(pricinaşul de serviciu)
de Radu-Ilarion Munteanu
Întâlnesc, din când, opinii care cauționează agresiunea endemică (și acum extremă) a Rusiei prin cultura ei uriașă. Le taxez moderat, căci simțul realității, la astfel de persoane, e subdezvoltat. Deunăzi am reîntâlnit așa zisul argument la un distins intelectual, unul din furnizorii frecvenți de poezie medievală. N-are lipsa acută de realism a umaniștilor, cu atât mai puțin a fractodocților, dar logica inginerească îi e la fel de departe.
Nu știu dacă și cât voi putea conferi o corelare logică internă acestui paradox. La prima vedere, el nu pare să fi preocupat ca atare pe cineva accesibil.
Voi porni de la un document străvechi. Un curs universitar de Istoria Rusiei, sub autoratul lui P. P. Panaitescu. Pentru anul universitar 1937-38. Un avantaj ar fi prinderea perioadei sovietice de început. Dar în mare, noțiunile generale sunt depășite. Din punct de vedere cultural, etapa statului kievean contribuie cu elemente care țin de istoria zonală. Ajutarea bisericii de către lideri e un aspect esențial.
Un compte rendu asupra culturii ruse: Cultura rusă – frwiki.wiki. Nu cred că e necesar să urmărim amănunțit articolul, doar lectura lui ne plasează în spațiul de interes.
Acestei culturi ruse, pe care unii lipsiți de simțul realului o pretind a avea puterea de a cauționa Rusia ostilă, i-aș plasa debutul odată cu programul de occidentalizare a Rusiei activat de cel mai important țar din dinastia Romanov, Petru cel Mare. Sigur că marea cultură rusă se exprimă cel puțin până la finele secolului XIX. Dar impulsul civilizațional imprimat de programul lui Petru cel Mare a avut ca efect și progresul cultural.
Să notăm, în treacăt, că, mai mult sau mai puțin retorica din ce în ce mai violent antioccidentală a Rusiei lui Putin contrazice însăși evoluția Rusiei istorice. Voi reveni la această idee pe diferite etape ale dezvoltării Rusiei, ca fond pentru marea ei cultură.
Principiul fundamental al programului lui Petru cel Mare a fost cooptarea unor prințese europene luterane. Care, devenite țarine și convertite la creștinismul răsăritean, au funcționat ca un factor de progres. Cea mai importantă a fost Sophia Federica de Anhalt-Zerbst, devenită Ecaterina cea Mare. Domnia ei a împins energic granițele imperiului rus. Dar mai ales a adus la curtea sa valori precum Voltaire și marele matematician elvețian Leonhard Euler.
În cultură, Ecaterina a jucat rolul de Mecena. Între altele, a înființat și o publicație de satiră și umor. In concluzie, contribuția ei la ceea ce numim marea cultură rusă e majoră.
Tot în treacăt, să menționăm că Ecaterina a încorporat Ukraina în imperiul rus. Interesant, retorica lui Putin n-o prea citează ca sursă politică. Deși populația imperiului s-a dublat sub guvernarea ei, în mare măsură prin succese militare.
Perioada Ecaterinei cea Mare e cea mai bună dovadă a paralelismului marii culturi ruse cu expansiunea imperiului rus. Ceea ce diluează paradoxul asumat ca subiect. Dar, atenție!, expansiunea imperiului rus și atingerea condiției de mare putere au urmat un proces natural. Nimic din retorica ostilă a lui Putin.
Cu toate că cele 13 ocupații ale teritoriilor românești au o pondere minoră în istoria imperiului rus, cel puțin un caz din nu puținele astfel de interacțiuni sunt caracteristice pentru mentalitatea rusească. În 1977, pentru a trece Dunărea, armatele țarului aveau nevoie de o trecere liberă prin țara care se numea deja România. Rusia ar fi avut o reticență în a trece cu forța. Câmpul de luptă s-ar fi depărtat de istorica țintă a strâmtorilor, iar armata rusă s-ar fi confruntat cu 2 adversari în loc de unul. Le-ar fi convenit rușilor o trecere convenită. Românilor la fel. Ar fi evitat războiul pe propriul teritoriu. Dar logica politică e una și tupeul de mare putere alta. De ce a rezistat Brătianu și a parvenit la convenția de la Livadia (în Crimeea). Era informat asupra stării proaste a armamentului și în general a echipamentului rus. Tupeului rus nu i se poate răspunde decât cu contrașantaj inteligent. De fapt situația se va repeta după război.
La Livadia prințul Gorceakov a semnat trecerea permisă a trupelor ruse prin România și, în contrapartidă, respectarea integrității României. Ceea ce nu avea de gând să facă și n-a făcut.
După reîntoarcerea victorioasă a armatei române, armata rusă a ocupat Bucureștiul. Pentru a forța mâna prințului Carol să cedeze cele 3 județe dunărene pierdute de Rusia în Războiul Crimeii. Cahul, Bolgrad și Ismail.
