Plictiseala de moarte

(phobia perennis)

de David Mândruț

Este oare plictiseala tocmai boala fără de moarte? Este legitim să vorbim despre o plictiseală de moarte? Sau mai bine zis, este plictiseala mai rea decât moartea? Ce simțim când suntem plictisiți, de fapt, sau care este diferența dintre un om plictisit și dintre un om mort? La toate aceste întrebări vom încerca să răspundem în eseul de față.

Ca de obicei, vom încerca înainte de a ne expune poziția personală să vedem ce au zis și înaintașii noștri, în acest caz cei mai reprezentativi filosofi care au tratat explicit despre problema plictiselii, dar ironia sorții, și despre cea a morții au fost Arthur Schopenhauer, Søren Kierkegaard și în final, Martin Heidegger.

Primul filosof care, din punct de vedere cronologic, a vorbit despre plictiseală a fost Schopenhauer, care o considera un rău inerent, poate chiar cel mai mare rău la care poate fi supus individul. Chiar dacă individul își satisface voința de a trăi și cerințele ei interminabile, nevoile, respectiv dorințele, acesta va cădea în plictiseală, va ajunge să se învecineze cu urâtul (un fel de depresie sau melancolie am putea să îl numim) sau și mai rău se va simți vinovat, din cauza faptului că se risipește, acestea fiind faptele urâtului, acela de a angaja individul în fel de fel de activități solitare sau sociale, care în final, duc la o sărăcire spirituală. Perioadele de plictiseală nu sunt totuși așa de lungi, în viziunea lui Schopenhauer, întărim și noi, deoarece dacă voința cere mereu ceva de la noi, acesta este un imbold sau chiar un elan/impuls pentru a acționa în vederea realizării unui scop specific, prin muncă sau oricare alt mijloc posibil și permis.

Kierkegaard susține că pentru viața estetului, a celui care trăiește în imediatețe, nu a celui care trăiește în reflexivitate, plictiseala, ca și în cazul lui Schopenhauer, e cel mai mare rău posibil, el ajungând să elaboreze chiar conceptul de plictiseală demonică, plictiseală catatonică am mai putea-o numi noi. Estetul, care trăiește în imediatețe își forjează în acest sens conceptul de rotație a culturilor, prin care, la fel ca și Don Juan, cuceritorul a 1003 de femei, trece de la o persoană la alta, pentru că dacă ar trăi în prezența aceeași persoane prea mult timp, ar sfârși și el în plictiseală.

Martin Heidegger tratează cel mai pe larg fenomenul plictiselii în cursul său despre Conceptele fundamentale ale metafizii, acesta filosofând în nu mai puțin de 100 de pagini despre plictiseală, probabil cea mai întinsă tematizare a fenomenului dinte toate cele cunoscute până acum. Heidegger observă că plictiseala este o dispoziție afectivă fundamentală, la fel ca angoasa cea din Ființă și Timp, dispoziție afectivă fundamentală care și ea este fără de obiect și relevă neantul, tot la fel ca angoasa din Ființă și Timp. Și precursorul său, Kierkegaard, susținea același lucru despre angoasă, dar și despre plictiseală, anume că relevă neantul propriu, anume problema pe care dorim să o tratăm în continuare. Heidegger se orientează în analiza sa și asupra fenomenului temporalității plictiselii, fiindcă aceasta are o temporalitate aparte, în cadrul căreia timpul trenează și cumva sacadează, ținându-ne în loc, exemplul cu studentul care așteaptă trenul în gară, verificându-și compulsiv ceasul fiind grăitor în acest sens.

Curiozitatea naturală care survine constă în faptul că niciunul dintre acești trei gânditori nu a legat explicit, ci doar aluziv problema plictiselii de fenomenul morții, problema pe care noi vom încerca să o tematizăm succint în continuare.

Este o afirmație cunoscută de fiecare om care a simțit vreodată plictiseala că aceasta ne creează o senzație cu totul aparte, o senzație de apăsare și de risipire, pe scurt o senzație de disconfort, nu neapărat durere, deși durerea poate ar fi preferabilă în unele cazuri plictiselii. Moartea în schimb dorim să o numim punctul 0, punctul nul al oricărei senzații. Foarte frumos spune poetul din Avon că a noastră moarte trebuie asemuită cu un somn, însă somnul/odihna ne creează plăcere într-o oarecare măsură, în timp ce odată morți noi nu mai putem vorbi nici de plăcere, nici de durere, ci de nici o senzație de fapt. Odată ce murim, chiar dacă corpul se descompune noi nu vom mai fi acolo să asistăm la aceasta, deci nu vom avea conștiința propriei putrefacții să spunem așa.

Frumos și drept susține Heidegger că  moartea este posibilitatea imposibilității, dar am putea susține noi, aceasta este de fapt, și aici ne referim la moartea ontică, nu la cea ontologică, imposibilitatea posibilității și chiar de ce nu, certitudinea incertitudinii. Dacă moartea este punctul nul al oricărei posibilități de senzație, atunci totuși în cadrul fenomenului plictiselii putem fi un pic optimiști, fiindcă, plictisiți fiind, noi încă suntem în viață, trăim, existăm, deci avem posibilitatea de a ieși din această stare, printr-o schimbare de dispoziție afectivă. Moartea ontică, cea de toate zilele este imposibilitatea posibilității, ori reluând o expresie a lui Kierkegaard, ciuntită ce e drept, putem afirma despre plictiseală că este posibilitatea posibilității, anume șansa de a ieși din această dispoziție afectivă fundamentală prin mobilizarea resurselor noastre proprii. Nu am menționat în definiția plictiselii caracterul de realitate a libertății, fiindcă plictiseala este o realitate, da, însă nu putem vorbi propriu-zis de o libertate, cât de o constrângere la o stare mohorâtă, apăsătoare, o clipă care se dilată la infinit.

