Cum a ars-o A. o săptămână ca scriitor de succes

de Cristina Nemerovschi

Scena e puţin în ceaţă, poate din cauză că e fum. Toţi fumează. K. îmi întinde microfonul, sunt aplaudat frenetic, vreo două gagici semibune îşi dau coate. Mă ridic şi încep să îmi citesc poeziile de pe foaia pătată de cafea. Aş vrea să le recit, dar sunt mult prea emoţionat. Fac pauze lungi între cuvinte, pentru efect. Pentru ca să fiu mai impunător, mă urc pe o măsuţă, vărs din nou cafeaua unei tipe, dar ea nu protestează, cu siguranţă e încântată că am ales să mă urc pe masa ei. Puteam să aleg orice masă, dar am ales-o pe a ei. Toţi îşi ţin răsuflarea. Versurile mele par să le intre direct în creier, sunt fascinaţi, se vede clar că rezonează la cuvintele mele. Când vor pleca de aici, nu vor putea să se gândească la altceva decât la poeziile mele. Se vor gândi la poeziile mele când se vor masturba, când vor face sex şi când se vor îmbăta. Vor visa poeziile mele. Continui să citesc, câţiva s-au ridicat să plece, fireşte, versurile mele sunt prea puternice, nu le poţi asculta minute în şir, mai ai nevoie uneori şi de o gură de aer, îi înţeleg. Şi-au luat şi hainele, se vede treaba că nu se mai întorc; e de înţeles, poezia mea este concentrată, lor le-a ajuns doza pe ziua de astăzi. K. îmi spune că mi-a expirat timpul, să mă pregătesc să închei. Ce fiinţă superficială… de parcă timpul pentru poezie poate să expire vreodată. Îl ignor şi continui să citesc. Gagicile semibune se ridică şi ele şi pleacă, probabil se duc la budă să vorbească despre mine şi despre ce impresie le-a făcut poezia mea. Au mai rămas doar vreo 8 persoane. Mă pregătesc totuşi să închei, poate se supără K. pe mine şi nu mă mai invită data viitoare – hotărăsc să mai citesc 6-7 poezii. Fac în continuare pauză între cuvinte; la un moment dat, când ajung la versurile despre Ea, fosta mea gagică, şi despre despărţirea noastră, încă dureroasă, îmi dau lacrimile. Mă opresc, trag aer în piept, mă pregătesc să… la naiba, K. profită de momentul meu de slăbiciune, se repede spre mine şi îmi smulge brutal microfonul. Rămân cu foile în mână, ridicate ca pentru lectură, cocoţat pe masă. Lumea începe să discute în grupuleţe deja, nu am ce face, sunt nevoit să cobor şi să mă aşez. Nu uit să-i arunc priviri pline de reproş lui K. – n-am apucat să citesc nici măcar o oră jumate. Şi îmi spusese că îmi acordă atâta timp cât am nevoie ca să conving publicul. Sunt emoţionat, cad peste o gagică care ţine piciorul întins, mă uit urât la ea. A dracu’ impostoare, e din gaşca rivală. Curva găştii. Crede că dacă mă face să mă împiedic, să arăt ridicol, o să-mi scadă valoarea literară. Un critic începe să-şi expună impresiile legate de poezia mea. Zice că sunt un expirat. Ce idiot… cum să fiu eu expirat… atunci cine mai este azi în termen? Clar e pus de gaşca rivală să bage strâmbe pe la cenacluri. Expirat, eu! Zice că am un limbaj prăfuit. Prăfuit, auzi! De parcă nu îmi corectez un vers câteva luni în şir, uneori chiar ani sau, în cazuri mai speciale, zeci de ani. Whatever… Încheie ăsta şi ia microfonul o gagică, e ceva mai în vârstă, spune că i-a plăcut foarte mult partea despre fosta mea iubită. Sunt extaziat, mă gândesc să o invit la o bere după ce plecăm de aici. Ar putea fi chiar sufletul meu pereche, de ce nu? O privesc cu dragoste, zice că ar avea şi unele nelămuriri despre care o să vorbească cu mine în particular… Sunt în al nouălea cer şi…

