Eterna reîntoarcere la Nietzsche: o abordare cosmologică și ontologică asupra eternității

de Elena Boldor

 

 

What I am writing at this moment in a dungeon, I have written

and I will write for an eternity, on a table, with a quill, clothed,

in circumstances just alike. Thus it is for everyone.

—Louis Auguste Blanqui, L’Eternite par les astres

Cunoscut pentru teoriile sale politice, Blanqui consideră că demersul istoriei se poate schimba prin inaugurarea violenței și a forței, cu ajutorul unui grup mic de activiști politici. În ultimii ani de viață, Blanqui se consacră scrierii Eternity by the stars, prin care impune un model al universului bazat pe repetarea nesfârșită a vieții. Cum am putea să înțelegem și să interpretăm ,,ipoteza astronomică” care pare să golească istoria de orice sens și direcție? [1] În același mod în care mitul eternei reîntoarceri desemnează fatalismul filosofiei lui Nietzsche, fiind postulată în cele din urmă în Așa grăit-a Zarathustra. Nietzsche își propune să exercite un vitalism în această lipsă de sens intuită de Blanqui, cu toate că acest vitalism este lipsit de substanță pentru Nietzsche omul, și nu filosoful.  Blanchot vizează limitele nihilismului nietzschean și indică adevăratul tragism al reîntoarcerii, și anume imposibilitatea nihilismului, în lipsa certitudinii morții sau a neantului. Astfel, mitul eternei reîntoarceri reprezintă, în fond, o afirmare a nihilismului extrem, în care problema sensului vieții este intractabilă.

Eterna reîntoarcere este ideea conform căreia universul și toată existența vor continua să apară, într-o formă similară, într-un număr infinit de ori de-a lungul timpului sau spațiului infinit. În vederea încercării demonstrării acestei ipoteze, plecăm de la premisa că probabilitatea existenței unei lumi identice cu aceasta este nonzero. Dacă spațiul și timpul sunt infinite, atunci rezultă că existența noastră trebuie să reapară de un număr infinit de ori. [2]

Un demers complet de cercetare apare în Eternity by the Stars în 1871. Ipoteza astronomică a eternei reîntoarceri propusă de Blanqui se rezumă la patru premise:

  1. Spațiul este material și infinit, prin urmare, materia în sine este infinită.
  1. Materia este rezultatul unei organizări chimice a unui număr limitat de elemente.
  1. Toată materia poate fi organizată în sisteme solare; singurele reguli care se aplică materiei sunt regulile mecanicii cerești a lui Newton (dezvoltate de Laplace). Toate fenomenele care nu se supun regulilor (ex. cometele) sunt imateriale sau pur și simplu de neînțeles.
  1. Infinitul prevalează asupra necesității originilor – lumile devin constant reîncarnate. Dacă lumea este organizarea unei astfel de materii, moartea lumii nu este decât o simplă dezlegare a materiei. Prin principiul transformării, va deveni altă lume. [3]

Modelul universului propus de Blanqui își are influența în gândirea lui Pascal: The Universe is a circle, whose center is everywhere and its circumference nowhere. Pentru acesta, noțiunea de univers limitat este absurdă, întrucât existența spațiului nu poate exista în afara universului. Prin cele patru premise, ajungem la concluzia că universul este infinit atât în timp, cât și în spațiu. Dacă facem o incursiune în știința modernă, universul rămâne restrâns temporal la Big Bang și la Big Crunch, dar acestea nu erau cunoscute la vremea respectivă.

