Moment
Nişte picuri se joacă cu nervii mei.
Saltă bezmetic şi se aruncă cu capul înainte
în tot felul de obiecte şi abstracţiuni zgomotoase.
Îi urăsc.
Şi asta la nesfârşit.
Îi aud râzând şi mi-i imaginez arătându-mi fundul.
Drăcuşori organici
neobosiţi, neiertători şi imbecili.
Simfonia lor dodecacofonică smulge amarnic
raţiunea din trupuri şi o zdrobeşte cu călcâiul.
La nesfârşit.
Ochii nu mai au nici o utilitate. Dar eu am avut vreodată?
M-aş dispensa și de urechile căzute sub asaltul
barbar al demonilor lichizi.
Lichizi or fi? Ce e acela „lichid”?
Mă amăgesc cu întrebări.
Până la nesfârşit.
Probabil că în alte condiţii aş fi ascultat concertul
şi l-aş fi găsit straniu, dar plăcut.
Acum îl detest, cum răzbeşte peste un spate gros
de bărbat şi îmi pune timpanul la zid.
Din fericire, patul meu e sus, puţin mai departe
de locul de joacă al picureilor.
O viaţă închis într-o celulă în compania lor
şi a unui individ care se descompune dormind neîntrerupt.
Aceasta mi-e tortura.
Aceasta mi-e pedeapsa pentru că am îndrăznit
să ucid timpul.
Care este nesfârşit.
iunie 1999