de Igor Ursenco
Așa cu simțul dreptății cum te știu, Preacucernice Cititoriule, rogu-te a nu te încrîncena pe colegul scriitor și pămînteanul meu Ion Creangă, cel de și-a lăsat „Povestea poveștilor” nespusă în capăt, exact ca pe o orfană. Cine știe ce necazuri pămîntești l-or fi biruit, sărmanul humuleștean, de a lăsat în mîinile Creatorului Suprem Soarta popii care, văzîndu-se scăpat de sula dracului, a fugit în Lume lăsînd și cal, și cufăraş, și pulă, și bîrneț, și preuteasă, și cucoană, și tot!
Acolo a rămas povestea, cine a citit-o; de acolo o preaiau cu evlavie după 117 ani ca pe o ștafetă moldovenească. Viu e Domnul, pe toate le vom descîlci la timpul potrivit, cu puțintică răbdare şi, nu se putea altfel, luminați de Luceafărul cernăuțean al Poeziei Românești.
Amu, precum știi deja, după ce a vîndut cucoanei una din frumusețile de pule crescute în țarina sa roditoare, țăranul nostru şi-a facut iute cale intoarsă la tîrg, mai de să-şi deie duhul. Că de, nu în toată ziua se nimereşte să negustoreşti pule, şi încă de cele adevărate. Vorba Poetului:
Dă-l încoace să mă frigă
Şi să-l punem în verigă,
Veriguţă de pelcică
Se lărgeşte-oricât de mică,
Veriga de catife-i
Se lărgeşte oricât vrei.
Nici că i-a trebuit mult țăranului să caute locul unde îşi lăsase carul cu boi. Aşa înghesuială şi hărmălaie n-a mai văzut de cînd maică-sa l-o adus pe lumea bogată. Făcîndu-și socoteală despre neașteptata binecuvîntare ce i-a căzut din cer pe cap, începea să-i tot crească omului inima ca pe drojdie. Se și vedea în mintea sa ajuns mare chiabur de moşii în devălmăşie cu boierii fruntaşi din ținutul Neamțului avîndu-și haturile în sus spre Botoșani și cei de la Iași cu pămînturile în jos spre Galați. Nu lipsea în această vedenie nici Mai Marele Popilor aghezmuind cu o pulă lungă, în loc de cădelniță, puhoaiele de norod ce îl urmau să vadă pe viu binecuvîntarea ogoarelor.
Numai cînd dă să se apropie omuleanul, nici urmă de cucoane fandosite, ori mite vreo țărancă, sau încaltea slujnică: numai bărbați unul şi unul. „Ceva nu-i curat la mijloc”, se gîndi țăranul în sinea sa, pe loc făcîndu-i-se inima tăman cît un purice.
Se uită el mai bine primprejur și vede numaidecît pe una din cele două fețe sfințite de-i blagoslovise sămănatul în primăvară. De data asta Sfîntul Petrea vorbea doar mulțimii de parte bărbătească, stînd cățărat hăt pe vîrful maldărului. Țăranul aruncă o privire în jur și, la cîțiva pași distanță, îl zărește numaidecît și pe Hristos, însoțit de un soldat lăsat la vatră. La fel de părădit ca şi ranița din spate, acesta își îndrepta din cînd în cînd baioneta armei spre cei ce nărăveau să se apropie prea mult de car. „Na-te, au şi venit să îmi dijmuiască bietele puli, mînca-i-ar dracii, haramul lor de sfinți, să-i mănînce”, s-a pomenit că strigă țăranul printre scrîşnitul dinților, de şi-au întors capurile spre el o parte din bărbații adunați.
„Nic acum nu credeți Mîntuitorului?”, se deslușea vocea Sfîntului Petrea răzbind tot mai greu din spatele mulțimii. „Vă zic vouă, după credința arătată i se va da fiecăruia. Dacă ați crede măcar cît un bob de muștar și tot ați putea urni munții din loc! Iaca omul ista bun nu o să mă lase să vă spun brașoave. Chiar de-a dat Domnul de i-au rodit puli pe ogor, în capul lui tot pizde a văzut, de care vedeți și voi acuma… ”.