De precizat însă că, modelul lui Blanqui este cel al doppelgänger-urilor: un univers populat cu nenumărate versiuni ale Pământului în care ar exista un set de circumstanțe a fiecărei ființe umane care a trăit și va trăi vreodată. Mai mult decât a trăi o viață identică, acest model urmărește fiecare rezultat posibil al fiecărei decizii, atât minore, cât și majore. Este mai mult decât o eternă reîntoarcere – este un model care urmărește fiecare posibilitate, în același mod în care particulele dintr-o casetă închisă se vor localiza în exact aceeași poziție după un anumit timp. [4]

Acest lucru implică faptul că orice eveniment posibil este un fapt real, repetat la infinit prin timp și spațiu. Blanqui ajunge la concluzia că istoria este ciclică și că fiecare serie de evenimente se va repeta la nesfârșit: Men of the 19th century, the hour of our appearance is fixed once and for all, and always assigns us the same incarnation. [5]

Întrebarea pe care ați putea să vi-o puneți în acest moment s-ar lega de utilitatea acestui argument, un secol mai târziu, în lumina geneticii și a teoriei evoluționiste. Din punct de vedere genetic, schema de organizare a vieții e guvernată de moleculele de ADN, care au o dimensiune maximă finită, dar pentru care există un număr foarte mare de configurații posibilie. Totuși, doar pentru că o serie de obiecte este infinită, nu rezultă neaparat că sunt incluse toate obiectele. În mod secundar, se poate sublinia că ipoteza duplicării ființelor ar fi acceptabil într-un univers staționar, unde proprietățile fizice nu evoluează de-a lungul timpului. Condițiile fizice ale Big Bang-ului sunt radical diferite de cele care au apărut și vor apărea. Configurațiile sistemelor nu sunt la fel de probabile în timp, iar la nivel genetic, teoria evoluției pare să închidă orice recurs considerențelor probabilistice: evenimentele nu sunt în mod egal probabile deoarece fiecare din ele au o istorie. Argumentele lui Blanqui legate de infinitatea spațială și ipoteza omogenității sunt suficiente, astfel că, în istoria cosmică, configurațiile ce se vor repeta în spațiul infinit au avut aceleași antecedente istorice (Big Bang); prin urmare, fiecare trebuie să fie reprodus de nenumărate ori în diferite regiuni ale spațiului. [6]

Ironia sorții face ca Nietzsche să dețină Geschichte des Materialismus a filosofului Albert Lange, în care acesta face trimitere la Blanqui, într-o notă de subsol. [7] Nu putem ști cu exactitate dacă Nietzsche știa de ipoteza astronomică al lui Blanqui, însă la o analiză detaliată se remarcă diferențe între cele două idei: Nietzsche se inspiră din termodinamică, Blanqui dintr-o regulă particulară de conservare a energiei al lui Lavoisier; calculele lui Blanqui se bazează pe atomismul materiei care implică un număr finit de elemente, iar Nietzsche se bazează pe atomismul energiei , pe care mai târziu o va numi voința de putere. [8]

Înainte de a face o incursiune în filosofia nietzscheană, este important de menționat faptul că eterna reîntoarcere poate fi abordată din două perspective. Unu la mână, ea constituie  cea mai științifică ipoteză formulată (de către Nietzsche), care se vrea a fi demonstrată. Nietzsche recunoaște că nu are suficiente cunoștiințe, astfel încât se va dedica în următorii ani studiului științelor. [9] Doi la mână, ea poate fi înțeleasă drept un test psihologic, în concordanță cu ideea voinței de putere.

Ideea de eterna reîntoarcere a constituit mai degrabă o intuiție de-al lui Nietzsche, asemenea unei experiențe revelatorii. Acest gând apare într-un fragment postum din august 1881, la Sils-Maria. Mai mult, în 1888 menționează în Ecce Homo că mitul eternei reîntoarceri este concepția fundamentală pe care se va baza Așa grăit-a Zarathustra. [10]

După cum subliniază Heidegger în prelegerile sale despre Nietzsche, prima mențiune a eternei reîntoarceri este formulată drept o întrebare ipotetică în aforismul 341 în Știința voioasă. [11] Astfel, această idee redă fatalismul filosofiei lui Nietzsche din care nu există nicio scăpare – fiind ultima greutate pe care trebuie să o suporte supraomul.

