(debut)
de Mihai Pavel
Singurătatea a fost întotdeauna un prilej de redescoperire a sinelui, pierdut între oameni, între miile de râsete zglobii și fețe pietrificate de voioșia efemeră ce domnește peste un neant superficial, numit viață. Devii pe deplin un individ veritabil, ce și-a întrecut forma de animal social, atunci când îți dorești să te rupi de lume în fiecare secundă a existenței, împărțindu-te apoi în mii de bucăți ce se vor împrăștia în depărtările zenitului, purtate de vânt odată cu grosimea colbului. Aștept cu nerăbdare ziua când lumea va fi pustiită de orice ființă umană. Străzile vor fi goale, iar pașii grei și șoaptele vor înceta să își mai facă auzite ecourile fantomatice. De ce căutăm cu atâta ambiție neînțeleasă, către autoizolarea noastră, dincolo de orice lumină, cea mai apreciabilă variantă fiind într-o grotă întunecată de la marginea pământului? Am fost construiți pentru a trăi în comuniune doar cu noi înșine, restul devenind actori secundari – bufoni fără valoare sau spirit – ai unui univers propriu. Fiecare este centrul lumii din care provine. Singurătatea poate fi înțeleasă doar de cei ce au jucat rolul secundar în comedia vieții lor, fără să schițeze măcar un zâmbet sau o lacrimă de deznădejde. Viețile noaste sunt comedii și drame absurde, iar Dumnezeu le privește și le aplaudă, ca un spectator amuzat de creația ce se zbate în propriile prejudecăți, ca un șarpe mistuit într-un foc insațiabil. A realiza că ești singur într-o lume proiectată ca un neant interminabil, fără nimeni și nimic pe care să te poți bizui, într-o lume pe care toți o cunosc în cel mai obiectiv mod cu putință, dar fără ca nimeni să nu știe nimic, este un act de o inteligență nobilă. Dacă aș putea, aș fugi în cele mai întunecoase colțuri ale pământului, departe de orice ființă ce, prin cugetele ei, ar putea atenta la ceea ce numesc eu fericire în singurătate. Toți oamenii intră la un moment dat într-o stare de putrefacție ridicolă, o degenerare moral-spirituală fără precedent, cu cât au devenit mai accesibili celor din jur. Individul, prin natura sa, tinde să fie solitar, să râvnească cu orice preț la pocalul singurătății, dar în același timp, să își schițeze propriile stafii în momentele de paroxism ale delirului, ce servesc drept înlocuitoare a tot ceea înseamnă ruperea de societate. Deoarece în singurătatea absolută delirul este un prieten incontestabil, născut din propriul venin cu care mă otrăvesc constant. Un dușman, dar și un bun prieten, venit din adâncurile lăuntrice ale minții pentru a mă acompania în căutare mea neobosită după vechile obiceiuri. Delirul este partea care exaltă conștiința introvertită a asceticului. În melodicitatea delirului, plăsmuirile conștiinței renegate devin înțelesuri din cele mai palpabile, iar orice forma imaterială, sintetizată, poate fi judecată ca una ce a depășit deja pragul dintre delir și realitatea formelor, culorilor și mărimilor predefinite. Ceea ce ne înspăimântă cu adevărat, este transfigurarea în plan material a umbrelor, a vedeniilor din pustiu, conjugate cu spiritual lucidității și al logicii. Luciditatea pălește în fața delirului, iar logica devine subiectivă. Niciodată nu pot fi pe deplin singur. Vocea gândurilor nu îmi dă pace nici în momentele de inconștiență totală.