[Gustave Courbet – “Originea Lumii”]
Acuma era prea tîrziu să șteargă putina țăranul, chiar și fără de pule, fără de boi, și fără de car. De îndată muțimea s-a dat deoparte, facîndu-i loc sa treacă în față. Dar numai după ce a făcut vreo zece pași a ramas stîlp, holbîndu-și ochii cît cepele crescute pe malul Nistrului. Și cum sa fie altfel, Doamne, cînd, în loc de sfintele pule ce le lăsase cu puțin timp în urmă cît se tocmise cu zgîrcita de cucoană, amu în carul său se lăfăia un vraf de pizde, care de care mai obraznice și mai tîrșite, așa cum e punga înainte de a fi umplută cu bani. Din capătul de sus stîrceau lindicuri, mai scurte sau mai lungi, așa ca mărgelele la curcanii de soi de mai mare dragul să-i vezi fierbînd în oală pentru răciturile de Paști.
Dintre toți doar soldatul lăsat la vatră s-a apropiat iute de el, șoptindu-i la ureche:
ꟷ Prietene, nu fi tolomac! Preschimbat-a Mîntuitorul, așa cum zic Scripturile, apa în vin şi să nu fie el in stare să preschimbe niște pule fleoşcăite în pizde?
Apoi i-a făcut cu ochiul, adăugînd cu glas șoptit:
ꟷ Nu uita că la noi biserica sfințeşte corpurile numai după ce-au murit bine de tot.
Abia acum s-a prins şi țăranul de adevărul vorbelor spuse în childuri, de îndată căzînd de acord cu schimbul avantajos de marfă:
ꟷ Dar din Dar facă-se Rai!
Atunci soldatul văzînd că nimeni nu îndrăznește la pizdă vie, se apropie primul:
ꟷ Vreau și eu o gioarsă pentru mine. Da una cît mai largă să fie!
Auzind despre așa o neghiobie deloc practică pentru un bărbat, cei de față au început să se prăpădească de atîta rîs nu alta.
ꟷ Se vede că ai fost ținut toată viața pe uscat la oaste, Ivane! Toți deștepții caută gioarse cît mai strîmte, da’ tu…
ꟷ Rîdeți voi ca proștii, dar fără pic de folos! Vedeți ciuntele astea de ciubote din picioare? Vreo 20 ani să tot fie de cînd mi le-am cumpărat și rău mă mai rod de-atuncea, spurcatele. Bogdaproste, dar nu am chef să-mi rod și beliciul de acum încolo, dacă mă înțelegeți!
Aici nu s-a putut ca înșiși Hristos și cu Sfîntul Petru să nu-și dezgolească măcar un pic dinții. Dar glumețul nu atrage atenție și își cată de treabă. Vorba Poetului:
Ah, cum nu-i aicea nime
Să mă scap de mâncărime
Să storc boţul între craci,
Să-i sug măduva din saci.
Cum i s-a invîrtoșat zebul, doar atîta a trebuit să zică:
ꟷ Alei, puică, vin-la neica!
Atuncea să vezi trăsnaie. După ce ce umezește pe îndelete și cu mult spor, unde nu sare o pizdă arțăgoasă din mijlocul carului drept în vîrful mădularului său. Vorba Poetului:
Alei, puică-oi şti să lupt
Crăpătura să ţi-o-nfrupt
Că destul am stat pe post
Sub pecete cît a fost.
Și unde nu începe o luptă frățească între carici și foflenchi de nu se mai înțelegea unde-i viață și unde-i moarte:
Bagă știuletele
Pîn’la rădăcină,
Să-i răsară pletele
Sus de la tulpină.
După ce își scoate făcălețul din sfînta mucenică, omul își potrivește nădragii, își pune bocceluța pe spate, zicîndu-le:
ꟷ Nu vă fie frică, fraților. După ce slobozăști ca bărbat, te sloboade ea singură, cu de la sine…
Cînd s-au trezit că nu au înțeles prea bine la ce s-a referit soldatul, la plăcere sau la viață, ia-l de unde nu-i. Vorba ceea: unde văzutu-sa loc sfințit gol sa rămînă? Dintre toți numai Mîntuitorul s-a tulburat adînc în inima sa că nu i-a dat în cap să caute Pescari de Suflete și pe aceste locuri moldave uitate de lume. Folosindu-se de momentul că fiecare țugă era prinsă cu gîndul la pizda de care a avut norocul să se lipească, Iisus s-a apropiat de țăran, zicîndu-i:
ꟷ Om bun, nu am nicio vină că doar la sex ți-i gîndul și, în loc de pule, vezi doar pizde. Dar Cuvîntul dat odată rămîne cuvînt, nu pot să anulez binecuvîntarea cu totul. Așa că de acum încolo vei sămăna boabe de muștar și va rodi tot ce vrei tu să rodească.