The greatest weight: What, if some day or night a demon were to steal after you into your loneliest loneliness and say to you: “This life as you now live it and have lived it, you will have to live once more and innumerable times more; and there will be nothing new in it, but every pain and every joy and every thought and sigh and everything unutterably small or great in your life will have to return to you, an in the same succession and sequence–even this spider and this moonlight between the trees, and even this moment and I myself. The eternal hourglass of existence is turned upside down again and again, and you with it, speck of dust!” Would you not throw yourself down and gnash your teeth and curse the demon who spoke thus? Or have you once experienced a tremendous moment when you would have answered him: You are a god and never have I heard anything more divine!’ If this thought gained possession of you, it would change you as you are or perhaps crush you. The question in each and every thing, uno you desire this once more and innumerable times more?” would lie upon your actions as the greatest weight. Or how well disposed would you have to become to yourself and to life to crave nothing more fervently than this ultimate eternal confirmation and seal? [12]

 

Deși există aluzii la această eternă reîntoarcere în mai multe texte anterioare, aceasta apare explicit în capitolul Despre viziune și enigmă din Așa grăit-a Zarathustra. Profetul vrea să se asigure că eterna întoarcere este corect înțeleasă: eterna reîntoarcere a aceluiași. Pentru ca cineva să treacă testul, insistă acesta, trebuie să se reîntoarcă din nou și din nou, trăind fiecare detaliu al vieții sale, înțeles ca și un ,,păianjen leneș ce se strecoară în lumina lunii, și chiar lumina lunii înseși”. [13]

Deși Heidegger ezită a vedea eterna reîntoarcere drept un gând practic, el crede că acest lucru distrage atenția de la însemnătatea sa ontologică. Există motive întemeiate pentru a parcurge acest demers, întrucât cunoștiințele de care avem nevoie au legătură cu sarcina încorporării. Omul se va întreba dacă vrea asta din nou și din nou, pe baza încorporării adevărului și a cunoașterii (pe baza cunoștiințelor de fizică). Aceasta este de fapt, gândirea practică pe care Nietzsche se bazează în formularea ipotezei eternei reîntoarceri, în Știința voioasă. Totuși, fragmentul postum din Sils-Maria îl face pe acesta să îl postuleze drept thought of thoughts, care poate căpăta acum o însemnătate ontologică. Astfel, problema devine filosofică, și nu practică: în ce măsură suntem liberi în ceea ce facem? Este totul predeterminat?  [14]

Scopul eternei reîntoarceri este de a obține un grad de putere asupra acțiunilor noastre. Gândirea și credința sunt lucrurile care ne îngreunează cel mai mult. Dacă spunem că mâncarea, aerul, societatea ne transformă și ne condiționează, trebuie să remarcăm că opiniile noastre ne îngreunează și mai tare, deoarece acestea sunt cele care ne determină alegerea hranei, a aerului, a societății. Dacă încorporăm acest gând înăuntrul nostru, la un moment dat, ne va transforma. Astfel, acest gând ne va obseda prin întrebarea: sunt sigur/ă că vreau să fac asta, în acest mod, de un număr infinit de ori? [15]

Pentru Nietzsche, devine cea mai grea dintre greutățile mari (das schwerste Gewicht). Idem, Blanqui recunoaște că ideea recurenței ne obligă să decidem dacă aduce binecuvântare sau resemnare. [16]

Pentru a înțelege mai bine însemnătatea acestui concept, Heidegger își începe seminarul nihilismului european cu un puzzle – acesta propune realizarea  unei conexiuni între cinci mari concepte: nihilism, reevaluare a valorilor, voința de putere, eterna reîntoarcere a aceluiași și supraomul. Relația dintre cele cinci este următoarea: nihilismul, drept momentul istoric în care valorile par să se devalorizeze; reevaluarea valorilor, bazată pe iluminarea cunoașterii adevăratei însemnătăți a valorilor – care poate deveni posibilă în opinia faptului că orice evaluare este un produs al voinței de putere. Toată voința este de fapt o voință a cuiva, pentru ceva. Voința de putere trebuie să fie încorporată în mod conștient de către Übermensch (supraom), sau de către filosofii viitorului, care devin conștienți de ceea ce înseamnă voința în cadrul eternei reîntoarceri a aceluiași (die ewige Wiederkehr des Gleichen). Filosofia lui Nietzsche începe cu un nihilism istoric și culminează cu intuiția eternei reîntoarceri, astfel că experiența eternei reîntoarceri a aceluiași pare să fie doar o previzualizare a obiectivului suprem al eternei reîntoarceri (die ewige Wiederkunft) [17]

