Celei care hrăneşte lighioanele

de Emilian Gheață

Ne scuturăm de paie şi de noroi,

ne pieptănăm blana pe spate,

ne bărbierim pe râturi,

ne băgăm copitele în tenişii de gală,

ne punem pe noi treningul de operă,

ne atârnăm la gât lanţurile din plasticul cel mai fin

şi ne adunăm gloată în poieniţa noastră,

            ca să bem,

            să ne frecăm umerii noştri de animale de pradă,

            şi să ne râdem.

 

Unii dintre noi fumează,

iar alţii sunt căsătoriţi.

 

Aici ne simţim bine

            în pielea noastră tăbăcită de jivine la vârsta a doua,

                        c-om fi porci,

                                    măgari,

                                    câini,

                                    boi

                                    sau broscoi –

uneori mai vin şi câte-un fazan

şi vreo doi-trei papagali.

 

Ne arătăm colţii mârâind,

ne încordăm muşchii

şi ne zbârlim spinările,

grohăim şi hohotim,

            pentru că vigoarea noastră nedomesticită

                        ne îndeamnă

                                    să ne sfâşiem.

 

Dar ea nu e intimidată:

            păşeşte printre noi uşoară ca o gazelă,

            hotărâtă ca o ursoaică cu pui

            şi frumoasă ca o pasăre-paradis,

                        împărţindu-ne tuturor berile cu spumă,

                                                vinul sângeriu

                                                şi troacele din care halim

                                                            cu plescăituri, cu bale şi cu râgâieli.

 

La trecerea ei ne umflăm în pene

            ca nişte curcani supraponderali,

ne parfumăm cu testosteron

şi ne împănăm cu primele noastre fire albe,

            mostre de maturitate, de înţelepciune şi de rafinament

                                                (hă-hă-hă!).

 

Unii dintre noi trag pârţuri şi o măscăresc,

dar ea ştie cum să ne ţină în frâu,

            cu două palme peste bot.

 

Noaptea, târziu,

            după ce zăcem claie peste grămadă,

                        morţi de beţi şi cu virilitatea blegită,

            ne mătură cu sârguinţă lângă gard

                        ca pe nişte frunze moarte,

                                    păşind peste noi şi plecând în vizuina ei pufoasă,

                                                care presupun că miroase a lavandă.

 

„Ce zici, bă, de asta?”,

mă întreabă unul cu belciug în nas.

„Ce să zic, bă”, răspund,

„cred că i-ar sta foarte bine

cu nişte cizme roşii din piele

şi cu un bici din ăla lung, împletit.”

 

Iulie 2017

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.