Întors acasă după această pățanie, țăranul deshamă iute boii și îi lasă în grajd nu înainte de a le pune nutreț din belșug. Apoi golește podul de vechituri, îl mătură bine-bine, după care aduce trei brațe de fin mirositor cosit în pădure, înșirîndu-l bine peste tot. Merge la car, ia cu mare grijă fiecare dintre pizdele rămase ca Fecioara Maria pruncul în iesle și îi caută cu drag cuib de iernat.
Cît ți-i iarna de lungă a stat lungit pe cuptor omul, gîndindu-se ce blăstămăție o sa îi iasă pe ogor în primavară. Cind il apuca damblaua de femei, urca in pod de unde lua cîte un cîrnaț sau o bucată de slănină afumată pentru nevoile stomacului, în tot acest timp lăsîndu-l liber pe prîslea din izmene ca să smîntînească oalele pizdelor. Singura tristețe e că o cucuvea își clădise cuib sub acoperiș, de îl trezea din somn cu spaimă.
De la o vreme se înnădiseră și șoarecii în pod, de nu pridideau mîțele satului să flamînzească. Adevărul e că nu doar șoarecii, ci și bărbații. Fierarul satului, de pildă, tot venea să întrebe țăranul dacă nu are nevoință să schimbe balamalele de la poartă sau dacă nu s-au ros potcoavel calului, deși trecuse doar o săptămînă de cînd venise cu aceeași grijă. Ba într-o zi apăru mai marele jandarmilor ținînd de urechi un copchilandru care, cică, ar fi trecut prea aproape de gardul țăranului. Pînă și crîșmarul își lăsase crîșmărița să servească clienții de una singură: cum bine se știe, para din grădina vecinului e întodeauna mai mălăiață. Ce-i mai rămîne țăranului de făcut după ce s-a făcut de ocară în piele de negustor de pule:
Tu pe pizda scofîlcită
Dă-mi-o … că ți-o dau fleoștită.
În una din zilele cînd își scutură Dochia cojoacele numai iaca intră și Primariul pe poarta omului, însoțit de un mare alai.
ꟷ Cu ce ocazie pe la sărăntocul de mine, dom’ Primar? întrebă el tocmai coborît din pod după o sfințenie proaspătă de pizdă mai ceva ca la sărbătorile de bază ale creștinității.
ꟷ Am auzit, țărane, că nu plătești dijma pe toate fumurile din casă! Adevăr grăiește satul?
Dacă-și dă sama că nu poate scăpa, măcar să se vîndă scump chitește țăranul:
ꟷ Decît să freci menta aiurea, mai bine freacă ridichea bine, dom’ Primar. Așa că nu mai chizdi atîta din gura ceea, mai bine mergi iute de îți alege o joanghină după cum îți cere sufletul! Atîta doar că mi-i podul plin de lilieci și mi-i în grijă, dacă se trezesc! I-a zis el, arătîndu-i spre scară.
Pomenindu-se în podul omului, nu vede nimic, doar aude și simte: ba se împiedică de niște arici, ba se ferește de niște mîțe puse la mieunat de credea că a venit sfîrșitul lumii. Orbecăit Primarul cît a orbecăit, că nu avea sfetnici să îi lumineze calea. Mai pe bîjbîite, mai pe nimerite, așa cum s-a învățat cu nevestele satului, își alege o pizdă cît ghizdul de la fîntînă, cu gîndul să-i ajungă pentru toată perioada cît a fost numit Primar. Aici gîndul i s-a luminat ca ochiul al treilea: „Nu ar strica să iau poclon cîte un jambon și pentru miniștrii fruntași ai țării!” Minunîndu-se de deșteptăciunea sa, mai caută cu degetele și vîrful bocancilor o pizdă mai clefăită Primului Ministriu care, la lumina zilei, părea o pungă ticsită cu mărunțiș adunat de la cumpărăturile din capitală.