Nu se poate! La dracu’! 6.30 dimineaţa, sună alarma. Căcat… De ce a trebuit să taie visul fix la partea cu gagica? Aş fi preferat să se termine la ăla care zicea că sunt un expirat, să nu mai aflu că există şi o gagică atât de mişto pe lume, care mă înţelege. Sunt un ghinionist. De fapt, nici nu ştiu ce mai aştept de la viaţă, de ce continui să mă trezesc la 6.30 în fiecare dimineaţă… mă rog, asta ştiu, pentru că dan brown a declarat într-un interviu că e cel mai bine să scrii dimineaţa, când încă nu s-a luminat complet. Să te apuci imediat după ce ai scaun, cât mai devreme. Am un caiet – de fapt două – cu sfaturi de la diverşi scriitori de succes, şi încerc să le aplic pe toate. Când se poate…

Mă aşez la calculator, îmi rod cu nerăbdare un deget până porneşte. Deschid dintr-o dată toate cele 14 site-uri literare pe care am publicat săptămâna trecută aceeaşi povestire. Bine că nu s-a prins nimeni că a apărut şi prin alte părţi. Şi până la urmă, de ce să nu apară peste tot… cum altfel să afle lumea de existenţa mea? O trimisesem la peste 40, dar majoritatea îţi publică textele numai dacă ai pile. Dacă ieşi cu ei la bere. Eu nu ies cu nimeni la bere, nu am timp de asta. Citesc cu înfrigurare reacţiile. Unii spun că povestirea e plagiată. Un individ pretinde că sunt expirat ca stil – ăsta e clar ăla din vis! Mă urmăreşte peste tot, nu s-a mulţumit că m-a umilit acolo.

Admin-ul unuia dintre site-uri mă atenţionează că l-am postat cu greşeli gramaticale şi mi l-a corectat. Cum dracu’ a îndrăznit?! În semn de protesc, încerc să şterg textul. Nu îmi dă voie. Ca să mă răzbun totuşi, să se înţeleagă că mă simt jignit, las un comentariu la o poezie publicată de cel mai bun prieten al admin-ului, în care îi reproşez că scrie ca un începător şi că este vulgar.

Un alt critic îmi sugerează să scriu mai puţin şi să citesc mai mult. Imbecil! Parcă ştie el cât e de muncă la o poezie… când să mai am timp şi de citit! Parcă eu n-aş vrea să şi citesc… Dar uite că de vreo doi ani n-am mai reuşit. Explodez de nervi, îmi aprind o ţigară şi pun ibricul cu apă la fiert să-mi fac o cafea. Citesc în continuare reacţiile la povestirea mea. Încă o tipă zice că subiectul e expirat. Clar, e o coaliţie, altfel nu-mi explic. Mă uit să văd ce mai comentează lumea şi la alţi autori. Ah, fireşte, îi laudă! De asta mă denigrează pe mine, ca să iasă alţii în evidenţă. E o conspiraţie. Scrumul îmi cade pe tastatură, îl ignor. Din bucătărie, ibricul sfârâie, apa deja s-a dus. Sunt foarte prins, constat că s-a mai înfiinţat săptămâna trecută un site de literatură, nu ştiu cum de aflu abia acum de el. Îmi fac febril cont, găsesc cea mai bună poză a mea făcută cu mobilul şi postez toate creaţiile mele de până acum. Sunt atenţionat că nu am voie decât 3 pe zi. Ce mârlănie! Şi dacă eu am de spus mai mult de 3 idei pe zi, ei? Cum rămâne atunci?

Nervos, mă ridic, pun din nou apa la fiert.

Mă întorc şi mă apuc cu râvnă de scris. Mai am foarte puţin de lucru la primul meu roman. Am ajuns deja la pagina opt, dar aici m-am blocat niţel. Îmi dau seama că nu am niciun personaj. Nu am nici acţiune. Ce-i drept, aveam un feeling pe care îmi doream să îl transpun în carte dar, de aseară până acum, am uitat care era. Câte nu s-au întâmplat între timp! Îmi rod pieliţa unghiei de la degetul mare. Vreau să produc un roman monumental, pe mai multe planuri, să semene cu Neamul Şoimăreştilor sau cu Fraţii Jderi. Scriu patru rânduri, dar nu îmi plac, le şterg. Din greşeală, şterg şi pagina anterioară. Am acum doar şapte pagini din roman, dar e suficient, până mâine îl termin dacă mă ţin de treabă. O să am nevoie de multă cafea. Sunt nervos.

