(antifilosofie)
de Mihai Pavel
Doar un măscărici ar îndrăzni să denumească dorința de regres a individului din societate drept mizantropie. Este prea mult să fii dezgustat de oameni, cum în egală măsură este prea mult să-i iubești. Năluca singurătății mă bântuie pe interior. Bestia din inima mea tânjește iremediabil după amorul solitudinii.
Nu pot înțelege de ce oamenii sunt atât de uluiți atunci când unul dintre semenii noști găsește în sine curajul de a se sinucide. Astfel de acte ar trebui întâmpinate cu aplauze și idolatrizate până la delir.
Suferința este singura care are dreptul să ne transforme în sclavi.
Îi urăsc pe aceia care, într-o încercare jalnică de a mima profunzimea, abordează cu nesaț ideea neantului, fără ca măcar să depună cel mai mic efort pentru a experimenta contopirea individuală cu fenomenul în cauză. Extazul pentru nimicnicie s-a transformat în prostituata spălăcită a filosofiei.
Privindu-mi reflexia în oglindă nu mă pot gândi la altceva decât la moarte și nefericire.
Otrava, ștreangul și glonțul sunt singurele modalități prin care întreaga umanitatea se va salva din brațele ignoranței.
Adesea refuzăm fericirea din instinct. Omul are nevoie de flăcările durerii, așa cum lipitorile sunt avide după sânge.
Prezența melancoliei în viețile noastre ne aduce mai aproape de teroare.
Privind stelele mă întreb doar dacă a mai rămas pe pământ un suflet neprofanat de mizeria speranței. Suntem ființe atât de solitare încât ne hrănim singurătatea din fantezii și suspine. Prea puțini dintre noi cunosc voluptatea împlinirii. De ce mai trăim, știind că finalitatea tuturor eforturilor se va încheia printr-un eșec inexorabil?
Istoria ne-a demonstrat în repetate rânduri faptul că omul este nemijlocit o catastrofă născută din haos, ce tinde către progres.
Dacă ar putea, semenii noștri ne-ar strivi fără milă într-o secundă. Obsesia mizantropiei capătă de la sine extazul funest al barbarismului doar atunci când psihologia autoconservării devine inutilă. În fiecare dintre noi zace un canibal înfometat, ce-și așteaptă visător prada.
Adesea mă gândesc la depărtarea lui Dumnezeu de oameni, la ambiția sa de a rămâne un indiferent.
În boală și melancolie întreaga lume se destramă. Sufletul capătă forma umilinței și a dezechilibrului. Conștientizăm frumusețea vidului, savurăm necontenit surmenajul umbrelor, ne recunoaștem cu adevărat neputința când inima este fecundată de un exil mesianic.
Recitind biografiile lui Nietzsche, Hölderlin sau Strindberg sper că propriul meu trup va conspira cândva împotriva mea.
Cărțile trebuie scrise cu lacrimi sau sânge. Lirismul pur își trage rădăcinile din aceste două fluide. Zgârcenia antropologică a scriitorului este pedepsită prin ratare. Poeții au realizat acest lucru înaintea filosofilor.