Nu trec bine nici trei zile, că pe la miezul nopții aude țăranul un bocănit la geam:
ꟷ Pe cine dracu’ îl aduce la ora asta?
ꟷ Io mi-s Ivan Turbincă, deschide jupîne!
„A ajuns fala pizdelor mele și la Palat”, se gîndește în sinea sa țăranul necăjit.
Cînd deschide, nu vede pe nimeni altcineva decît pe soldatul lăsat la vatră care i-a apărat cu baioneta carul cu puli transformate în pizde precum făcuse mai înainte Hristos cu apa și vinul.
ꟷ Bădie, nu te deranja. Am dezlegare din Rai să aduc Moartea ascunsă în podul matale.
Soldatul își da ranița jos, scoțîndu-și baioneta urcă iute in pod. Aprinde opaițul și, cît vede cu ochii, doar pizde și iar pizde. Cele mai multe ꟷ negre ca fundul ceaunului, altele, mai puține, roșcate ca vupea ori suri ca veverița. De pe horn erau spînzurate și cîteva potîngi cu păr rărit, taman ca grădina greblată în toamnă. Acuma îl doare drept în pulă pe Ivan. Că, de, nu îi mai fac trebuință foflencile precum bărbaților de rînd care abia așteaptă să se bage de bună voie în capcana însuratului, așa că-l lasă rece exclamația Poetului Național:
Oliolio, pizdă cu dinţi,
Cum m-ai scos şi-acum din minţi.
M-ai băgat la cheltuială
Pentru zamă şi scrobeală.
Proaspăt sfințit, a ajuns soldatul rus priceput la moarte și la boleșnițe mai ceva ca un doftor. Vorba ceea, unde culege dracul surcele, tăiet-a multe lemne! O strigă Ivan mai întîi cu binișorul pe băborniță, apoi cu răul. Nimic. O picură cu opaițul, Talpa-Iadului tace una și bună. Numa’ începe Ivan să își frece prepeleacul, că pe dată Morții i se face părul vulvoi. O ia el în vîrful baionetei și scoboară scara cu ea, zicîndu-i:
ꟷ La turbincă cu tine, joanghină!
Apoi își pune ranița în spate, luîndu-și rămas bun de la țăran.
ꟷ Plec cu ea la moți pe vîrful Muntelui Găina, să-i gasesc acolo pețitori pe potrivă. Iar de acolo nici Raiul nu-i decît la o aruncătură de băț.
Și tot duși au fost, Ivan Turbincă și Moartea, doar că niciodată nu se știe de unde și cînd apar în viața omului. Odată cu cei doi și-a luat zborul și cucuveaua de pe acoperișul casei, iar țăranului i-a venit de îndată mintea la cap. Și-a luat de nevastă o fată fecioară de-a locului, care mai mergea duminicile la biserică să își spele păcatele cititului adunate peste săptămînă. Că nimic altceva nu i-a rămas de făcut ca să-i țină bărbatului interesul ridicat.
La vremea prășitului a venit țăranul să prășească după rânduială, da parca tot mai cu tragere de inimă ca pe păpușoii de anul trecut. Că ce s-o fi gîndit el în mintea lui: „A da Dumnezeu și s-or face pizde colcotoase dar strîmte. De n-oi ajunge să le vînd, le voi păstra în pod să petrec iarna în liniște și veselie”. Și își freca de bucurie palmele, care de atîta uzură deveniseră stacojii.
Dar când vine omuleanul toamna la cules, ce să-i vadă ochii? În loc de sfintele pizde, cît ține cîmpul numai harbuzoaice care de care mai obraznice și mai tîrșite, exact ca punga inainte de a fi umpluta cu bani. Unele vărgate și dolofane, altele verzi și alungite, iar la capatul lor lindicuri întinse pe harage. Atunci și-a dat seama țăranul că a înghițit harbuzul și trebuie să se pregătească de urmași.