Mă ridic si ies să îmi cumpăr o agendă în care să-mi notez ideile de acum încolo. Şi un pix. Vânzătoarea se uită strâmb, mă întreabă dacă nu am nevoie mai bine de un caiet dictando pentru copil. O dobitoacă, ce ştie ea cum e să fii scriitor? Îi spun că n-am copil şi că vreau caietul pentru mine. Îmi întinde o agendă. E prea subţire, vreau una mai cuprinzătoare, când o fi să merg la cenaclu să pot avea cu mine toate poeziile pe care le-am scris vreodată, să le pot citi pe toate. Îmi arată o alta, e potrivită, e 1 milion. Asta este, o cumpăr. Nu poţi fi scriitor dacă nu faci o minimă investiţie. Îmi trebuie şi un pix. Îmi arată un pix colorat, nu îmi place. Parcă îmi dă un aer de începător într-ale scrisului. Cer un stilou. Îmi arată câteva, sunt prea clasice, iar vor spune despre mine că sunt un expirat. Aleg un pix negru, elegant, 2 milioane. Oftez din greu şi dau cele 3 milioane, jumătate din ultimul meu salariu, de dinainte de a-mi da demisia. A trebuit să-mi dau demisia. Hotărâsem să devin scriitor de succes.

Mi se face foame, îmi cumpăr o pâine, constat că iar s-a scumpit, rămân dator cu 2 mii, vânzătoarea se uită urât la mine. Îi spun că sunt scriitor. Mă întreabă ce-am scris. Îi răspund că deocamdată nimic. Ce vacă… de parcă s-ar pricepe ea. Oricum n-ar şti să recunoască o carte bună. Pentru ea şi ăia care scot cărţi de bucate sunt scriitori.

Muşc din pâine, e tare, îngheţată, îmi rănesc gingiile, îmi curge sânge. Asta e, nu mai sunt tânăr, nu îmi mai prieşte pâinea goală ca în studenţie. Un dinte începe să mi se clatine. Parcă regret puţin că am hotărât să devin scriitor de succes. Poate că era mai bine să fi rămas contabil, acum aş fi mâncat friptură cu cartofi prăjiţi într-un restaurant şi aş fi băut un vin sau măcar o bere.

Un aurolac îmi iese în cale şi îmi cere o ţigară. Al dracu’ nenorocit, îmi aduce aminte că mi s-au terminat ţigările şi că nu am bani să-mi iau un pachet. Îi răspund că n-am, vede pâinea, îmi cere să-i dau şi lui un colţ. Îi dau toată pâinea. Observă probabil că nu sunt chiar atât de hotărât, ţin încă destul de strâns de ea, mă gândesc că e cina, în definitiv. Mi-o smuceşte din mână şi fuge cu ea, agenda îmi scapă de la subraţ şi îmi cade pe jos. Se murdăreşte de noroi. Dacă aş avea un cuţit la mine sau măcar o sfoară, aş alerga după aurolac şi l-aş omorî. Agenda a devenit practic inutilizabilă, nu mă mai pot prezenta cu ea la cenaclu, aşa, plină de noroi, pătată. Vor crede despre mine că sunt un îngălat. Un îngălat expirat. Un câine se apropie şi începe să mă miroasă. Bine că măcar mai am… Căcat!!! Nu se poate!!! Odată cu pâinea, aurolacul mi-a şterpelit şi pixul elegant, de 2 milioane! Înjur, arunc cu agenda la întâmplare. Lovesc din greşeală cu ea o babă în cap, baba scapă sacoşele din mână, sticla cu lapte cumpărat de la piaţă se sparge şi lichidul se împrăştie pe jos. Doi maidanezi apar ca din senin şi încep să lingă laptele, aruncând stropi în jur. Împrejurul babei s-a adunat o mulţime destul de mare, care îşi îngroaşă rândurile cu fiecare secundă. Stau înmărmurit pe loc, nu îndrăznesc să mai fac un pas. Câţiva discută pe un ton serios despre cum ar trebui să fiu pedepsit. Mă hotărăsc cu greu şi fac un pas spre babă, îi întind mâna, vreau s-o ridic de jos. Baba urlă isteric şi mă pocneşte peste mâna întinsă. Un cordon de babe înconjoară rănita, ca şi cum ar vrea să o protejeze de fiară. Mă împleticesc, dau să ocolesc baba, mulţimea începe să urle la mine că să îmi fie ruşine, că fug de la locul faptei, că sunt un animal şi nu ar trebui să fiu liber pe străzi. Aşa îmi trebuie, dacă am ieşit după o nenorocită de agendă… Era mai bine să fi păstrat banii şi să fi scris pe coli. Poate că ar trebui să refuz orice invitaţie la cenaclu. Reuşesc să ocolesc mulţimea furibundă. Măcar am recuperat agenda, să văd dacă merge până la urmă spălată.

