Despre neajunsul de a avea o conștiință

(phobia perennis)

de David Mândruț

În eseul nostru dorim să stabilim faptul că cea mai mare povară pe care trebuie să o poarte omul cu el o viață întreagă este chiar conștiința sa. Deja mulți gânditori au observat faptul că, în esență, conștiința este un rău inerent existenței umane. Schopenhauer, la fel ca și omul din subterană a lui Dostoievski sugerau că gradul de suferință este direct proporțional cu gradul de conștiință al individului. Kierkegaard, de cealaltă parte, va susține că disperarea este intensificată de gradul de conștiință, prin urmare, cu cât mai multă conștiință, cu atât mai multă disperare. Mai apoi, în Conceptul de anxietate danezul va sugera că cu cât mai puțin spirit în individ (care nu poate fi echivalat totuși cu conștiința), cu atât mai puțină anxietate. În final, și în spațiul românesc, autorii au văzut acest neajuns al faptului de a avea o conștiință, mai exact Emil Cioran, care în prima sa carte vede conștiința ca o rană deschisă, în care e inserată în pumnla, în opoziție față de așchia kierkegaardiană. Și de cealaltă parte îl avem pe Camil Petrescu, care în afară de romanele sale, a avut intervenții și în perimetrul filosofiei, iar acesta afirma că cu cât mai multă conștiință, cu atât mai multă dramă existentă.

Deja din acest paragraf introductiv putem decela două atitudini fundamentale care există în lumea aceasta, aceste atitudini fiind determinate în parte de mediul în care trăim, de condițiile externe să zicem, dar și de condițiile interne, adică de voința noastră.

Prima atitudine fundamentală e cea pe care o numim a individului sisific, în sensul lui Camus (exemplul legat de muncitorul prins în eterna repetiție aparținându-i), individ care trăiește în mare parte în inconștiență, dar nu în sensul inconștienței animalice și nici în sensul peiorativ al cuvântului, ci doar faptul de a trăi în automatisme, în mare parte, în înțelesul în care vorbea Marcuse de individul care nu mai are timp nici măcar de propriul libido, sau mai degrabă, libido-ul nu mai are timp de individ. Acest individ pe care l-am postulat există în foarte multor cazuri concrete din viața noastră, acesta fiind o persoană care rămâne la călduț, la gura sobei, în comoditatea inconștienței sale. Încă odată, prin inconștiență nu afirmăm că persoana nu ar fi conștientă că are un sine, ci doar că se ferește să cuprindă aspectele lumii mai puțin plăcute, cu care va avea de a face, în schimb, cealaltă atitudine fundamentală. Despre individul inspirat de travaliul lui Sisif, care reprezintă majoritatea noastră, a oamenilor, putem spune că trăiește în dulcea eternă reîntoarcere sau repetare a aceluiași, în sensul rutinei, care obliterează creativitatea sau închide față de eveniment.

Cealaltă atitudine fundamentală este cea pe care o numim a cunoașterii luciferice, într-un sens puțin diferit de cel al lui Lucian Blaga, dar această atitudine se referă la faptul că omul își acceptă, asumă povara conștiinței, și încearcă să cuprindă cât mai mult din lume cu conștiința sa, iar cu cât mai multă conștiință asupra a ce se petrece în lume cu atât mai mare va fi riscul de nevroză. Această atitudine este luciferică într-un fel, fiindcă se adâncește în misterele lumii, în sensul că vrea să cuprindă misterul și secretele inerente lumii, însă toate acestea vin cu un preț enorm, care e suferința. Această a doua atitudine, de fapt acest individ, tinde mai mult să trăiască izolat, fiindcă așa se simte el mai comod, în sensul în care Schopenhauer spunea că individul de geniu se individuează sau individualizează mai mult, adică încearcă să cuprindă mai mult din lume, din tainele existenței prin intermediul conștiinței sale. Astfel, el tinde să fie mai izolat. Cea de a doua atitudine fundamentală, prin a sa izolare se aseamănă cum spuneam cu geniul, dar nu numai. Această atitudine care încearcă să cuprindă cât mai mult cu conștiința sa și să se adâncească cât mai mult în tainele universului prin intermediul conștientizării faptelor înconjurătoare se apropie de geniu și din simplul fapt că acest individ este cel mai pasibil de nebunie. Să nu uităm că există exegeți care susțin că Eminescu ar fi înnebunit tocmai fiindcă a încercat să cuprindă tot infinitul universului cu mintea. Cazurile similare care ar putea fi menționate aici sunt cele ale lui Nietzsche, care cu a sa idee de eternă reîntoarcere țintește la un nivel macro, dar și August Strindberg, căruia i s-a declanșat psihoza simultan cu începerea studiilor oculte.

Cu cât conștientizăm mai mult ce se întâmplă în jurul nostru, dar și cu cât conștientizăm mai mult ce se întâmplă în forul nostru interior, cu atât șansa este mai mare de dezastru. Dacă sugeram că prima atitudine fundamentală este cea care rămâne la gura sobei, în dulcea sa inconștiență, atunci această atitudine luciferică e cea care gândește la rece, care se aruncă voluntar în copcă de pe iceberg pentru a sonda rezultatul pe care urmează a-l afla.

