Bioetica de împrumut vs. Bioetica de mahala

(bioPHObia)

de Andrei-Claudiu Hrişman

 
În numerele trecute am abordat problema biopoliticii şi a sistemului sanitar românesc, am vorbit chiar şi despre debusolarea morală colectivă a societăţii româneşti, însă nu am abordat niciodată problema „bioeticii de împrumut”: importul de soluţii şi legi occidentale, fie pentru că sunt dictate de Comisiile Europene, fie pentru că par atractive sau pur şi simplu pentru că este mai comod pentru clasa politică românească să nu deranjeze forumurile europene sau să creeze o legislaţie adaptată societăţii noastre.

În această perioadă tulbure a politicii din Europa şi din România, bioetica poate părea un accesoriu frumos şi inutil (pentru că societatea este chemată să răspundă unor probleme politice, economice şi sociale aparent mult mai importante etc.).

În ceea ce priveşte abordarea problemelor bioetice de către clasa politică şi de către întreaga societate românească, pot apărea cel puţin trei scenarii: 1) să fie puse în stand by; 2) să fie prost analizate, iar legile să fie făcute în consecinţă (sau în interesul unor grupuri – de exemplu clinicile private); 3) să fie împrumutată legislaţia europeană sau a unor state mai „avansate” din punct de vedere bioetic.

Probabil cel mai inofensiv scenariu este acela al îngheţării procesului legislativ bioetic (legi care privesc reglementarea fertilizării artificiale, legalitatea mamelor surogat etc.); mai mult, această abordare seamănă foarte mult cu atitudinea generală a societăţii româneşti postdecembriste: o societate aflată într-un stand by continuu în care lucrurile se mişcă greu ori de câte ori nu există „interese politice”.

Analizarea dezastruoasă şi reglementarea arbitrară sau „favorabilă” anumitor grupuri de interese nu ne-ar surprinde aproape deloc, iar împrumutarea legislaţiei altor state sau implementarea necondiţionată a recomandărilor Comisiilor Europene nu ar fi o surpriză pentru nimeni.

Actuala realitate politică românească pare a fi caracterizată de o aşa-zisă „prostituţie ideologică” conform căreia valorile străbune, dar mai ales profund umane, precum demnitatea, onoarea, sinceritatea, onestitatea şi buna voinţă  au fost „debarasate” din conexiunile neuronale ce au menirea de păstra căldicel un fotoliu ce le oferă posibilitatea de a manipula o societate aparent naivă şi, probabil, de secole exploatată.

Chiar dacă nu sunt adeptul teoriilor conspiraţioniste, declaraţiile şi atitudinile politicienilor români prezenţi în Parlamentul European şi în cel autohton mă fac să cred că există un pact invizibil între cei care se fac că „propovăduiesc” valorile care ar trebui promovate în societatea noastră (să-i numim „intelectuali”) şi cei care se fac că reprezintă interesele alegătorilor promovând acele valori: primii ne spun că suntem un popor onest, cu valori profund creştine (chiar dacă realitatea ne învaţă că au fost „diluate” în actuala societate), iar cei din urmă se declară „dreptcredincioşi” ai valorilor străbune, atâta doar că uită să le şi aplice.

Cu toţii suntem din ce în ce mai conştienţi că trăim într-o lume democratică multiculturală şi pluri-religioasă care greu ajunge la un consens atunci când sunt aduse în discuţie cele mai sensibile probleme bioetice contemporane (de la legitimitatea avortului şi până la posibilitatea adoptării de copii de către cuplurile homosexuale) şi nici nu intenţionez aici să pornesc o astfel de discuţie, dar atunci când politicienii tăi se declară „dreptcredincioşi” ai credinţei străbune (care pentru ei este ortodoxia şi, întâmplător, pare a fi „împărtăşită” de majoritatea alegătorilor) este absurd ca aceştia să aibă „tupeul” de a promova în mod constant legi care sunt contrare credinţei pe care o împărtăşesc, o susţin şi o apără.

Mult mai simplu spus, este absurd ca o societate democratică, majoritar creştin-ortodoxă, să aibă una dintre cele mai lacunare sau permisive legislaţii bioetice, o bioetică de „mahala”. Într-o astfel de ţară este absurdă existenţa unor legi care acceptă cu atâta uşurinţă practicarea avortului (alte legislaţii „ne-ortodoxe” sunt mult mai restrictive şi „obligă” la o informare/consiliere pre-avort), a fertilizărilor artificiale aproape necontrolate, a închirierii uterului (mamele surogat) şi a altor practici „para-bioetice” contrare principiilor creştine promovate de „intelectualii” ţării.

Nu vreau să spun aici că soluţia este să-i obligăm pe toţi cetăţenii acestei ţări să respecte principiile creştine, însă cer în mod categoric şi apăsat să ne formăm o clasă politică onestă care să nu joace rol dublu: dacă sunt creştini ortodocşi, să promoveze valorile creştine atât prin declaraţii publice conforme credinţei lor, cât şi prin atitudini legislative coerente (este absurd ca un astfel de parlamentar să promoveze o lege evident contrară principiilor pe care spune că le împărtăşeşte, excluzând cazul în care respectiva lege este promovată pentru a diminua efectele negative ale unei legi precedente mult mai dăunătoare respectivelor principii şi care nu poate fi eliminată definitiv în acel moment).

De asemenea mi se pare absurd ca astfel de politicieni să fie premiaţi cu distincţii şi promovaţi de către organizaţii şi instituţii ecleziastice sau pur şi simplu creştine doar pentru că astfel vor primi nişte fonduri atunci când vor avea nevoie.

Adevărata soluţie pentru problemele bioetice din România nu este în mod categoric importarea unei legislaţii străine (chiar dacă aceasta ar putea fi un punct de pornire, pentru că este de cele mai multe ori străină de realităţile socio-culturale româneşti), dar nici actuala bioetică „de mahala”, ci o legislaţie şi un program educaţional obţinute în urma unui dialog autentic între legiferatori oneşti, „intelectuali” integri şi o societate care trebuie să conştientizeze că nu de puţine ori confundă valorile profund umane cu prosperitatea financiară şi educaţia cu o diplomă cumpărată scump.