Posibilităţile sufletului şi ale cărnii

[Adina Dabija, <Stare nediferenţiată, Editura Brumar, Timişoara, 2006]

de Petrişor Militaru

 

„Poţi să-ţi aminteşti prezentul?”

Jalal ad-Din Muhammad Rumi

 

Adina Dabija (n. 15 octombrie 1974 la Aiud) scrie poezie şi teatru. Primul ei volum de versuri, Poezia-papuşă (Editura Cartea Românească, 1997) a primit premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, iar următorul, intitulat Stare nediferenţiată (Editura Brumar, 2006), a obţinut premiul revistei „Tomis”. În prezent, Adina Dabija locuieşte la New York unde practică medicina orientală.
 

În ansamblu, tripticul liric care formează volumul Stare nediferenţiată vorbeşte despre subteranele şi cerurile cărnii, despre chipurile poeziei şi despre „dragoste şi alte locuri de trecere”. Primul episod se numeşte „Carnea şi alte stări de agregare” şi include referiri directe la elementele primordiale ale (psych)eului: sângele, tubul/ ţeava, pălăria (cu funda ei miraculoasă), şuvoiul, furnica şi lupul binar. În poemul de deschidere sângele – substanţă poetică fundamentală pentru definirea eului liric şi depăşirea diferitelor praguri de descoperire de sine – păstrează memoria vârstelor şi permite crearea unei reţele afective ce transgresează diferitele nivele de realitate de la un capăt la celălalt: „am treizeci de ani şi viaţa mea poate fi trasată în câteva pete de sânge// în centrul cărora palpită o inimă/ legată de alte inimi şi de alte pete de sânge […]/ şi-l varsă-n gurile flămânde ale pământului/ unde milioane de viermi aşteaptă/ să se desfacă în fluturi multicolori/ şi să danseze la lumina stelelor/ întru posibilităţile cărnii şi ale sufletului” (Sângele). Privirea este întoarsă spre interior şi ritmul poemului este ghidat de pulsul generat din intensitatea autorevelării („sensul profund al vieţii mele stă în funda de la pălărie/ clătinată de vânticelul călduţ de aprilie/nu sunt eu înţeleaptă? –/ pe mine nu mă interesează de unde vine ţeava prin care am fost scuipată pe pământ/  acum e vremea mea/ pe mine mă interesează viaţa/ viaţa în sensul ei cel mai pur, al panglicii de la pălărie.”, lumea văzută prin tubul de hârtie igienică), ce sublimează treptat torentul şi agresivitatea lumii într-o stare de regăsire de sine prin integrarea tumultului exterior în ritmul propriilor anxietăţi concentrate într-un prezent esenţializat („…iar toate zilele sunt aceeaşi zi –/ ziua în care m-am născut şi am murit./ Abia după ce voi muri voi începe în fine să fiu./ Când nu viu mai fi, voi fi/ voi fi şuvoiul,/ când nu voi mai iubi, voi iubi şuvoiul,/ mă voi lăsa, mă voi lăsa dizolvată în fiecare părticică din curgerea lui/ voi fi, voi fi nisip purtat de apă până la sfârşitul lumii/ când şuvoiul va izbi pereţii orbi./ Atunci voi fi, voi fi pentru prima oară,/ împreună cu voi toţi eu vom fi,/ vom şi şuvoiul/ şi ne vom desface în ploaie şi nori.”, totuşi pălăria mea nu e tub, parte a aceluiaşi poem). Ca orice apocalipsă personală ea se sfârşeşte cu o fulgerătoare (în sensul de vajra) plonjare a individualităţii în abisul alterităţii: „La capătul tubului e o furnică/ Şi urcă, urcă încetişor spre fe­reastra mea/ Şi eu cobor, cobor încetişor pe un fir de pai în grădină/ Şi ea urcă în muşuroiul meu/ Şi eu cobor în galeriile subterane ale egip­tenilor/ în ţevile pline cu sânge închegat şi oase de dinozaur/ în gările înfometate ale pământului/ în tubul digestiv al viermilor/ Aceiaşi viermi de acum patru miliarde de ani, dar mai graşi/ Şi nu s-a schimbat nimic doar furnica/ stă de zece minute în faţa ferestrei mele” (La capătul tubului). Limbajul poetic ca instrument de comunicare se concretizează la maxim în imaginea de tub (tub ce în subterana eului are forma unor galerii, iar în partea superioară poate fi ceva mai subţire, ca un fel de cablu ceva mai subtil) întocmai ca în Gradina plăcerilor pământeşti de Hieronymus Bosch. În acest tablou apare un detaliu destul de straniu şi neliniştitor: un om se uită la un şoarece printr-un tub transparent. Desigur că în cazul nostru, furnica este cea care se află la capătul celălalt al tubului, furnica cea care explorează comorile şi subteranele fiinţei, neastâmpărata furnică ce este aici emblema eului creator eliberat de angoasele kafkiene ale lumii contemporane: „…şi mă văd acolo sus respirând încet odată cu vântul./ De afară vine miros puternic de regina nopţii/ şi se aud greierii.” (La capătul tubului).
 

