Voință și inconștient

À propos de teoriile lui Schopenhauer și Freud

de David Mândruț

În  aceste  rînduri dorim să  afirmăm relația dintre voința de a trăi și inconștient. Încă nu ne permitem să delimităm care dintre aceste două componente este primordială în complexul psiho-fiziologic uman, de aceea dorim să afirmăm doar că între voința de a trăi, pe care o vom numi mai simplu Voință, și inconștient, există un raport de superioritate reciprocă. Între cele două există un raport de interacțiune și inter-relaționare continuă. Schopenhauer ar susține că Voința are primordialitate, în timp ce autori ca Hartmann și Freud ar pune mai multă greutate pe inconștient. Putem afirma că Voința este cel mai adesea inconștientă, în timp ce o funcție a inconștientului ar fi chiar aceea de a ne ține în viață, de a ne menține existența si integralitatea. Pentru Hartmann, ideea și voința erau ireductibile una la alta, pentru noi conștiința e un epifenomen al inconștientului. Trecerea de la inconștiență la conștiență are, după Kierkegaard, loc printr-un salt, ori ce este acest salt dacă nu Clipa, un nunc fluens.

Prima observație foarte importantă pe care vrem să o facem este că noi ne situăm în paradigma cogniției încorporate, doar că dorim să oferim o altă turnură acestei paradigme, în sensul în care nu mintea va fi încorporată într-un trup trăit, ci Voința. Inconștientul ar avea în acest sens rolul de a face legătura dintre Voință și corp. Vorbim, bineînțeles, de un corp trăit, cu toate durerile și plăcerile pe care le presupune, nu de corpul biologului care poate fi divizat, anexat etc.

Voința și inconștientul acționează mereu într-un corp sexuat. Știm deja de la maestrul Schopenhauer că instinctul sexual e cel mai puternic și cel mai intens în ființa animală, iar Freud va construi o întreagă teorie, și aici ne referim la cea de a doua topică, în care putem vorbi de instinctele Se-ului, dintre care pulsiunile vieții, respectiv pulsiunile morții, au prioritate.

Voința caută să mențină corpul pe care îl (posedă) într-o formă integrală. Deoarece cu cât ne este corpul mai sănătos și mai întreg, cu atât există șanse mai mari de supraviețuire. De aceea putem vorbi de puterile regenerative ale voinței/inconștientului, cum ar fi coagualrea sângelui și închiderea unei răni într-un mod automat, fără efort voluntar, care are loc ce-i drept, în timp. Un alt exemplu concludent al felului în care Voința are puteri regenerative, acestea având rolul de a păstra corpul integral, este momentul în care unei șopârle îi este tăiată coada, aceasta regenerându-se treptat ca în cazul rănii.

Se poate  observa că, spre deosebire de Schopenhauer, noi nu îi atribuim voinței un statut metafizic, ci unul psiho-fiziologic. De aceea vom vorbi despre manifestările Voinței, respectiv ale inconștientului, la nivel psihologic și apoi fiziologic. Dorim să precizăm că nu suntem psihologi sau fiziologi, deci observațiile noastre se vor mărgini la ce se poate vedea în viața de zi cu zi ca o manifestare ale acestor forțe fundamentale din pieptul omului, care au rolul de a ne menține în viață cu orice preț.

De asemenea, noi, față de Freud, dorim să oferim o caracterizare mai largă a inconștientului, nu numai a acelui loc în care sunt depozitate memoriile, emoțiile sau sentimentele refulate. Inconștientul este cel mai profund și cel mai larg strat al psihicului uman, care are o dinamică proprie și funcții proprii, toate având  rolul de a ne menține existența și de a o facilita. Putem aici să ne gândim la funcția compensatorie a inconștientului din psihologia analitică a lui Jung.

Inconștientul, prim urmare, ar fi legat de operații cum sunt refularea sau fantazarea, dar nu numai, de aceea noi din start dorim să susținem faptul că inconștientul realizează operații de sinteză ale informației din timpul zilei prin intermediul somnului cel mai adesea, dar realizează de asemenea și operații temporale, inconștientul având rolul de a sintetiza și de  a integra trecutul în prezent, un fel de acumulare bergsoniană.  Spre deosebire de  Freud, pentru care  inconștientul este atemporal, la fel ca voința schopenhaueriană,   noi susținem  că inconștientul, la fel ca și Voința,  au o dimensiune triplu ecstatică, care se întinde în trecut, prezent și viitor, ceea ce poate părea surprinzător. Voința și inconștientul nu scapă de influența timpului, mai mult, inconștientul, după cum am precizat deja, operează sinteze temporale de memorii și evenimente din trecut, adaptându-le la prezent, iar tot inconștientul poate reține într-un mod retențional și o traumă.