Mă apropii de blocul meu. Observ de la depărtare că iese fum dintr-un apartament. Sunt oprit de un individ în vârstă, îmi spune că este noul administrator al blocului şi că aşteaptă să plătesc întreţinerea pe ultimele trei luni. Îi explic că nu am timp şi nici bani, sunt scriitor de succes în devenire. Zice că-l doare în pulă. Rămân cu ochii pironiţi asupra lui, nu îmi vine să cred că am primit un astfel de răspuns, că ar putea exista cineva atât de nepăsător faţă de problemele mele, faţă de pasiunile mele, atât de vulgar şi brutal. Ar trebui să îmi fie recunoscător, îi spun. Datorită mie, într-o zi va ieşi din anonimat. Într-o zi, când voi acorda interviuri televiziunilor, ele vor fi filmate în apartamentul meu şi astfel blocul pe care-l administrează va deveni celebru. Îi spun că eu sunt ultima lui şansă şi că nu ar trebui să-i dea cu piciorul, vorbindu-mi astfel. Îi spun că, dacă mă enervează, am să mă mut din blocul lui şi toată planeta va afla că este un om lipsit complet de simţ artistic. Îmi spune că sunt nebun şi, ca dovadă, am dat foc la apartament. Îi spun că aiurează, eu n-am dat foc la nimic… la dracu’!!!! Morţii mă-sii de agendă, de aurolac, de babă şi de administrator!!! Îmi aduc aminte că am lăsat ibricul pe foc! Îmbrâncesc administratorul, nenorocitul care m-a ţinut de vorbă pentru ca în timpul ăsta să mi se prăjească mie romanul, ajung din câteva salturi la uşa blocului. Nu îmi găsesc cartela, a căzut în căptuşeala hainei. De pe balconul meu se ridică norişori de fum negru. Dau din mâini disperat şi ţip să iasă cineva. Sun la interfonul vecinilor, formez numere la nimereală. Le spun că sunt eu, Anghelescu, scriitorul de la 4. Toţi răspund că n-au niciun scriitor în bloc, după care îmi închid. Încerc să îi explic unei gagici că sunt doar scriitor de succes în devenire. Îmi închide şi ea. Aştept, îmi smulg părul şi mă trag de lobul urechii drepte. Aşa fac mereu când sunt nervos. Încerc să scot cartela din căptuşeala hainei, dar fără succes. O babă iese din lift, cu căţeaua. O văd prin geamul uşii de la intrare. Îi fac semne să se grăbească, nu mă vede. Nu se grăbeşte, pune mai întâi un picior pe treapta de jos, se ţine cu ambele mâini de balustradă, pe urmă îl pune şi pe celălalt. Când ajunge la ultimele trepte, mă gândesc dacă focul s-a extins deja şi în sufragerie. La naiba, acolo aveam colile cu ultimele două jumătăţi de poezii, pe care nu le mai am transcrise nicăieri. Dacă se pierd fac crimă. Disperat, urlu la babă să se grăbească. Dezastru! Baba îmi aude zbieretele şi, nedumerită, se opreşte. Nu mai face niciun pas spre mine, caută să priceapă ce vreau de la ea. Şi mai grav, pare gata să se întoarcă şi să urce din nou scările spre apartament. Panicat, mă agăţ de grilaj şi îi fac semne să îmi deschidă uşa. În sfârşit, se prinde că e vorba despre o urgenţă, se târăşte spre mine şi, după câteva minute în care nu nimereşte sensul în care trebuie să acţioneze butonul de deschidere şi nici măcar butonul, îmi deschide. Dau să mă reped înăuntru, îmi pune însă o mână pe braţ şi mă întreabă dacă nu cumva ştiu când trecem la ora de primăvară. Mă bâlbâi, nici nu m-am gândit la asta până acum, dracu’ s-o ia, uitasem complet că se schimbă ora. Vreau să-i dau la o parte mâna şi să mă reped în sus pe scări. În timpul ăsta, căţeaua, care m-a tot mirosit de când s-a deschis uşa, începe să se pişe pe pantoful meu. Îmi retrag violent piciorul, baba se agaţă în continuare de mine, îşi cere scuze pentru căţea, spune că e de curând castrată şi că urinează pe tot ce nimereşte, pe urmă mă întreabă dacă nu cumva simt miros de ars, eu fug spre apartamentul meu în flăcări.