Nu știu ce gîndești, cititoriule răbdător, da’ eu zic că e timpul să mai vedem ce fac și restul personajelor agătate deocamdată în cui de netrebuință.
Tot așteptînd preuteasa și cucoana pe popa mai întîi un ceas, apoi două-trei ore, cinci și șapte, ca să nu le treacă toata noaptea degeaba s-au culcat amîndouă in patul părintelui. Pe la miezul noptii, decît să le cuprinda frica pe fiecare in parte, au hotărît că e mai bine să se cuprindă una pe alta. Mirosindu-i văduvei a corp tînăr lîngă ea, nu se prea îndura să-l mai sloaboadă din brațe pînă s-a crăpat de zi. Ba bine, și în nopțile care au urmat. La fel și preoteasa, după ce a descoperit mirată că există lucruri mai de folos decît barba aspră a popii.
A doua zi cele două luatu-sau frumos de mînă, pornite să caute părintele dat pierdut. Au dat peste cutia goală a cucoanei, iar alaturi de ea pascînd o vacă cam nebunatecă. Ageră din fire, cucoana de îndată și-a dat seama ce i s-a întîmplat popei, povestindu-i preotesei fir-de-a păr pățania cu țăranul.
ꟷ Nu-i cu supărare, cumătră. Așa cum din coasta lui Adam a scos Creatorul pe Eva, la fel și pizda tot din pulă e ieșită.
Apoi au luat femeile vaca de funie frumos, ducînd-o la popa acasă. Au îngrijit-o cum au putut ele mai bine, poate-poate i-a ieși blăstămăția de piscălău rătăcit în stomacul animalului. Și dacă tot nu a fost niciun chip, au luat de au căsăpit săraca vacă, iar pielea ei tăbăcită au ciopîrțit-o, punînd-o vraf îin cutia de argint poleită cu aur. Cum ajungeau noaptea scoteau din ea cîte un petec și, punîndu-l între pîntecurile înfierbîntate de femeie, se frecau una de alta ca nebunele. Vorba Poetului:
Şi buricul frică n-are,
Că el merge tot călare.
Da lindicu-i mînios
Că el merge tot pe jos
Pe spetezea pizdei late
Și pe bucile-afumate.
Nu mult le-a trebuit preacucernicelor cucoane și preotese să-și unească moșiile de au fost nevoite să rămînă împreună, pomenind mai puțin și tot mai puțin de popă pînă l-au uitat cu totul.
În schimb nu am uitat noi de popa care, după ce și-a spurcat trupul cu pula ajunsă sub oblăduirea cucoanei, n-a mai putut suporta nici duh de femeie în preajma sa. A rămas părintele în pădurea blestemată, întemeind în fundul ei un schit ocrotitor cu haramul Preacuviosului Frecisc, unde și pînă azi își caută adăpost răspopiții și transfugii de la poteră.
Dacă ma întrebi de unde le știu toatea astea, iubite Cetitoriule, află dar că chiar de la omuleanul nostru. Bine, nu chiar de la el direct, ca să fiu sincer pînă la capăt. Fiind el personaj literar, se mai scapă, cu vorba și cu fapta, altor personaje ce nu își pot ține limba după dinți. Iată și singurul noroc să fii scriitor: obții informații fără să fii angajat la serviciile secrete ale statului.
Ei bine, personajele cărților mele au avut grijă să îmi spună cum în fiecare primăvară aruncă țăranul cu nerăbdare, în pămîntul reavăn, boabe de muștar; toamna, în schimb, roada o duce toată la tîrg. Acolo orișicine, fie parte bărbătească sau femeiască, își alege fructul și pomătul pe potriva credinței.
Din ce am aflat, ultima dată țăranul trimisese, în semn de mulțămire, o căruță plină cu pometuri la Schitul Popii. Dacă poftesc, ortacii săi, a frecaridichea ori doar menta cu ele, asta nu mai e treaba mea și nici a ta, isteț Cetitoriule.
Cine știe, poate peste un alt secol se va ivi vreun moldovean de-al meu să aibă curaj să o ducă mai departe.
Sfîrșit
[Text scris în rezultatul unui pariu estetic ținut exact la terminarea Facultăți de filologie, Chișinău, 1995]