(ca prin oglindă)
de Marius-Iulian Stancu
orice filosofie politică trebuie judecată, deci înțeleasă și criticată, dinspre extreme. doar în acest fel hermeneutica poate căpăta necesara limpezime de suprafață. principalul adversar al oricărei filosofii politice îl constituie sinele. ceea ce face totuși diferența între stânga și dreapta politică, în favoarea celei din urmă, este că prin intermediul unui consum ideologic de dreapta în doze corecte [interiorizare], cu tot ce comportă ea – simboluri ale transcendenței [ierarhie], orientarea în funcție de valori «superioare» [care nu mai sunt doar economice ori strict utilitariste], precum și ceea ce julius evola numea drept «autarhie», ca o austeritate virilă, însoțită de o disciplină interioară, opusă gusturilor și comportamentelor burgheze – toate constituie ingrediente menite a facilita o asumare-de-sine, care nu poate avea loc decât în afara politicului, adică în eros și moarte cum bine ne-a învățat socrate – corupătorul tinerilor.
ceea ce atrage atenția asupra unui filosof, ceea ce face remarcabilă întâlnirea cu el, este disconfortul inițial [ca preludiu necesar pentru tot ce mai apoi devine plăcere] pe care ni-l provoacă. într-o epocă în care totul trebuie să fie spectaculos, heidegger ne invită să redescoperim plictiseala ca dispoziție afectivă fundamentală a filosofării, ca un «simț al timpului» care «ne conduce către problema timpului…către înțelegerea modului în care vibrează timpul în temeiul dasein-ului…» [conceptele fundamentale ale metafizicii].
într-o eră în care, potrivit remarcilor unui pascal bruckner, am trecut de la dreptul de a fi fericit la fericirea ca imperativ, ca nouă ordine morală [a celor vinovați că nu sunt bine, deci depresivi – “condamnații bucuriei, vâslașii de pe galera plăcerii…” – euforia perpetuă], avem nevoie de proust să ne reamintească lecția fericirii venită prea târziu, care «ne este dăruită doar când am devenit indiferenți față de ea», o fericire în formă literară, estetică, având contururile anamnezei [clinice?], în căutarea timpului pierdut ca [unic] proiect [posibil] al unei fericiri nefericite. iată de ce e bine întotdeauna să preferi «odihnitoarea dulceață a unei uitări anticipate…ea slăbește, înainte de a o vindeca, ideea fixă care este orice iubire.» [la umbra fetelor în floare]
#εὐδαιμονία: nu există decât grade ale nefericirii.
în svetāśvatara upaniṣad ne aflăm puși în fața întrebării fundamentale: «conduși de către cine ne stabilim noi în plăcere sau în ceea ce este diferit de ea?» aceeași întrebare tematizată și de freud în «dincolo de principiul plăcerii». eterna problemă a transcendentalului, cum remarca deleuze, ca autoritate care determină viața psihică să se supună acestui principiu; “acel ceva pe care principiul plăcerii nu îl poate explica și care se află în mod necesar în afara sa…” [coldness and cruelty] – reziduul, aproape nimicul.
“cine ești?” iată o întrebare la care voi răspunde până la sfârșit: “aproape nimic.”
pentru cei aflați în căutarea unui breviar de morală, un cont pe tinder este suficient.
cine [vreau să] zic[ă] oamenii că sunt [post-scriptum]: eroarea fundamentală [din viața lor].
pentru phaidros [așa cum se spune pe sine în banchetul lui platon] eroticul este eroic.
erosul ocupă un loc esențial în existența omului deoarece se aseamănă cel mai mult vieții [este viața însăși?]. leo strauss, în comentariul său la banchetul remarca faptul că “aristodem este cel mai discret dintre participanți. el nu spune nimic. are rezervat undeva un loc special, cum vom putea vedea ceva mai târziu. persoana și aspectul acestuia nu se disting prin nimic. aristodem reprezintă într-un anumit sens imaginea adevărată a erosului. erosul nu este strălucitor. erosul este o ființă aflată în căutare – nevoiașă.”
magistrul nu trebuie să fie bun, ci doar un rău esențial.
în banchetul lui platon, un socrate îmbăiat și încălțat cu sandale afirmă: «de aceea m-am făcut frumos, ca să mă duc frumos la om frumos.» [174a]. contrar atitudinii magistrului, majoritatea [feminină mai ales] practică o estetizare de sine lipsită de obiect, frumusețea ei nu se reflectă în nimic, nu face contact, nu ajunge la adevăr [în absența dialecticii], în atmosfera astfel creată viața nu poate să apară. orice încercare de a-i devia corpul de pe traiectoria solitară îi stârnește retorica moralizatoare, deși dante afirmă clar: toți îndrăgostiții ajung în iad [în al doilea cerc], pe tărâmul umbrelor «scoase de dragoste din lumea vie» [infernul V, 69]. cine nu vrea «să ardă…bine este să se căsătorească» [1 corinteni, 7, 9], să experimenteze un alt fel de foc, cum interpretează textul paulin alain de libera, cel al cotidianului, al negoțului sexual matrimonial, ca «alternativă sexuală la legea dorinței».
aproape eroic în ambiția de a-și expune alteritatea dincolo de limitele sănătății mintale, titane [julia ducournau, 2021], precum tot ce-i uman, nu este fără precedent. david cronenberg îmi pare o referință inevitabilă: atracția pentru mașinal în materie de erotică [crash, 1996] și mutațiile somatice pe care tipul acesta de relație le implică, prin care post-umanul poate să[-i] ia [din] ființă [crimes of the future] sunt plăceri explorate și de julia ducournau, doar că mai violent [nota 8].
#extremism: dacă nu dau înapoi, dacă sunt categoric, dacă mă înfățișez ca fiind mai de dorit, fac toate astea nu împotrivindu-mă neadevărului, inesteticului [poziția antitetică fiind o iluzie metafizică pe ruinele căreia nu se mai poate construi nimic], ci pentru că altfel nu pot să înving.