Țarul a cerut, peremptoriu, dezarmarea armatei române. Bucureștiul a dezlănțuit o gherilă urbană. Cu pierderi inerente pentru ruși. Aici a funcționat inteligența tactică a lui Carol. A părăsit Bucureștiul și a retras armata, intactă, deși obosită, în Oltenia. Coloana l rusească era amenințată din flanc. Poziția a avut unele elemente tactice similare cu tabloul de la Austerlitz. Rușii au fost nevoiți să se retragă spre nord.
Dar ocupând cele 3 județe.
Tratatul de la San Stefano prevedea, într-adevăr, independența României. Dar cu condiția pierderii celor 3 județe. Imperiul Otoman nu se putea opune. Era învins. Tratatul a fost reexaminat de Congresul de la Berlin. Unde România nu numai că n-a recâștigat nimic, dar i s-a pus o condiție oneroasă de către toate puterile apusene. Independența ar fi urmat să fie ratificată numai dacă România și-ar fi modificat constituția, acceptând cetățenia persoanelor alogene imigrate.
Morala fabulei e aceeași: Rusia nu-și ia angajamente formale decât silită, n-are de gând să le respecte, nu le respectă și nu poate fi contrată decât prin contrașantaj militar. La scara istoriei ruse, episodul 1977-78 e mărunt. Dar semnificativ ca model.
Până la urmă trădarea a luat forma unul schimb de teritorii. Cele 3 județe, prin reluarea cărora Rusia ștergea ultima urmă a războiului Crimeii în schimbul nordului Dobrogei. Pe care rușii nu-l dădeau de la ei. Turcul plătește.
Un contraexemplu izolat. E adevărat, personajul căruia a fost un nobil autentic. Contele Leon (Lew) Tolstoi. În 1854 a locuit cam un an în București. Ca ofițer superior al armatei ruse.
Fotografiile din https://evz.ro/tolstoi-locuit-bucuresti-un-an.html au fost oferite de centrul cultural al ambasadei ruse. Casa care l-e găzduit pe marele scriitor e relativ greu de localizat.
Un articol edificator scrie profesorul Ioan Stanomir, profesor de drept constituțional la Facultatea de Științe Politice a Universității din București: https://www.contributors.ro/vladimir-putin-si-agresivitatea-rusiei-strategia-unui-stat-revizionist/. Reținem: Agresivitatea marțială a Federației Ruse este expresia unui stat revizionist, neîmpăcat cu existența unei ordini europene fondate pe dreptul națiunilor la auto-determinare politică. Rusia lui Putin nu este și nu poate fi URSS. Ea nu mai posedă anvergura globală a unui sistem mesianic de seducție ideologică: comunismul era rațiunea de a fi a universului sovietic. Rusia lui Putin, în pofida eforturilor sale, nu poate propune o religie politică care să egaleze intensitatea de fascinație a marxism-leninismului. Revenirea la naționalismul militar și la fervoarea etnocratică este semnul acceptării acestei noi realități.
Există, totuși, unele diferențe între doctrina exprimată de Putin și acoliții săi și cea a lui Alexandr Dughin, ideologul geopolitician, filosof, sociolog și politician rus. Este cunoscut pentru vederile sale considerate fasciste și a avut legături strânse cu Kremlinul și armata rusă. Dar înaintea lui Dughin a fost Prințul Nikolai Sergheevici Trubețkoi, care s-a inspirat, la rândul lui, din teoriile lui Piotr Niolaevici Savițki. Ideile ambilor abordau riscul ca Rusia să devină o colonie. Evitarea acestui presupus proces era, în viziunea prințului Trubețkoi, obiectivitatea comunității de soartă istorică a geografiei eurasiene. Amestecarea elementelor asiatice cu altele europene ar duce la o sinteză cu individualitate proprie. Soluțiile adoptate cu 8 secole în urmă de Genghiz Khan ar fi valabile și azi.
Ne amintim de formula, mai restrânsă, lansată de Gorbaciov, o casă comună, de la Atlantic la Urali, pentru a vedea că cea a lui Medvedev, un stat unic de la Lisabona la Vladivostok, e un pas următor. Dar nu ultimul. Ultimul e al lui Putin și al acoliților săi.
Până la a dezvolta modelul megastrategic al lui Putin să precizăm sursa doctrinei prințului Trubețkoi și a geografului Piotr Nikolaevici Savițki. Un articol semnat de Tudor Păcuraru în numărul din august 2022 al lunarului Magazin istoric. Să mai adăugăm câteva idei: Proiectul cel mare, europenizarea Rusiei, a îndreptat țara pe o cale greșită. Europa este principalul dușman al neamului omenesc. Lumea rusă este pretutindeni acolo unde oamenii vorbesc limba rusă și gândesc ca rușii.