Cel de-al doilea episod liric se numeşte „Poezia şi alte stări nediferenţiate”. Poemele care alcătuiesc această secvenţă sunt arte poetice în sensul cel mai degajat al sintagmei. La fel ca în vechea filozofie indiană (vezi Nātyasāstra lui Bharata Muni) unde savoarea papilelor gustative avea loc în corpul aceluiaşi cuvânt alături de savoarea estetică (rasa) emisă de diferitele atitudini mentale (bhavas) pentru a fi receptată de spectatorul sensibil (sahdaya), în poezia Adinei Dabija bunul gust şi gustul bun se întâlnesc în discursul poetic, într-un spaţiu al reconcilierii, pe un alt nivel onto-poetic în care poezia şi senzitivul nu mai sunt percepute ca fiind antagoniste: „Să mă apuc să fac o poezie sau o plăcintă cu dovleac?/ Înainte aş fi ales pe loc poezia. Astăzi poezia este în dovleac.[…] azi poezia nu poate fi deosebită de plăcinta cu dovleac/ e o stare nediferenţiată care putea fi rezumată/ la faptul că într-o după-amiază o gânganie mi se plimba pe picior…” (Am ales plăcinta cu dovleac). Şi dacă în acest dovleac încape toate savoarea acestei lumi, animus se metamorfozează din nou în cea mai mică şi mai neînsemnată formă de viaţă pe care ochiul o poate percepe: „o gânganie”, o concentrare de forţe vitale care traversează universul poetic al Adinei Dabija. De altfel, suntem într-un univers heraclitic şi mandalic, al metamorfozelor şi al şarpelui Ouroboros care îşi înghite propria coadă, iar iniţiatica pălărie ce aminteşte de Le Bateleur din Marile Arcane ale Tarotului de Marsilia este în planul imaginarului poetic butonul de refresh de pe tastatura eului scriptural: „Ca foamea unui căpcăun, ca o pălărie de foc care muşcă pustiul/ trece şuvoiul şi-mi smulge pălăria/ eu nu trăiesc, eu curg/ eu cea de azi mă înfulec pe eu cea de ieri/ şi în felul acesta supravieţuiesc/ făcându-mi culcuş în oasele mele, supravieţuiesc/ căzând şi căzând în propria mea pălărie, reuşesc să o duc de la o zi la alta/ şi toate zilele sunt aceeaşi aluneca­re/ care se rostogoleşte ca foamea unui căpcăun orb/ iar toate zilele sunt aceeaşi zi/ ziua în care m-am născut şi am murit./ Abia după ce voi muri voi începe în fine să fiu./ Când nu voi mai fi, voi fi/ voi fi şuvoiul/ când nu voi mai iubi, voi iubi şuvoiul,/ mă voi lăsa, mă voi lăsa dizolvată în fiecare părticică din curgerea lui.”(Harta vieţii). Sângele din prima parte a volumului este aici „şuvoiul” ce îl reînsufleţeşte pe animus (pheonix) din propria matrice, pălărie (cenuşă). Explorarea de sine prin scris este dominanta acestei secţiuni a volumului, o reiterare la persoana întâi a eroului din Cetatea Isarlâk: „Sfânt trup şi hrana sieşi, Hagi rupea din el.”. Memorabil este poemul Ianuş cu burtă şi chelie, în care personajul de sorginte fracturistă este surprins de vârtejul vieţii, care i-a sorbit de vlaga revoluţionară fără a-i ştirbi nimic din farmecul boem, deşi pare a fi, în acelaşi timp, afectat de statutul patern: „L-am întâlnit pe Ianuş futut de viaţă. […]// Ratarea nu poate fi decât iluminativă.//M-am liniştit când l-am văzut pe Ianuş/ vesel în şuvoiul timpului./ El, care visa revoluţii,/ Trăieşte, o muscă i se plimbă leneşă pe braţul/ cu care duce berea la gură.”
 

„Dragoste şi alte locuri de trecere” se intitulează cel de-al treilea episod liric al volumului. Întâlnim aici una din cele mai autentice confesiuni ale fuziunii din timpul actului amoros (poemul Dragoste şi cozi de pisici), o schiţare a intimităţii dintre eros şi thanatos à la Jim Morrison ori doar o aluzie fină la ceea ce francezii numesc la petite mort („În întuneric mă piaptăn şi aştept/ să-ţi fiu dulce mormânt.”, Cum mă fac vin vechi), dar şi o descriere expresivă a celor două ipostaze feminine din imaginarul mitic hindus Lalitã („cea jucăuşă”) şi Durga („cea inaccesibilă”): „Nu mă vezi decât dacă te dedublezi./ Sunt una, dar opusă mie/ Trăieştemă, apoi nu mă mai trăi./ Treci dincolo./ Sunt chiar lucrul de care te temi cel mai mult/ şi dacă nu vii acum spre mine, va trebui să te întorci înapoi.” (Sunt chiar lucrul de care te temi cel mai mult). Dincolo de aceste aspecte de hermeneutică mitico-arhetipală, volumul este străbătut de un spirit ludic fermecător ce se manifestă atât la nivelul raportului eu-lume (în poemele Să ne rugăm pentru Canada, Minerii sunt sexi? – Ciorapii mei de mătase în calea năvălitorilor! sau Am picat a doua oară examenul auto), cât şi în planul relaţionării intime (Cutia, Twist 1 şi Twist 2). Ultimul poem, cel care dă titlul volumului, este ca un exerciţiu de pranayama updatat şi adaptat pentru cuplul din zilele noastre (sau pentru a-l apropia pe cititor de ritmul interior al poemelor) cu scopul de a ajunge la acea stare nediferenţiată pe care dervişii rotitori o evocă pe ambele coperte ale cărţii. Forţa discursivă, originalitatea stilistică şi prospeţimea discursului poetic ale Adinei Dabija, fac din Stare nediferenţiată unul din cele mai bune volume de versuri publicate la noi, în ultimii ani, de poeţii din generaţia tânără (aka douămiistă).

2 Comments

  1. Pingback: www.egophobia.ro EgoPHobia #33 / sumar

  2. Pingback: EgoPHobia #41 – sumar | www.egophobia.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.