Conform lui Heidegger, Nietzsche prezintă caracterul de bază al ființei drept un întreg (das Seinede im Gazne), drept voință de putere. Puterea nu este statică, iar esența acesteia este să crească: every power is only power as long as it is more power…as soon as power stalls at a certain power-level, it immediately becomes powerless. [18] Noua evaluare este un produs al supraputerii puterii. Paradoxal, acesta nu e un proces orb: doar puterea pune valori, validează și face decizii în legatură cu posibilele justificări. Acest demers este necesar și atotcuprinzător, înzestrat cu capacitatea conștientă de a alege. Alegerea și necesitatea sunt juxtapuse în miezul esenței de putere, iar acestea se transformă prin urmare în devenire constanta, fără sfârșit, producând astfel un ciclu al devenirii, conformă cu puterea care trebuie să reapară mereu. [19].

În ceea ce privește interpretarea psihologică, această idee poate să aibă două consecințe emoționale extreme: ea poate să fie cea mai abisală gândire, după cum este prezentată în capitolul Despre viziune și enigmă, sau cea mai înaltă formulă de afirmare a vieții. Inițial, ideea unui ciclu al revenirii îl lovește pe Zarathustra cu atât de multă groază, încât îi vine greu să vorbească despre asta. În momentul culminant al cărții, el își depășește groaza, și chiar își declară dragostea pentru eternitate în cântec, de 7 ori. Pentru a îmbrățișa ciclul reîntoarcerii, supraomul înțelege că devenirea include atât apolonicul, cât și dionisiacul. Acesta suportă ceea ce este necesar și mai mult decât atât, are dispoziția să iubească eterna reîntoarcere. Această dispoziție conduce individul la experimentarea Amor Fati – iubirea pentru viață, așa cum este ea. [20] Astfel, dintr-un nihilism ajungem la o intuiție vitalistă asupra vieții, în care eterna reîntoarcere devine o afirmare a vieții, o exercitare a voinței de putere.

În mod arbitrar, există numeroase interpretări asupra a ceea ce înseamnă de fapt eterna reîntoarcere – însă niciuna nu examinează însemnătatea acestui gând pentru Nietzsche, omul. Dincolo de interpretarea din ipostaza filosofului vitalist, mitul eternei reîntoarcei, în esența ei, reprezintă afirmația nihilismului extrem.

Viața lui Friedrich Nietzsche a fost plină de paradoxuri, precum filosofia sa: un fiu al unui pastor luteran, un om de o natură profund religioasă, un filosof al adevărului și al liberului arbitru, devine cel mai faimos asasin al lui Dumnezeu, un avocat al Übermensch-ului și al voinței de putere, este prăbușit de boli mintale, petrecându-și ultimul deceniu de viață în uitare. Moartea timpurie a tatălui și a fratelui său au fost pierderi peste care nu a trecut niciodată, compensând prezența paternă cu bărbați precum Schopenhauer, Burckhardt și Wagner. Fiind un bărbat prea mândru pentru a-și admite vulnerabilitatea, și-a transformat nevoia de dragoste într-o autosuficiență aproape patologică, într-un fel de eroism intelectual. Chiar el însuși și-a dat numele de filosof al măștilor menționând că: one must learn to speak in order to remain silent…in that one says something one is always at the same time concealing something. Și-a petrecut toată viața în spatele măștilor, a ascunzișurilor, în timp ce atrăgea cititori, prieteni și elevi deopotrivă. În timp ce urla prin diferitele personaje (rebelul, misoginul, antihristul, profetul), în spatele acestor măști, el își ducea existența ca un ascetic, într-o singurătate izbitoare, cu ochii unui băiat pândit de durere. [21]