Să reflectăm puțin asupra acestor idei. Eurasia integrată exprimă limpede concepția expansionistă. Rusia Kieveană distrusă de Hoarda de Aur a avut nevoie de câteva secole pentru a se elibera de o putere mongolă în regres. Cum a ajuns la Vladivostok? Prin cuceriri succesive. Ale unor triburi izolate și slabe. Cărora le-a impus limba rusă cu forța. Doctrina prințului Trubețkoi e una logică. După el, a aplicat-o concret Stalin. Și ar fi reușit, dacă Roosevelt n-ar fi murit la timp. Doctrina Truman și planul Marshall, reprezentând reacția lumii occidentale au zăgăzuit planul Trubețkoi-Stalin. Blocat în fața occidentului European, cu rădăcini istorice solide, Stalin s-a îndreptat asupra Africii și a restului Asiei. Acum vine Putin, căruia nu-I mai ajunge Eurasia integrată. Vrea desființarea zonei transatlantice cu nucleul NATO.
Dar care e semnificația ideii că Europa e principalul dușman al neamului omenesc? Rimează, rezonează cu ideea că europenizarea adusă Rusiei de Petru cel Mare a stricat Rusia. E aici o nostalgie profundă după imperiul lui Genghiz Khan. Între cruzimea acestuia și cruzimea primilor țari ruși e aceeași substanță.
Pe plan doctrinar, victoria Rusiei lui Putin ar însemna demolarea lumii antice de către hoardele și înstăpânirea unui nou ev întunecat. Dar nu numai pe planul păcii și chiar al raportului de forțe în lume. Ocolim statistica premiilor Nobel (cu excepția celor pentru Pace și chiar Literatură, demonetizate prin politizare excesivă). Doctrina antioccidentală a lui Putin poate spune că instituția premiului Nobel e ea însăși occidentală. Dar avem la îndemână o lucrare semnificativă: 100 cele mai mari invenții dintotdeauna. Asta ține de însăși dezvoltarea obiectivă a societății umane. De Tom Philbin.
Ei, bine, peste 60 din 100 sunt de origine transatlantică, multe din restul sunt chinezești. Dintre cele 60, majoritatea sunt de origine anglo-saxonă. Asta e marca de evoluție a lumii. A schimba acum forțat, polarizarea istorică a lumii ar fi un act distructiv.
Dar nu numai atât. Generației mele i s-a predat la școală că radioul a fost descoperit de rusul Popov. E adevărat, aceasta a lucrat în domeniu. Dar rezultatele sale sunt minore în materie fața de cele ale italianului Guglielmo Marconi. Autoatribuirea nu puținor rezultate științifice Rusiei de către istoriografia rusă a fost obsesivă. Mai mult, politica științifică rusă a negat legile lui Mendel, a contestat caracterul științific al teoriilor fizicianului austriac Ernst Mach, a afirmat caracterul pretins neștiințific al algebrelor Boole și alte asemenea fantezii. Nu mai vorbim de Miciurin și Lîsenko. Elemente care au trădat un spirit ostentativ antioccidental.
Pe de altă parte, faptul că mișcarea editorială e în plină expansiune în Rusia e un fapt pozitiv. Tirajul mediu al unei edituri oarecare e de ordinul sutelor de mii de exemplare. Să urmărim cu atenție suma efectelor. Cu atenție și fără pesimism.
Minciuna joacă la ruși un rol ostentativ strategic. Zeci de ani n-au exprimat aprecieri asupra războiului pe care ei îl numesc Marele război pentru apărarea Patriei. Adică partea europeană a celui de-al doilea război Mondial. Din 2005, de când Putin a declanșat ofensiva refacerii imperiului, rușii au pornit o propagandă violentă împotriva forțelor care au învins dușmanul nazist. Conform acestei propagande, rolul forțelor apusene a fost neglijabil. Armata roșie a învins singură forțele naziste. Deocamdată, aceste minciuni ostentative sunt contracarate de informație publică pe toate planurile. Dar mâine? Marele public e din ce in ce mai sensibil la propaganda profesionistă, industrială putem spune. Tineretul generației următoare va crede minciuna infiltrată de Rusia. Nimeni nu va mai ști cine au fost Patton și Montgomery, cine a fost Eisenhower, cine a fost Marshall și cum a salvat el Europa de vest de Stalinism, cine a fost Douglas Macarthur cu pipa lui din cocean de porumb, cine a câștigat războiul Mondial împotriva forțelor Axei. Generația mea, care a avut șansa de a afla realitatea istorică după ce a fost mințită în școală, are datoria acută, cât mai trăiește, să neutralizeze propaganda rusă ostentativă. Pasivitatea înseamnă sinucidere.
Suma ajutoarelor, nici acum plătite, oferite de USA lui Stalin, fără de care armata roșie nu avem garanția că ar fi ajuns pe Vistula, e, har cerului, cunoscută. S-o memorăm și să n-o uităm. Orice element ostil al propagandei ruse trebuie contracarat.