Găsesc printr-o minune cheia, descui, mă înec cu fumul gros care îmi inundă plămânii. S-a împrăştiat peste tot, în bucătărie e un foc chiar în mijloc, arde masa de lemn. Mă reped să îl sting, arunc cu haine peste el, o haină începe să ardă. Înşfac o găleată şi dau să o umplu cu apă, constat că apa la robinet este oprită. Alerg în sufragerie, găsesc foile cu ultimele două jumătăţi de poezii, le bag în buzunar, mă întorc în bucătărie şi mă întreb cu ce aş putea stinge incendiul. În depărtare se aude o sirenă, sper că cineva a chemat pompierii. Ameţesc şi simt că nu mai pot respira. Ultima imagine pe care o reţin, înainte de a-mi pierde cunoştinţa, este agenda mea, aia de un milion de lei, pe care n-am mai apucat să o spăl, cuprinsă de flăcări.

Mă trezesc pe patul de spital, sunt într-un halat ponosit, mirosind a transpiraţie. În salon mai sunt 13 bolnavi. Sar ca ars, îmi caut pantalonii, îi găsesc pe un scaun de lângă pat. Febril, cotrobăi în buzunar după cele două jumătăţi de poezii. Poeziile au dispărut. Ameţit, ies din salon, căutând un medic să-i cer socoteală. Vreau să-l ameninţ că voi reclama un caz de plagiat, dacă nu îmi sunt returnate jumătăţile de poezii, şi asta cât mai repede.

Pe lângă mine trec două asistente în fuste scurte, una blondă cu sânii mari, cealaltă brunetă şi cu sânii mai mici. Țin în mână nişte coli de hârtie şi râd.
„Şi unde le-ai găsit fată, la un bolnav?”
“Da, la ăla care şi-a dat foc la apartament. Şefu’ spune că ar fi bolnav cu capul şi că mâine îl transferă.”
„Şi chiar aşa scrie?! Doamne, nu pot să cred. Mai citeşte-mi o dată!”
Cuprins de oroare, îmi aud versurile abia silabisite de buzele date cu ruj roz lucios ale posesoarei de sâni mai mari. Intonează complet aiurea, nu înţelege nimic din ce-am scris eu. Ridic mâna cu intenţia de a o aprostrofa, nu atât pentru că mi-a furat hârtiile, ci pentru că nu are deloc simţ poetic. Nu apuc, căci o aud imediat pe cealaltă:
“Ha, ha! Ce expirat, fată!”

#
citiţi aici un studiu al acestui text realizat de Patrick Călinescu

6 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro » Blog Archive » O heterolectură a fumului orizontal*

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | FDL.ro

  3. Pingback: Cum a ars-o A. o săptămână ca scriitor de succes | Morgothya

  4. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | BoomLIT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.