Eroarea pe care o face Schopenhauer este aceea de a considera că Voința, așa-zis metafizică, ar fi aceeași în toate ființele vii, de la animale la oameni, până la plante, cristale, apă și fulger. Or, ce ratează Schopenhauer, este faptul că voința de a trăi este trăită la intensități diferite, în funcție de sănătatea noastră psihologică și corporală. De aceea vom putea vorbi și de un continuum psyche-soma, pe urmele lui Winnicott. Cu cât este mai solidă sănătatea noastră psihică și cea corpoală, cu atât voința de a trăi este mai puternică în noi. Vom exemplifica această afirmație prin două fapte, unul psihologic, iar celălalt anatomic.

În primul rând, în depresia catatonică, primul lucru care se pierde este voința de a trăi,  de aceea orice terapie reușită, sau psihanaliză, ar trebui să înceapă de la voința de a trăi. Depresivul catatonic imobilizat de durere și suferință nu are aceleași reacții și reflexe ca și omul sănătos psihic. Ursul poate să vină spre el alergând, iar el  rămâne pe loc. Al doilea exemplu este și mai sugestiv: se referă la un om, de exemplu, cu membre amputate, căruia supraviețuirea îi va fi îngreunată de faptul că nu are acces la capacitatea totală a corpului său.

Un alt argument care  susține aserțiunea noastră constă în faptul că orice manifestare fizică lasă o urmă psihologică, iar orice manifestare psihologică are o concretețe la nivelul corpului. Pe scurt nu mai putem vorbi de acel dualism cartezian, cu tentative de interacționism, ci de un pur continuum psyche-soma.

Un concept adiacent temei de față este cel de Simptom, intr-un sens complet opus patologicului. Simptomul ar fi acea acumulare de experiență personală trăită, care individualizează fiecare persoană și o face să fie o unicitate. Vom observa, deci, cum Simptomul este cel care ne ghideaza alegerile, de partener de exemplu, dar este definitoriu și pentru stilul personal. Pe scurt, nu există două persoane la fel, fiindcă nu există două acumulări de experiențe care să fie exact identice; astfel,  fluxul vieții fiecărui om este diferit, deosebit și unic. Simptomul își trage originile din experiența celei mai timpurii copilării.

Un alt alt concept susceptibil de interes, din aceeași perspectivă,  este voința de posesie, în sensul în care, de-a lungul istoriei, supraviețuirea a fost asigurată de posesia a cât mai multe bunuri; de aceea există o voracitate de a avea cât mai mult, o voință de posesie, care se poate transforma într-o patologie, hoarding disorder, dar poate și să explice apariția capitalismului de exemplu.

Ultimul concept asupra căruia ne oprim este acela de dorință de omnipotență. Voința dorește omnipotența si controlul absolut asupra a tot ce există pentru a își asigura existența și perpetuarea. Aici Voința poate fi studiată în conjuncție cu voința de putere și cu voința de plăcere. Extinderea continuă datoriată voinței de putere consolidează această dorință de omnipotență, iar această dorință este strict legată de voința de plăcere, fiindcă aceasta dorește satisfacerea aici și acum, și cum poate fi aceasta obținută, dacă nu grație omnipotenței. Pe scurt, voința de a trăi tinde la omnipotență.

Privitor la  voința de a trăi, este legitim să ne întrebăm care este natura ei. Am putea să o numim un über-instinct, dar vom rămâne la conceptul de Voință, luată după sensul ei original. Ne putem întreba, pe drept cuvânt, care este rolul instinctului până la urmă. Instinctul are rolul de a ne ține în viață (instinctul sexual, al agresivității, de hoardă etc.). Toate aceste instincte primare sunt subordonate voinței de a trăi. Instinctul, automatismul, reflexul sunt inconștiente. Memoria habituală, de asemenea. De exemplu, mersul.

Religia își are originea în voința de a trăi a individului. Omul creează religia din cauza dorinței lui de viață veșnică, izvorâtă din Voință.

Dat fiind faptul că noi ne situăm într-o perspectivă întrupată, în care nu doar  mintea conștientă, ci și inconștientul sunt  legate de corp este interesant de urmărit cum acesta este implicat în procesul visului. Visând, mintea și corpul fuzionează. O senzație poate trezi o imagine și invers. Simțurile sunt fundamentale în timpul visării, chiar dacă sunt estompate. De asemenea, în vis revin memorii ale percepțiilor așa-zis subliminale din viața vigilă. Visul are rolul de compensare. Visul ne poate încuraja sa facem ceva sau să ne ferim de ceva. Visul influențează viața vigilă și invers. Fantasma pregătește visul. Fanstasma potențeaza visul, dar și viața vigilă.