Prin această împărțire în cele două atitudini  fundamentale voiam sa distingem omul obișnuit de atitudinea eroică sau genială ca să îi spunem așa, atitudinea care își riscă propriul sine pentru a sonda misterele universului, atât interior, cât și exterior, în căutarea de răspunsuri, iar această sondare a adevărului poate fi făcută tocmai prin intensificarea nivelului de conștiență, de aceea există și un risc, anume acela de a înghiți mai mult decât am putea mesteca. De asemenea, prima atitudine trăiește o viață normală, familială ca să zicem așa în pace și tihnă, în timp ce a doua atitudine se îndreaptă mai degrabă spre antinatalism și mizantropie, în accepțiunea schopenhaueriană, conform căreia reflexivitatea umană tinde spre non-reproducere. Adevărul e că este o miză imensă a aduce o ființă umană în această lume mizeră, o miză pe care omul obișnuit printr-un eroism debordant și-o asumă totuși și el. Prin urmare, putem susține că ambele atitudini dau dovadă de un oarecare eroism,  de un curaj ontologic, tocmai prin faptul de a reuși să sondeze clipa alegerii existențiale și a lua decizia optimă, doar că, încă odată, omul obișnuit sau cel sisific trăiește la căldurică în timp ce lucifericul se aruncă de pe iceberg direct în apa înghețată. Acest eroism inerent uman se referă la faptul că individul își asumă cumva faptul de a fi nemuritor, doar că omul obișnuit o face prin urmași direcți, prin copii, în timp ce geniul prin operele pe care le-a creat. Omul obișnuit se poate îndrepta mai degrabă spre filantropie, în timp ce geniul, în sensul nostru, spre mizantropie.

În final, argumentarea noastră se va sprijini pe ceea ce am numit noi un afect de bază, sau în sensul lui Heidegger, o dispoziție afectivă fundamentală, care este chiar vinovăția. Într-o oarecare măsură, atunci când individul se simte vinovat, simte cel mai tare faptul că are o conștiință. Am putea sugera chiar faptul că vina este primul mobil care pune în mișcare conștiința morală, prin intermediul rușinii mai ales. Să ne amintim de episodul Adam și Eva, când ei își conștientizează vina în urma faptului sau chiar simultan cu momentul când realizează că sunt goi, moment în care își dobândesc conștiința de sine și ies din inconștiență, din acest spirit plutitor deasupra apelor.

Putem afirma în cele ce urmează, parafrazându-l pe Kierkegaard, bineînțeles, că cu cât mai multă conștiință, cu atât mai multă vinovăție, dar reversul medaliei constă în faptul că și inversul e valabil, adică cu cât mai multă vinovăție cu atât mai multă conștiință. Se pare că cele două mărimi, ca să le spunem așa, se potențează reciproc și sunt direct proporționale una cu cealaltă. Această afirmație este valabilă pentru oricine și-a simțit conștiința încărcată în urma unui act, sau a unei omisiuni care implică oarecum vina ontică, adică cea de la om la om, cea interpersonală.

Precizăm că există și o vină la nivel individual, la nivelul sinelui, care tocmai la acest fapt se referă, anume la imposibilitatea de a deveni sine, noi știind de fapt că există mai multe teorii filosofice prin care se susține că devenim un sine, iar în cazul vinei ontice putem susține, alături de Buber, că devenim sine prin Celălalt, în sensul în care conștiința vinovată ne apelează tocmai întru reparație față de alteritate. Acest apel al conștiinței poate fi angoasant uneori, chiar să aibă un caracter obsesional, însă rolul său e acela de a ne invoca întru reparația păcatului ca să îi spunem așa, iar Martin Buber în textul său despre vinovăție deja ne spune că există mai mulți pași prin care putem repara vina ontică.

Am încercat în acest eseu scurt să dovedim faptul că cea mai mare povară, insurmontabila povară a ființei, constă tocmai în faptul de a avea o conștiință. Nu este surprinzător faptul că în unul dintre eseurile sale cele mai cunoscute din Pe culmile disperării, Cioran se întreabă cum ar fi să fii animal sau chiar plantă. Răspunsul optim, bineînțeles s-ar afla în existența în ipostaza pietrei. Dacă vrem să fim fericiți, și aici întorcându-ne la Sisif, trebuie să mergem până în stadiul anorganic al existenței, cum ne sugera Freud că ar fi travaliul pulsiunii de moarte. Iar dacă Sisif este fericit, sau chiar individul croit după tiparul lui Sisif, care își trăiește viața de zi cu zi, viața familială printr-o repetiție întru inconștiență, în sensul definit de noi, așa putem și noi considera că am fi mai fericiți fiind o simplă piatră, o conștiință nulă cum i-ar zice Bergson, sau o ființare lipsită de lume în limbaj heideggerian.

Suferința, sub toate formele ei, fie angoasă, disperare sau vină este direct proporțională cu gradul de conștiință al individului, individului care își asumă ordalia lui Sisif,  nu că nu ar fi în stare să conștientizeze ce se întâmplă în jurul lui, ci doar nu vrea, fiindcă știe că ce poate afla prin sondarea mărimilor conștiinței îl poate distruge. În acest sens, atitudinea individului sisific e cea mai sigură, fiindcă el poate trăi o viață întreagă fără să fie lovit de povara conștiinței reflexive. Ne putem întreba pe drept acum dacă nu chiar reflexivitatea e cea care ne conduce spre obsesionalitate și spre idei fixe, în acest sens tot a noastră conștiință ar fi răul cel mai mare de pe lume. Revenind la individul nostru inspirat de Sisif, acesta nu vrea să pătrundă conștiința în toate dimensiunile lui, fiindcă știe că l-ar distruge, de aceea e de datoria atitudinii luciferice, care se îndreaptă spre o genialitate îndrăzneață să sondeze adevărurile crunte ale lumii înconjurătoare, ale realității, dar și tenebrele sufletului omenesc. Această inconștiență despre care am tratat în sensul individului sisific, care nu trebuie înțeleasă într-un sens peiorativ, e mai degrabă un mecanism de apărare al inconștientului împotriva unei cantități de suferință oferit de sondarea conștiinței care ar putea fi fatală în final.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.