Dar ce se întâmplă oare când suntem plictisiți? Imaginația și fantezia doresc să compenseze prin imagini cvasi-onirice acest neajuns de a exista, care este chiar a noastră plictiseală, cea de toate zilele. Pascal deja anunța faptul că imaginația este o facultate periculoasă, fiindcă tinde să hiperbolizeze unele imagini, care de la sine nu ar trebui potențate artificial. Dar fantezia aceasta stârnită de o lipsă, care este chiar plictiseala poate duce la situații de-a dreptul catastrofale. Iar aici vrem să introducem în discuție pe celebrul personaj al lui Flaubert, respectiv pe Madame Bovary. Ea este un exemplu perfect de individ care se plictisește, fantazează, visează cu ochii deschiși, pentru a compensa acesta plictiseală și sfârșește tragic în final, anume se sinucide. Aceeași boală a sufletului o putem aici doar specula în cazul lui Don Quijote, pentru că acolo o temă esențială este cea a nebuniei, comparată de Foucault în cartea sa magistrală cu nebunia eroilor shakespeare-ieni, în special cu cea a lui Hamlet, însă putem specula că fantezia demonică, anume nebunia lui Don Quijote a fost prilejuită tot de o plictiseală colosală, la rândul ei demonică.

Dar mai există și o plictiseală pe care o putem numi melancolică, în care tot imaginația și fantezia sunt implicate. Plictisitul se folosește de fantasmă pentru a naviga în trecut prin intermediul a ceea ce Kierkegaard a numit reminiscență. Atunci când plictisitul sălășluiește în amintirea fericirii pierdute devine un suferind de-a dreptul, fiindcă până la urmă este un blestem acela că individul poate naviga cu conștiința în trecut și în viitor, după cum ne propune Schopenhauer.

Individul care se plictisește poate fi tentat să intre în compania urâtului, tematizat de Schopenhauer, și mai apoi de Cioran, urât care reprezintă simultan o risipire de sine, care este o boală a sufletului pentru care plătim cu, bineînțeles, sentimentul de vinovăție atât de drag nouă. Individul conștientizează faptul că timpul îi este numărat și totuși e plictisit, e incapabil să facă orice, plictiseala fiind bună prietenă și cu lenea, de aceea individul își risipește posibilitățile și în final se simte vinovat fiindcă nu a reușit să își actualizeze sinele, după o expresie de-a lui Maslow.

În toate aceste cazuri pe care le-am discutat, ar părea natural ca moartea să fie preferabilă plictiselii, dat fiind faptul că în final, prilejuită ea sau nu de plictiseală, se ajunge tot la moarte. Dar totuși să nu uităm și acest gând fundamental, anume că plictiseala este și o posibilitate, care deschide prin intermediul fanteziei. Această fantezie nu este tot timpul fatală, atâta timp cât dorințele și imaginile noastre cvasi-onirice nu sunt hiperbolizate, ci ținute sub control de o cenzură auto-impusă, un fel de frână psihologică. Există dar și o întâlnire bună cu propria fantezia a individului, una care să nu ducă la disperare și la pierzanie după Kierkegaard, ci un cuantum suficient de imaginație care să ne ambiționeze de a ieși din această dispoziție afectivă fundamentală revelatoare de neant, care este plictiseala.

Un exemplu de aparentă plictiseală și monotonie care ne-ar putea oferi lumină și oarecum un sens este reprezentat de Sisif al lui Camus, care împinge același bolovan iar și iar la nesfârșit, ad infinitum, pe același munte, așteptând ca bolovanul să se rostogolească la baza muntelui pentru a-l putea căra din nou în vârful muntelui. Chiar dacă îndeplinește acest act compulsiv impus și este un martor al eternei reîntoarceri, Sisif, ne spune Camus, este totuși fericit. Această imagine, parabolă am putea să îi spunem, folosită de Camus, relevă condiția muncitorului contemporan, al muncii absurde și alienate am putea spune, care sfârșește în plictiseală și mai ales în urât. Chiar și Jose Saramago, iar această afirmație ar fi confirmată și de Emil Cioran, susține că oamenii au căzut în timp, fiindcă peisajul oferit de Grădina Edenului era unul prea plictisitor. În aceeași carte, Saramago îl introduce pe personajul biblic Cain, care în urma fratricidului originar și al vinii inerente aduse asupra sa este însemnat de Dumnezeu cu un simbol, care desemnează faptul că el nu va putea moară, să fie omorât sau să se sinucidă. Dar nu este aceasta chiar moartea fără de moarte kierkegaardiană? Cain reușește totuși să își găsească autenticitatea într-o lume în care au loc ordalii ca cea a lui Avram, sau o lume în care timpul se derulează înainte și înapoi, și cel mai important, nu se plictisește o clipă, participând la evenimentele din Pentateuh, fiind totuși conștient mereu că nu va putea muri și va trebui să trăiască pe veșnicie, singur pe pământ, chestionând faptele lui Dumnezeu și deciziile sale.

Sperăm că am reușit să aruncăm cât de puțină lumină se poate asupra fenomenului plictiselii, a dimensiunilor sale, dar și a relației sale cu moartea, și de ce nu, cu nemurirea. În expunerea noastră ne-am folosit de marile minți ale omenirii care au tematizat această problemă, care au amorsat-o, aici putând fiind incluși chiar și Pascal și Nietzsche, dar simultan nu ne-am ferit de la a invoca exemple literare de plictiseală și de ordalii similare pentru a ne susține argumentele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.