Fantasma și visul potentează viața conștientă. Visul ar fi un simulacru în care ne luptăm și încercăm să ne învingem fricile. Fiecare visează în felul lui, de asta aplicarea unor simboluri universale este imposibilă, doar o analiză regresivă a Simptomului de care am vorbit ar putea să aducă la lumină conținutul visului persoanei. Bebelușul nu are doar fantasme, ci și halucinații inconștiente, depinzând de gradul de privare de hrană. Toate simțurile sunt subordonate voinței de a trăi, cu cât acestea își pierd din intensitate, cu atât intensitatea voinței se pierde și ea. Văzul ar fi cel mai nobil simț, după Kant, foarte important și în supraviețuire. La oameni, definitiv pentru supraviețuire ar fi ca prin văz să se distingă culorile din mediul ambiant și mișcarea (posibilului prădător).

Omul este singura ființă care poate nega voința de a trăi, și asta îl face cu adevărat om, uneori chiar sfânt.

Plăcerea și durerea sunt subordonate și ele Voinței, prin intermediul celor două, Voința se orienteaza în mediul ambiant. Tonalitatea afectivă a simțurilor e definitorie pentru supraviețuiri.

Voința e egoistă, iar egoismul e cel mai mare rău de pe lume. Dacă stam și medităm cum se cade, reiese cu siguranță că majoritatea actelor noastre au o natura egoistă, au la bază egoismul. Suntem egoiști prin simplul fapt că suntem un corp cu nevoi, dorințe, pulsiuni. Prin urmare, corpul prezintă niște mișcări volitive care se orientează spre satisfacerea unei nevoie, iar nevoia e mereu egoistă.

Suntem de acord cu Lacan care distinge nevoia de dorință,  dar el nu a înțeles faptul că între acestea există un raport de interacțiune, nevoile potențează dorința și invers. Instinctele ar fi legate mai mult de nevoi, în timp ce pulsiunile de dorință.

 Schopenhauer  susține în mod eronat că odată corpul distrus, voința îi supraviețuiește, ori noi am defenit voința drept psiho-fiziologică, prin urmare încetarea din viață a corpului înseamnă și pieirea voinței de a trăi.

Vom specula și noi o singură dată și vom susține că generația spontană este opera voinței.

De asemenea,  Schopenhauer  crede că voința este o entitate magică, dar  singurul act magic care i s-ar putea atribui voinței ar fi intuiția, care este o percepție inconștientă, în care sunt surprinse în mod inconștient și conținuturile subliminale.

Voința se pripește, ea acționează orbește, are un sens și o direcție, voință vectorială. Uneori voința acționează violent și nu mai cumpănește ce face. De exemplu, atunci când instinctul agresivității izbucnește.

Inconștientul este cea mai mare dimensiune a psihicului omenesc, care deține o dinamică proprie. In inconștient găsim amintirile conservate, care au nevoie de un semnificant, care să le aducă la suprafață printr-o asociație de idei mai mult sau mai puțin conștientă. Fantasmele sunt situate iarași în inconștient. În schizofrenie, individul trăiește la confuența dintre două lumi, Eigenwelt-ul inundă Mitwelt-ul cu conținurile psihice. Refularea nu este tot timpul o refulare originară. Putem inghiti in sec de mai multe ori nervii acumulați de-a lungul unei zile și la un punct să răbufnim. Refularea ar avea, prin urmare,  mai multe straturi, care vin ca o avanlanșă la suprafață prin reîntoarcere.

Câte pesoane cunoaștem, tot atâtea măști purtăm. Există o mască colectivă, impersonalul Se, și o mască personală, care se referă la Seeming, adică contactul dintre un individ și altul.

Distincției  făcute de Kant dintre sublimul matematic și sublimul geometric,  dorim să îi mai adăugăm două, pornind de la  demonstrația lui  Schopenhauer, potrivit căreia,  sublimul și frumosul sunt trăiți la intensități diferite, în funcție și de simțurile noastre. Noi am dori să propunem alte două tipuri de sublim, cel constructiv care ar corespunde sentimentului oceanic, care nu are vreun caracter patologic, ci e simpla uniune a misticului cu universul. Celălalt ar fi sublimul distructiv, sublimul canonic în fața căruia ne temem pentru viața noastră, fiindcă ne poate distruge.

Conștiința e intențională, în timp ce inconștientul „rumegă“ (rumination). Dorința de nemurire e fantasma voinței de a trăi. Sinuciderea e paroxismul negării voinței.

În cele prezente am încercat să demonstrăm că există o relație între voință și inconștient, propunând și o serie de concepte ajutătorare pe care le vedem înrudite cu fenomenele descrise. Articolul a urmărit să ofere, în același timp, o critică, și o sinteză asupra doctrinelor lui Schopenhauer și al lui Freud, cu o influență venită și din partea unor autori ca Nietzsche și Bergson, bineînțeles fără intenția de a exclude alți autori, cum ar fi Hartmann sau Jung.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.