Schopenhauer a fost o influență timpurie asupra lui Nietzsche și există un acord comun asupra anumitor lucruri de bază, cum ar fi primatul unei voințe care generează un conflict perpetuu, fără rezoluție finală și fără mântuire.  Ambii sunt de acord că existența brută nu are nicio valoare intrisecă, însă tragedia are un ultim cuvânt pentru fiecare din ei: Schopenhauer nu crede că existența merită suferința pe care o implică și își propune să se retragă. Eterna reîntoarcere, după cum am arătat, a constituit o modalitate de afirmare a vieții așa cum este ea, fără nicio alternativă, fiind cel mai radical răspuns al teleologiilor filosofice sau științifice, și chiar și a temporalității creștine, întrucât în cosmosul eternei reîntoarceri, nu mai există loc pentru mântuire [22]. But perhaps at the end of his life, no man, if he be sincere and at the same time in possession of his faculties, will ever wish to go through it again. Rather than this, he will much prefer to choose complete non-existence. Pentru Schopenhauer, una din salvările din fața tragismului voinței este cea a ascetismului sau a negării de sine, înțeleasă drept practica de întoarcere a voinței împotriva ei înseși, ca mod de a-și stinge puterea, idee discutată în cartea a IV-a în Lumea ca voință și reprezentare. [23]

Adevărata dramă care transcende chiar și nihilismul schopenhauerian este în fond, paralizia sinelui nihilist, condamnat la repetiție [24]. Blanchot concepe eterna reîntoarcere – parafrându-l pe Klossowksi – drept un cerc vicios de afirmare și negație, unde ambele conduc la nihilism. Afirmația ființei ne leagă de o interminabilă repetiție lipsită de sens, care constituie simultan negația sensului nihilismului. Pentru Blanchot, paradoxul logic al eternei reîntoarceri indică în mod evident că, în încercarea de a depăși nihilismului, cădem în capcana sa. În acest punct, extrema nihilismului este atinsă și inversată – atât afirmarea, cât și negația duc inevitabil la nihilism. Blanchot intuiește tema nietzscheană a nihilismului  drept o formă extremă, a nimicului veșnic, dată de lipsa oricărei anihilări platonic-creștine, a eliberării din viață prin moarte. Astfel, forma extremă este de fapt, imposibilitatea nihilismului. [25] Până acum am crezut că nihilismul vizează neantul. Era prea ușor: nihilismul vizează ființa. El este imposibilitatea de a sfârși și de a găsi o ieșire din acest sfârșit. Nihilismul expune astfel adevărul său ultim și atroce: imposibilitatea nihilismului. [26]

Așadar, Nietzsche concepe ideea eternei reîntoarceri drept răspunsul unei filosofii suficient de puternice pentru a accepta existența cu toate aspectele sale. Totuși, idealul Übermensch-ului și al iubirii față de ciclul revenirii constituie o mască a omului din spatele vitalismului, un om care încearcă să se protejeze în mod inconștient de fragilitatea și vulnerabilitatea propriei sale filosofii.

Mitul eternei reîntoarceri poate fi perceput drept o metaforă care implică o intersecție între existențialism și nihilism. Pe de o parte, ne obligă să ne schimbăm radical modul de gândire și modul de a face alegeri. Pe de altă parte, ne obligă să lăudăm nimicul sublim al morții, să ne dorim această stare de inexistență.

Într-o viziune distopică, dar într-un fel aproape de realitatea noastră, Asimov își imaginează un viitor în care umanitatea a ajuns deja în punctul în care să existe dincolo de orice barieră spațiu – timp.  Mai mult decât atât, asimilează într-un fel voința lui Schopenhauer cu voința unui calculator – Multivac – care este omniprezent și imaterial.

Prin intermediul acestuia, oamenii aveau toate răspunsurile în ceea ce privește universul, în afară de cea legată de a doua lege a termodinamicii, care se referă la entropie și cum poate fi ea inversată. Dacă efectul entropiei este oprit, moartea universului – cât și nașterea lui, ar putea fi imortalizate complet.

