de Emilian Gheață
Mi-am tăiat mâna cu dinţii.
CRANŢ!
Intimidat de păcatul de neiertat al îmbătrânirii,
am vrut să arunc peste bord
orice m-ar fi ţinut prea aproape de gravitaţie.
Mâna mea a căzut.
FLEOŞC!
Stătea răşchirată pe podea,
ca un miriapod în pielea goală
şi mi s-a făcut scârbă la gândul
c-o lăsasem să atingă atâţia ani.
„Între noi totul s-a terminat!”,
i-am spus.
Fosta mea mână a deschis palma
în semn de „asta este…”.
M-am enervat şi i-am sugerat
că aveam să mă descurc şi fără ea,
că oricum mai aveam una.
Fosta mea mână şi-a strâns pumnul
şi l-a mişcat rapid de la stânga la dreapta.
M-am enervat şi i-am spus
că nu mi-a folosit niciodată la nimic
şi că ea a fost cineva datorită mie,
nu invers.
Fosta mea mână a fâlfâit a lehamite
şi şi-a introdus degetul mare
între arătător şi mijlociu.
M-am enervat şi i-am spus că,
în ciuda lui Darwin,
a lui Engels
şi a lui Moş Crăciun,
degetul ei opozabil nu face nici două parale
fără controlul creierului meu
zbârcit, dar de-a pururi erect.
Fosta mea mână a mângâiat o barbă imaginară
şi şi-a rotit degetul arătător
în dreptul tâmplei mele,
pentru a-mi sugera că creierul meu
a evoluat mai degrabă pe ulei.
M-am enervat şi am vrut să-i trag un şut în cur,
ca să-şi înghită gesturile obscene
pe care le-a deprins în nopţile de beţie
în care a fugit de acasă,
după certurile cu creierul.
Fosta mea mână mi-a tras două perechi de palme.
JART-JART!
M-am calmat şi m-am aşezat lângă ea,
lăcrimând,
mărturisindu-i
că n-am pe nimeni altcineva
şi rugând-o să se întoarcă la mine.
Fosta mea mână mi-a dat mâna,
mi-a făcut un masaj de împăcare
şi un ceai
şi ne-am culcat,
din nou,
împreună.
Iulie 2017