

buruiana și orhideea,

insecta și pasărea

încremenesc,

își dau ultima suflare,

cenușă,

se năruie toate

în fața ei.

 

În spatele ei,

lumea

e vlăguită.

În față,

nimeni nu scapă

de roșul aprins.

 

În interior,

în colivie, sângerând,

o prigorie

flutură frenetic din aripi,

un echilibru pierdut,

și-a frânt aripa

în vârful de fier

al unei vergele

otrăvite.

 

Cântecul ei

s-a dus

și în locul lui

un vaiet ascuțit

sparge

urechile credule.

 

Ea,

făcută scrum,

se înalță

pârjolind

vechiul Pământ,

searbăd

și rău.

 

 

 

Nefemeia își aduce aminte de iubire

 

Seara,

când cerul își pune

haina purpurie,

nefemeia întinde mâna

după un măr de aur.

 

Se apasă pe obraz

cu mărul rotund.

Ce ușor e în palmă!

 

Când mușcă

din măr,

gura i se umple de suc,

sucul dă pe-afară,

îi curge pe piept,

pe lângă sânii

mari.

 

Pe nefemeie nu

o deranjează cotorul

care îi înțeapă limba.

 

Își linge de pe degete

sucul dulce,

aduncându-și aminte de iubire

în timp ce marea înghite

soarele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.