Înainte ca ultimii oameni să dispară, aceștia îi pun din nou întrebarea, însă fără niciun răspuns. În cele din urmă, AC, ultimul descendent al Multivac-ului, are suficiente date pentru a raporta răspunsul, însă nu are cui să i-l spună: universul este deja mort.

A înfrunta moartea sau chiar imposibilitatea morții a tot ceea ce există – aceasta poate fi singura posibilitate de evadare. Nu rămâne decât să ajungem la concluzia AC-ului, care poate fi inclusiv cea a voinței lui Schopenhauer:

                And AC said: “LET THERE BE LIGHT!” And there was light–. [27]

NOTE

[1] Hallward, P. (2014). Blanqui’s bifurcations. Radical philosophy, (185), pp. 36-44.

[2] Tegmark, M. (2003). Parallel universes. Sci. Am. 288(5), pp. 40–51.

[3] Chouraqui, F. (2013). At the Crossroads of History: Blanqui at the Castle of the Bull. Eternity by the Stars. An Astronomical Hypothesis, pp. 2-63.

[4] Peake, A. (2016). The Eternal Return of Louis-Auguste Blanqui.

[5] Blanqui, L. A. (2013). Eternity by the Stars. An Astronomical Hypothesis, pp. 148

[6] Luminet, J. P. (2008). The shape and topology of the universe.

[7] Fouillée, A. (1909). Note sur Nietzsche et Lange: le “retour éternel”.  Revue philosophique de la France et de l’étranger.

[8] Chouraqui, F. (2013). At the Crossroads of History: Blanqui at the Castle of the Bull. Eternity by the Stars. An Astronomical Hypothesis, pp. 2-63.

[9] Corredoira, M. L. (2013). The Twilight of the Scientific Age. Universal-Publishers, pp. 156.

[10] Nietzsche, F. (1888)  Ecce Homo. Thus Spoke Zarathustra. §1.

[11] Heidegger, M., & Krell, D.F. (1984). Nietzsche. Volume II: The Eternal Reccurence of the Same.

[12] Nietzsche, F. W. (1974). The gay science: With a prelude in German rhymes and an appendix of songs (Vol. 985). Vintage, pp. 273-274.

[13] Nietzsche, F. (1885). Thus spoke Zarathustra: A book for everyone and nobody.

[14] Pearson, K.A. (2005). The Eternal Return of the Overhuman: The Weightiest Knowledge and the Abyss of Light. The Journal of Nietzsche Studies, Issue 30, pp. 1-21.

[15] Nietzsche, F., Colli, G., & Montinari, M. (1988). Kritische Studienausgabe (KSA). Org. Giorgio.

[16] Blanqui, L. A. (2013). Eternity by the Stars. An Astronomical Hypothesis, pp. 148

[17]. Parra, J. D. (2016). Heidegger’s Nietzsche. European Modernity and the Philosophy of the Future.

[18] Hegel, G.W.F. (1977). Phenomenology of Spirit. A.V. Miller Trans. Oxford UP. Preface, Sections 8-11.

[19] Parra, J. D. (2016). Heidegger’s Nietzsche. European Modernity and the Philosophy of the Future.

[20] Sinhababu, N., & Teng K.U. (2019). Loving the Eternal Recurrence. The Journal of Nietzsche Studies, Volume 50, Issue 1, pp. 106-124.

[21] Cybulska, E. M. (2000). The madness of Nietzsche: a misdiagnosis of the milennium? Hospital Medicine, 61(8), pp. 571 – 575.

[22] Hatab, L. (2015). Time Is A Flat Circle. The Doctrine Of Eternal Recurrence.

[23] Schopenhauer, A. (1969). The World as Will and Representation, Vol 1. Trans. E.P.J. Payne, pp. 324.

[24] Bolea, Ș. (2012). Introducere în nihilismul nietzschean. Aius Printed, pp. 108.

[25] Woodward, A. (2004). The obscure: Blanchot at the Limits of Nihilism.

[26]Blanchot, M. (2004). L’entretien infini. Gallimard, pp. 224.

[27] Asimov, I. (1956). The last question. Science Fiction and Philosophy, 279-289.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.